OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Petre Pandrea
Memoriile mandarinului valah
Editura Albatros, Bucuresti, 2000,
602 p., f.p.


Morala socialista si ctitorul de la Ocnele Mari

„Morala viitorului va fi evident o morala socialista, fiindca ne indreptam din fericire, in mod inexorabil, spre socialism. Capitalismul a adus criza, razboaie, nenorocire colectiva. Socialismul salveaza lumea contemporana. [...] morala burgheza va fi inlocuita cu una socialista. Ce sfaturi se pot extrage pentru o armonioasa viata in socialism? Sint citeva lucruri simple: munca, jertfa si politetea.“

Din perspectiva anilor de detentie si a propriei ratari postbelice, optimismul acestor rinduri inserate de Petre Pandrea in lungul interviu acordat lui Ion Biberi in 1945, in Lumea de miine, poate parea aproape suicidar. Era Petre Pandrea cu adevarat sedus de fantasma socialismului sau tentatia paradoxului ii juca o festa, plasindu-l in postura de jucator de poker plusind periculos? Dupa jumatate de secol de la profetia scriitorului, arhivele celei mai importante si neobisnuite biblioteci din Romania socialista visata de Petre Pandrea, Securitatea Statului, se deschidea pentru a-i oferi cititorului autoportretul la senectute al „mandarinului“, redactat intre 1954 si 1964, confiscat in urma unuia din episoadele rocambolesti de intilnire cu politia politica. Caci nici aici morala socialista nu includea printre virtutile ei structurante politetea si, in mod evident, toleranta intelectuala. Memoriile mandarinului valah apartin acelei specii de texte din underground-ul postbelic, datorindu-si existenta si profilul unui accident istoric, avindu-si originile in celebratul mars al istoriei catre socialism. Dincolo de nuante si de diferentele de „tuse“, memoriile lui Petre Pandrea (termenul insusi se cuvine utilizat cu extrema precautie, caci mandarinul valah si-a plasat destinul sub semnul unui deconcertant oximoron, sustragindu-se tentativelor de clasificare) pot fi alaturate, prin capacitatea de a violenta un orizont de asteptare public, prin potentialul lor subversiv, de Jurnalul fericirii al lui Nicolae Steinhardt si de textele autobiografice, de la jurnal pina la corespondenta, ramase din arhiva lui I.D. Sirbu. In toate aceste cazuri, postumitatea pare a face parte din regulile jocului, editarea tardiva aminind doar revelatia capodoperei.
Revenind la Jurnalul fericirii, comparatia poate fi privita daca nu blasfematorie, cel putin socanta – in definitiv, ce legatura ar putea fi intre purificarea parintelui Nicolae si explozia umorala, plina de oltenitate netemperata, a mandarinului valah? Indiscutabil, Petre Pandrea rateaza sansa impacarii cu sine in anii detentiei, nu putini de altfel, si tonul lui e departe de a capata inflexiuni duhovnicesti.

Experienta carcerala confirma vechiului polemist ca unica sansa de supravietuire intr-un teritoriu al duplicitatii o reprezinta cultivarea memoriei, si de aici obstinatia cu care Petre Pandrea consemneaza aprope totul, de la instantaneul colorat nostalgic, agapele cu prietenii, pina la amanuntul din spatiul diformului, mustind de grotesc, notat cu voluptate. Si totusi, umoralul pamfletar se intersecteaza, cel putin in citeva rinduri, cu angelicul dandy convertit la ortodoxie. Exista in acest jurnal infidel, sfidind ordinea rigida a genurilor, un episod recuperind instantanee carcerale in care violenta limbajului se estompeaza, iar memorialistul pare a se lasa tentat de o unda nostalgica: Caracterologia de la Ocnele Mari probeaza pina la ce punct sensibilitatea e una oximoronica, corespunzind unei formule interioare tentate de atractia contrariilor. In vecinatatea ateului practicind materialismul dialectic cu stralucire (suita de articole dedicate Germaniei post-weimariene poate fi integrata unei directii intelectuale a stingii europene, Petre Pandrea raminind unul dintre rarii marxizanti interbelici, e drept infidel si impur, cautind o conciliere a contrariilor) se poate decela fascinatia unei sfintenii virile oltenesti, evocind exercitiul haiduciei.

Daca Nicolae Steinhardt pare a fi descoperit arhetipul sfintului prin medierea unui destin doar aparent agrest, Petre Pandrea propune o sfintenie atipica, derivind din aliajul de sfidare a terorii si de cult al justitiei. Aparind ideea de dreptate cu donchihotismul camilpetrescian al lui Gelu Ruscanu, Petre Pandrea atinge un grad al exemplaritatii putin previzibil – in spatiul temnitei, avocatul redescopera constiinta unui imperativ al insubordonarii, omul inlantuit sfidind Autoritatea ilegitima. Mandarinul isi asuma, nu fara o nuanta de cabotinism, vocatia de ctitor sui-generis: „In actiune mi-am descoperit dorintele si posibilitatile.

Intr-adevar, intr-un ctitor zace un cadavru de sfint, un viu mandarin detasat, un soldat abras si un gospodar al cetatii. Plasma lui e una dintre cele mai complicate. De ce ar zidi el pentru altii? Cind venea o comisie galonata ma pregateam ca pentru un tournois medieval, cu armura grea a curajului si cu sulita argumentelor juridice si morale. Pentru ce? Pentru a mentine moralul si un nivel inalt al celor 1200 de cetateni ai mei, inchisi in fortareata de la Ocnele Mari, cu Turnul Alb la mjloc, unde eram musafir, cu tendinte de permanentizare la exterminare, din ordinul calailor s…t. Din cetatean al lumii, din naravit cosmopolit si interpret al mapamondului, deveneam cetatean al patriei mele mici, in mare suferinta nedreapta“. Oltenitatea se grefeaza pe aceasta revelatie a solidaritatii umane, si din portretul lui Petre Pandrea nu poate lipsi o nuanta amintind de elanul apostolic al viitorului monah de Rohia – in maniera sa baroca, insotindu-si gesturile de o textura retorica flamboyanta, scriiitorul paseste pe o cale a mintuirii prin exemplaritate. Esuind in tentativa zidirii, ratind si un angajament politic, Petre Pandrea isi proiecteaza ego-ul in spatiul subteran al temnitei – vocatia mandarinala gliseaza catre reconcilierea, temporara, cu propriul destin si cu destinul unei generatii. E o nuanta de seninatate, din care un delir de grandoare nu poate fi exclus: „N-am facut poduri, n-am facut sosele, n-am zidit fintini, n-am croit stadioane si n-am durat sosele pentru secole si milenii, ca stramosii mei latini. Am ajutat sa construim, in comunitatea de dragoste si destin, o academie sub pamint, o adevarata catedrala de cultura academica, aulica, impasibila, seniorala si mandarinala, intr-un moment de vitejie si napasta, ca sa ramina pilda urmasilor nostri despre forta, echilibrul si intelepciunea generatiei mele rastignite prin razmerite, razboaie si revolutii. Am ajutat sa zidim ctitoria Academiei de sub pamint la Ocnele Mari, pentru mintuirea noastra personala din napasta, spleen si sfada.“


Digresiuni

Memoriile mandarinului valah au in comun cu textul lui Nicolae Steinhardt o tendinta de hibridizare a genului – notatia zilnica, a carei disciplina cronologica e ea insasi prea putin credibila, se deschide catre eseu, portretul aluneca spre pamflet. Eseist inainte de toate, in masura in care traiectul biografic s-a dovedit clement, Petre Pandrea isi incadreaza reflectiile in rama jurnalului, dar digresiunea sfirseste prin a coplesi suportul memoriei. Caci digresivitatea, mai mult sau mai putin bine temperata, e o dominanta a jurnalului lui Petre Pandrea – obsesiile mandarinului si obsesiile eseistului (linia de legatura cu cele doua volume de Portrete si controverse e usor recognoscibila) invadeaza spatiul notatiei cotidiene, umbrele lui Mihai Ralea, Lucretiu Patrascanu sau C. Stere intersectindu-se in intertextul construit de Petre Pandrea – operele de dinainte de 1945 si opera subterana comunica si, in ceea ce are mai profund, Petre Pandrea impinge pina la ultimele consecinte aceasta arta a digresivitatii, din ecuatia careia substratul umoral nu poate fi exclus.

Logica asocierilor e una imprevizibila in cel mai inalt grad – unui exercitiu de vivisectie dedicat eternului guvernamental, Mihai Ralea, ii succede o pagina glosind in marginea „neantului si lui Dumnezeu, la junimisti“, ecou peste ani la consideratiile din Portrete si controverse. Niciodata predictibil, Petre Pandrea e un Petre Tutea mai consistent, cu sansa edificarii intelectuale. Tehnica enuntului laconic, a verdictului apodictic, gustul pentru optiunile socante, cultivarea idiosincraziilor exhibate fara complexe, toate acestea sint pattern-uri recuperabile si arta punerii in scena practicate de Petre Pandrea. Scriind despre junimisti, remarcam tresarirea de orgoliu patriotic a unor Bergson sau Maiorescu, elogiind infaptuirea conservatorilor britanici si detasarea lor cosmopolita, Petre Pandrea isi asuma, partial, o identitate intelectuala imposibil de reconciliat cu milenarismul laic al textului din 1945, critica rationalismului apropiindu-se, deloc paradoxal, de dictiunea Maestrului renegat, Nae Ionescu.

Consistenta oximoronica e, a cita oara, vizibila: „Cum sa ne explicam pustiitorul nihilism spiritual european din ultimul secol? El este urmarea directa a pasoptismului european. Intronindu-se zeita Ratiunii, «Le culte de l’être suprême», biserica a fost trintita la pamint cu templele, statuile, picturile si sacrametele ei. Cu matul ultimului preot, pasoptistii anticlericali consecventi intentionau – teoretic – sa spinzure pe ultimul rege. Doreau abolirea despotilor si sacerdotilor pentru organizarea paradisului egalitar, liberal si fratern. Au sucombat in Franta in bonapartism, in Germania, Hohenzollernii si-au facut mendrele prusace. In Romania, s-a ajuns la un constitutionalism de tip conservator, o sinteza de tip conservator, o sinteza intre liberalismul rosu al lui C.A. Rosetti-Carada, reactionarismul de combatere latifundiar, in cap cu odraslele domnitorilor fanarioti, intorcindu-se rotativa. Drumul aratat de mandarinul junker P.P. Carp si de mandarinul intelectual Titu Maiorescu a fost cel just. „Discurs deconcertant, armonizind arlechinesc-provocator extremele ideologice, incercind un echilibru intre antiteze, in maniera baroca si profetica a ultimului Heliade Radulescu. Doar monografia dedicata lui Simion Barnutiu (adversarul prin excelenta al maiorescianismului!) se sustrage acestei logici a epatarii, dominata fiind de imperativul german al sintezei.


Jiganii &spectre

Daca rateaza convertirea, raminind fidel unui pacat al orgoliului, Petre Pandrea e aproape de vitalitatea unui alt nedreptatit, I.D. Sirbu, transilvaneanul exilat intr-o Oltenie detestata si anatemizata. In spatiul literaturii postbelice, doar jurnalistul fara jurnal poseda aceasta capacitate retorica, vecina cu geniul, de a plasticiza frustrarile, umorile si adversitatile ireconciliabile. Abolind disciplina cronologica, Petre Pandrea scrie asemenea unui Radu Popescu, plasindu-si Cantacuzinii detestati in spatiul noilor dinasti stalinisti, de la Ana Pauker la Ion Gheorghe Maurer. Dupa cum invocarea lui Arghezi, admirat si detestat, poate fi simbolica, ca prezenta concentrind echivocurile si compromisurile mandarinale valahe, oltenitatea lui Petre Pandrea e prin excelenta polemica, iar propensiunea catre aglomerarea „echivocului“ biografic, catre revelarea acelei zone de umbra din a carei ignorare se hraneste respectabilitatea postuma a personajelor istorice tradeaza o pulsiune cronicareasca muntenesc-olteneasca. Ctitorul e dublat de un artizan al imprecatiei, urmarindu-si dusmanii cu sagacitate lipsita de scrupule. Inaltimea mandarinala nu exclude apetenta pentru mica istorie.

Dimpotriva. Intr-unul dintre autoportretele sale, Petre Pandrea indica fara echivoc modelul ultim, inserindu-si imaginea intr-un tablou generationist (de la Mihai Antonescu la Lucretiu Patrascanu sau Corneliu Zelea Codreanu): „Eu, eu, ce am avut? Cind eram mic spuneam tatii ca vreau sa fiu ca Stefan cel Mare. Nu eram os de domn. Am trait, am vazut si am fost partial amestecat in tot soiul de politicale. Ce mi-a ramas? Sa fiu un soi de Saint Simon, ducele, cardinalul de Retz valah. „Despre propria opera (neterminata), Petre Pandrea se rosteste in aceiasi termeni encomiastici, plasind-o intre ironie si autoironie, in spatiul „notatiei de comedie umana“. Finalmente, si aici limitele cronicii fac imposibila citarea in extenso, personajul propriei Comedii umane e Petre Pandrea insusi, oscilind intre cavalerismul mandarinal si grotescul cronicaresc, intotdeauna construindu-si un teritoriu privilegiat de actiune, extrem de sever, profetic, in descendenta acelui caragialian adept al „tiraniei ca-n Rusia“. Fascinatia lecturii deriva din contemplarea unui eu cvasimegalomanic, proiectindu-si resentimentele pe fundalul marii si micii istorii romanesti, de dupa 1925.

Aminteam de Radu Popescu, el insusi om al metamorfozelor, esuind in vesminte monahale dupa un traiect sinuos, Mihai Ralea indeplineste mutatis mutandis, rolul malefic structurant pe care Cantacuzinii si Brincoveanu il joaca in spatiul naratiunii monahului Rafail. Nimic nu e ignorat din biografia (imunda) a unui etern guvernamental, „licheaua nr. 1 a Romaniei“, a carui consistenta aluneca in zona cvasimitologicului. Spectacolul imprecatiei e fascinant, Petre Pandrea posedind elanul vituperativ al lui Dimitrie Cantemir din Istoria ieroglifica: Mihai Ralea devine o jiganie, o struto-camila animata de un neomenesc instinct al parvenirii: „Ralea patroneaza totul, orice, numai ca sa aiba auto, titlu, bafta, bani, brinza! Mihai Ralea este licheaua nr. 1 a Romaniei: un vierme in brinza anticamerei, in brinza tuturor anticamerelor, cu riscul de a aresta si decima 15999999 de rumani din 16000000 de fiinte“. Stigmatul etnic il dubleaza pe cel moral, personajul aflindu-se sub zodia degenerescentei si a extremei labilitati – etalarea protectorilor lui Ralea impinge pina la ultima consecinta virtutile enumeratiei: „Ralea aplica oneros copita magarului in momentele grele ale protectorilor. El e un client al patricienilor bogati, venit sa-si ia carul cu alimente matinale. Cind patricianul da faliment, fuge la un client liber. Nu e un rob. E un libert, adica rob eliberat, plin de curaj, plin de libertinaj, condus de Lustprinzip. Daca facem lista cronologica a patricienilor care au proteguit pe acest elev de liceu internat gasim asa: 1. Nicolae Titulescu, 2. G. Ibraileanu, 3. C. Stere, 4. Ion Mihalache, 5. Dr. N. Lupu, 6. Decebal Zelea Codreanu, 7. Armand Calinescu, 8. Carol al II-lea – Lupeasca, 9. Lucretiu Patrascanu, 10. Ana Pauker, 11. Gheorghiu-Dej, 12. Iosif Chisinevschi“.
Memoriile madarinului valah sint cronica unei despartiri imposibile de doua spectre bintuindu-l pe Petre Pandrea, doua spectre evocind balansul ideologic intre extreme. In cazul lui Lucretiu Patrascanu, seductia dubleaza legatura familiala, Petre Pandrea fiind printre constructorii unui mit Patrascanu cimentind o fragila stinga romaneasca.

La 1945-1946, atunci cind steaua ministrului de Justitie nu parea sa apuna, Petre Pandrea celebra in opera sa sansa unei reflectii marxiste, marcate de europenitate, plasindu-si discursul in acelasi registru profetic encomiastic: „tinarul batrin“ e integrat in seria istorica a poporanismului si a socialismului gherist, cautionindu-i-se onorabilitatea intelectuala: „E batrin, domnilor, in el glasuieste traditia politica si lupta sociala pentru progres a Romaniei de aproape un secol. Si este foarte tinar, ca un Herakles nou aparut la orizont, putregaiul burghez adapostit in grajdurile lui Augias din Romania de el va fi inlaturat. De el, nu ca personalitate, fiindca el e glacial, aproape timid, si un om modest, ci de el ca exponent, ca numar anonim al proletariatului si taranimii romane, dornice de o viata noua, intr-o Europa socialista“. Un ton contrastind cu notele elegiace sau clar obscurul tabloului schitat dupa un deceniu. Marc Antoniul proletar, sedus de Cleopatra-Hertha, s-a substituit acelui Herakles marxist. Agonia si moartea lipsita de glorie precipita o rememorare din care compromisurile si echivocurile anilor de dupa 1944 nu mai pot fi excluse. Vecinatatile ideologice si prieteniile unui Belu Silber sau H. Torosian maculeaza legenda recuperabila in rindurile din Portrete si controverse. Confruntat cu mistificarea procesului si cu executia, Petre Pandrea reinventeaza argumente pentru achitarea clientului, disculpindu-l de acuzele trucate, eliminind obsesiv stigmatul de agent al Sigurantei. Saint-Just-ul aluneca in penumbra epocii postbelice. De spectrul lui Patrascanu se leaga iluziile unui marxist infidel, visind, impreuna cu Dimitrov, la o helvetizare a Romaniei si poate, a Balcanilor. O fantasma ce va reveni in orele de ancheta, in temnitele regimului de socialism real. Fortat de istorie, Petre Pandrea parcurge, partial, un drum al Damascului pe care vor pasi stinga europeana dupa 1956 si revelatiile lui Soljenitin.

Un spectru e si cel al lui Nae Ionescu – in aceeasi masura ca si Eliade, Petre Pandrea e un prizonier al mitului naeionescian, un prizonier, cu atit mai mult cu cit relatia dintre maestru si discipolul infidel supravietuieste cezurii ideologice. Elevul de la Minastirea Dealului nu se poate elibera o fascinatie imposibil de explicat prin apelul la un mecanism rational. Jurnalul lui Petre Pandrea recupereaza o multitudine de instantanee, juxtapuse, fara ca enigma personajului sa fie deslusita, ca si cum constiinta oximoronica a lui Petre Pandrea s-ar fi simtit afina histrionismului superior al profesorului de logica – schita de portret apeleaza la inventarul antinomiilor, invocate si de Vasile Bancila: Nae Ionescu, curteanul lui Carol, omul penumbrei, cautator al lui Dumnezeu. „Nae Ionescu nu era prin temperament, fizionomie, caracteriologie si vocatie un ortodox, un adept al Sfintului Ioan. El era un paulinic, un logician controversat, un protestatar, un indemoniat prin nascare, un Saul care a devenit pe drumul Damascului un Pavel. [...] Din aceasta tripla dificultate (vocatie paulinica, educatie apostolica universala catolica si ereditate rasariteana) s-au nascut incogruentele, luptele, schimondelile si sinuozitatile lui Nae Ionescu“. Portretul profesorului e un autoportret in oglinda al lui Petre Pandrea insusi.

Ce ramine din aceasta contorsionata confesiune a mandarinului valah? Turul de forta al unui stilist ce se reprima, egocentrismul pesonajului Pandrea si schita de comedie umana a unei epoci, intrevazuta prin lentila unui cronicar, fascinatia unui obiect textual inclasificabil.