Ajung la malul mării dimineaţa
devreme, cînd mai poţi încă număra pe nisipul umed
dîrele subţiri şi dese lăsate de maşinile care amenajează
plaja. Sînt zile cînd apa mării e atît de clară,
încît se văd lămurit prin ea, ca printr-o pojghiţă
fină, perfect transpa-rentă, vălurelele de nisip de pe fund, nu
doar la mal, ci pînă departe în larg, dincolo de
geamandură, unde nu mai atingi pămîntul. Intru în apă
numai între unşpe şi unşpe jumate. Pînă atunci apa e
rece, sau aşa pare la început, pînă te obişnuieşti,
iar spre prînz soarele devine prea puternic în timp ce te
usuci, provocîndu-ţi arsuri. Se mai domoleşte abia după
patru, cînd se poate intra din nou în mare, timp de o
oră, căci mai tîrziu aerul se răceşte şi, în loc să
te zvînţi la soare, te zgribuleşti în vîntul
răcoros.
Aruncarea în mare şi rogojinile
Cînd ies din apă, oamenii au un
aer eroic, victorios. Par nişte războinici întorşi de la o
bătălie cîştigată, plini de mîndria şi demnitatea pe
care ţi le dă o înfăptuire memorabilă, de parcă s-ar fi
luptat cu ciclopul, cu Scila şi Caribda sau cu cine ştie ce uragane
şi nu doar s-ar fi bălăcit, ca sugarii – şi, de altfel, alături
de ei – la cel mult şapte metri de ţărm. Faptul că se află
aproape goi într-o postură care altminteri i-ar ruşina, că
le curge apă din păr, din urechi şi din slip, pe care şi-l mai şi
trag în fel şi chip tot potrivindu-şi-l pe şolduri îndată
ce dau de uscat, nu le ştirbeşte cu nimic mina triumfală. Şi cu
cît e mai plină plaja, cu atît mai mare e triumful. Cînd
o întreagă omenire asistă la izbînda ta asupra forţelor
colosale, întunecate şi misterioase ale mării, amploarea
isprăvii tale devine aproape triplă. Adică tu nu eşti oricine,
eşti unul care a intrat în mare şi a mai şi ieşit din ea!
Preţ de cîteva secunde bune, eşti vedeta absolută a
întregului litoral, chiar dacă în acelaşi moment mai
sînt cîteva mii de asemenea vedete absolute de-a lungul
ţărmului, care ies din apă odată cu tine. Ce farmec ar avea,
pasămite, să intri în mare de unul singur, să nu te vadă
nimeni sau prea puţini, să nu se ştie că te-ai scăldat, adică
ai luptat, ai învins şi iată, te întorci în
viaţă?
Iar după ce ai mîntuit cu
scăldatul şi cu plaja, te duci negreşit la gară, ca să iei
trenul înapoi spre casă. Dar în loc să ai un singur
bagaj mare şi, eventual, unul de mînă, mai cari după tine şi
o rogojină cît toate zilele, făcută sul şi înaltă
de-ţi vine pînă la brîu. Oricît de comodă ar fi
pe plajă o rogojină mare, de ce-ar alege cineva să aibă un bagaj
în plus, cînd s-ar putea foarte bine folosi de una
pliantă, pe care o vîri cu uşurinţă în rucsac,
troller, geantă de voiaj, desagă sau orice vei fi hotărît să
tîrîi după tine, în spinare, în mînă
sau pe umăr întru teribila înfruntare a abisurilor
marine? Mai ales cînd se vede dintr-o ochire că nu duci
bagajul unei întregi familii, ci eşti o persoană singură,
elev, student, în fine, tînăr de orice vîrstă,
pînă spre tomnatec sau după, care a venit la mare cu un grup
de prieteni şi deci rogojina e toată doar pentru el. Cum într-un
asemenea grup fiecare îşi poartă cu stoicism propriul sul,
ipoteza că unul din ei se sacrifică transportînd obiectul pe
care stau la soare mai mulţi este şi ea exclusă. Explicaţia
rămîne una singură: aşa cum ieşirea ta din mare, aidoma
întrupării Afroditei din spuma lui Poseidon – chiar dacă ai
barbă, mustaţă şi îţi lipsesc sînii –, nu poate să
rămînă fără privitori, tot astfel ruloul acesta exagerat şi
ostentativ, dar atît de important, încît te face
să-ţi ocupi cu el una din cele doar două mîini şi să te
chinui aşa prin gări, autogări, pe bulevarde şi uliţi, prin
staţii de metrou sau de troleu, este menit să arate vecinilor din
cartierul tău, de pe scara ta de bloc sau din satul tău, şi
tuturor celor întîlniţi în cale, că TE DUCI SAU
TE ÎNTORCI DE LA MARE !
Prînz cu un pahar de bere
Cugetînd eu la acestea, îmi
trec tălpile picioarelor de pe nisipul fin, moale şi încins
în şlapii mei de cauciuc mov – zdraveni, turnaţi, cumpăraţi
de la o tarabă din Obor cu garanţia de onoare a negustorului, nu
din ăia chinezeşti, lipiţi, care se rup a doua zi – şi, năucită
de dogoarea soarelui de amiază, cu capul înfierbîntat,
mă îndrept spre una dintre terasele, multe la număr, de pe
aleea perpendiculară pe plajă, care desparte ţărmul de campingul
ce dă spre şosea, cu gîndul să mă răcoresc puţin la umbră
şi să-mi iau ceva de mîncare. Înaintez cu greu, ca în
nisipurile deşertului, printre aparatele de îngheţată şi
cele de cafea, printre chioşcurile cu bluze, fuste, colaci, saltele
şi jucării, remarc cu interes prezenţa unei mici bucătării
improvizate de unde-mi fac cu ochiul ştiuleţi aurii, apetisanţi,
de porumb fiert, încerc să fixez imaginea în memoria mea
grav afectată de căldură şi mă opresc la terasa pe care mi-am
ales-o de la început şi la care trag aproape zilnic la această
oră. Preţurile sînt bune, e o autoservire, foarte curată,
clientela diversă şi numeroasă, iar mîncarea mereu proaspătă
şi variată, ai de unde alege. Însă ceea ce o deosebeşte net
de altele din jur e deschiderea spre exterior. Spaţioasă,
luminoasă, se află în întregime în aer liber,
acoperită de umbrele mari, solide, sub pălăria generoasă a cărora
se întind mese lungi de lemn bej, cu băncuţe aşijderea, dar,
alături de ele, completîndu-le, şi obişnuitele mese de
cîrciumă ieftină, din plastic gri. De la cele din margine se
văd cerul, copacii de pe alee şi acel du-te vino monden, vesel,
liber şi estival care te ţine la curent cu moda, cu noutăţile de
tot felul, cu starea materială şi culturală a naţiei – la
capitolul muzică stăm foarte prost – , cu sportul, ba uneori
chiar şi cu politica, readucîndu-ţi în urechi, în
caz că le-ai uitat, toate accentele regionale din dulcele spaţiu
carpato-danubiano-pontic.
În zilele în care nu e lume
multă, îmi continui prînzul cu un pahar de bere, pe care
îl lungesc două-trei ore, răsfoind cîte-o gazetă, pînă
cînd fierbinţeala mai scade şi mă pot întoarce la
plajă. Cînd e plin-ochi, îmi fac această siestă la o
cafenea care se află cu 50 de metri mai spre ieşire, către şosea.
Se numeşte Eros şi şade deasupra celorlalte nu doar prin aceea că
se înalţă cu un metru peste nivelul aleii, ci priveşte de
sus la suratele sale, de pe piedestalul de lemn pe care e aşezată,
şi în virtutea aspectului ei şic, a mobilierului original, în
sfîrşit, a tot ce înseamnă local dichisit şi cu
pretenţii. Las în urmă, aşadar, umila mea autoservire,
căreia îi datorez şi astăzi un prînz bun şi şansa de
a fi asistat, o dată în plus, la spectacolul forfotei diurne,
mă zgîiesc vreun sfert de oră la rochii, şorturi şi
prosoape şi urc, în cele din urmă, treptele de lemn care mă
conduc către tărîmul vrăjit al Erosului. În faţă, un
pic spre dreapta, barul în semicerc, dindărătul căruia
sticlesc culorile ambigue ale unor băuturi fine. În stînga,
măsuţe de lemn cu patru scaune, toate ocupate, căci e zi de
weekend şi cei doi chelneri fac faţă cu greu. Mai cinstit spus, nu
fac faţă. Deşi îşi dau, evident, toată silinţa. Întorc
încet capul spre dreapta, încet de tot, cu voluptatea
perversă cu care amîni puţin o mare plăcere, ca pentru a o
spori, încetineală dublată poate, de data aceasta, şi de
teama unui eşec: leagănele! Ele sînt motivul pentru care vin
să-mi beau cafeaua aici, plăcerea inedită a sejurului meu la mare
din această vară, ele sînt erosul din Eros. Cîteva
perechi de leagăne imense, boiereşti, din metal argintiu, învelite
cu huse bleumarin, elegante, se balansează leneş faţă în
faţă, îndemnîndu-te dacă nu la aghioase, măcar la
trîndăvie şi huzur, de-o parte şi de alta a unei mese joase,
maro, pe care poţi şi să mănînci, dar cel mai potrivit ar
fi să bei: un ceai, o cafea, un suc, un şpriţ, o bere, orice. Să
bei şi să te legeni, să te legeni şi să bei...
„Un peisagist, vă rog!“
Voluptatea se împlineşte şi
teama e risipită în aceeaşi secundă: privirea îmi cade
pe singura pereche de leagăne rămasă liberă, spre care mă
îndrept furtunos. Mă gîndesc să comand o ciocolată
caldă. Chelnerul se lasă îndelung aşteptat, aşa că îmi
scot caietul şi mă pregătesc să lucrez la o povestire care mă
bîntuie de cîteva zile. Se cheamă Peisagistul. N-am
început încă s-o scriu, dar o tot frămînt în
minte, mă trezesc gîndindu-mă la ea tocmai cînd mă
aştept mai puţin. Cîteva idei s-au formulat de la sine, s-au
conturat şi se cer imperios puse pe hîrtie. Altfel am să le
uit.
Mă legăn.
O fetiţă de vreo şase ani, frumuşică
foc, cu păr lung, şaten deschis, se joacă printre leagăne, tot
împingîndu-le cînd într-o parte, cînd
în cealaltă, strecurîndu-şi trupul firav printre barele
care le susţin şi reuşind să mă enerveze la culme, căci îmi
obstrucţionează privirea îndreptată cu disperare spre bar,
unde încerc din răsputeri să o întîlnesc pe cea a
chelnerului, să-i atrag cumva atenţia spre masa la care aştept
deja de mai bine de jumătate de oră. Fetiţa poartă bluză roz de
bumbac, cu mîneci scurte, şi slip tanga ciclame, care-i lasă
complet gol funduleţul mic şi fragil, inspirînd milă, ca un
pui de animal jupuit de piele. Îţi vine s-o acoperi cu ceva.
Mă legăn, mă legăn.
Apuc mecanic pixul şi încep să
scriu grăbit, mărunt, indescifrabil. Mi se pare că am prins, din
cîteva trăsături de condei, figura peisagistului. Trebuie
dezvoltat. Mă tot legăn.
Apare chelnerul, îi zăresc
partea de jos a trupului apropiindu-se de leagănul meu. Mă vede
scriind şi se sperie, îşi cere scuze precipitat pentru
întîrziere. Crede că scriu despre el. Asta o să şi
fac. Ridic nasul din caiet şi rămîn înmărmurită preţ
de cîteva secunde: are ochii de aceeaşi culoare cu cei ai
peisagistului! Îmi aţintesc în ei o privire severă,
pregătindu-mă să-mi comand ciocolata, aşa cum sari pe trambulină
ca să-ţi iei avînt, şi mă aud rostind clar, răspicat,
apăsînd grav pe fiecare cuvînt: „Un peisagist, vă
rog!“.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters