OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Miorita/Mioritza. Mesterul Manole/Artifex Manole. Toma Alimos/Toma Alimos
Traducere si postfata de Traian Diaconescu
Precuvintare de G.I. Tohaneanu.
Micromedalioane de Constantin Ciopraga
si Adrian Fochit
Editura Ars Longa, Iasi, 2004, 102 p.

In radice montis,/ Paradisi ore,/ ecce eunt callem,/ descendunt in vallem/ tres turmae agnorum/ atque tres pastores /…/ Nu stiu cine nu ar putea recunoaste, imbracat in aceasta noua haina de limba care are si culoarea, si taietura atit de caracteristice vechii noastre limbi populare, inceputul fabulos al Mioritei. in anul 1991, prolificul autor de studii si cercetari clasice, preponderent din Antichitatea romana si posteritatea ei culturala occidentala, profesorul iesean Traian Diaconescu, a publicat (din pacate pentru momentul respectiv, intr-o revista de acces redus) o traducere in latina, elaborata cu mai multi ani inainte, a faimoasei balade. Peste aproape un deceniu si jumatate, profesorul reia proiectul, caruia ii confera noi dimensiuni si noi tinte, iar prin aceasta statutul unei pe cit de ambitioase, pe atit de surprinzatoare provocari culturale.

Ce si cum a realizat, prin acest volum – care, ca infatisare si numar al paginilor, ne aminteste de grija vechilor poeti din lumea clasica de a nu-si obosi, nici fizic, nici mental, cititorii cu carti umflate de mii de versuri –, autorul celor trei versiuni latine ale baladelor intemeietoare in ordinea culturii populare romanesti? Daca pentru Miorita gasim, in persoana (azi, practic necunoscuta cultural) a latinistului N.I. Sulica, un izolat predecesor interbelic (1926) in zona retroversiunilor romano-latine din spatiul folcloric (in paralel si din cel cult), celelalte doua balade trec abia acum prima oara testul echivalarii intr-o alta limba decit cele din arealul modern.

in al doilea rind, poemelor folclorice Traian Diaconescu le alatura Carmen gentis Latinae (Cintecul gintei latine), primul text cult din literatura romana (apartinind lui Vasile Alecsandri) care, dupa cum se cunoaste, a primit, in 1878, la Montpellier, un premiu european, si anume – nu intimplator! – tocmai pe cel al latinitatii. (Ca o coincidenta provocata de secrete rotiri astrale, sub aceleasi solare auspicii mediteraneene, la Avignon, peste exact un secol si un an, Traian Diaconescu va primi si el un premiu international european, chiar pentru traducerea latina a odei lui Alecsandri.) Includerea unui text cult intr-un volum axat pe talmacirea patrimoniului folcloric romanesc celui mai reprezentativ din zona larga a epicului da un semnal discret in directia spre care isi va orienta pasiunea si harul de traducator profesorul iesean. Cum vom vedea in numere viitoare ale revistei noastre, surpriza de a citi capodopere ale literaturii romane in varianta lor latina nu s-a oprit, nicidecum, aici.

In sfirsit, introducerea, postfata si micromedalioanele critice care le insotesc, semnate de specialisti prestigiosi (in mod surprinzator, s-a omis, pe pagina de garda, contributia lui Adrian Fochi), au fost traduse, in paralel, in italiana, limba aleasa in temeiul, cred, si al celei mai apropiate, vizibile si cunoscute „asemanari“, de structura si de culoare, dar si de traditie culturala si de destin interferent cu acela al limbii romane. in plus, prin aceasta, nu numai prin surpriza traducerii romanei populare in latina, este atrasa, inca o data, atentia fraternului intru origini Occident (neo-)latino-european.
Traian Diaconescu a pornit la lucru convins ca „versiunile latine ale acestor capodopere sfolcloricet reprezinta un experiment s…t“. Ceea ce ne ofera editia de fata nu este, insa, doar dovada reusitei lui, ci si o demonstratie a citorva adevaruri in domeniul teoriei si practicii traducerii.

Primul priveste compatibilitatea in plan literar dintre o limba vie, precum romana (ilustrata aici de registrul popular-folcloric si profund marcata de oralitate), si o limba teoretic disparuta in sine, precum latina, care nu mai poate fi atasata, in prezent, ca vehicul efectiv si viu al comunicarii, nici unei comunitati etnice oarecare. Versiunea latina a baladelor romanesti cardinale rastoarna prejudecata incompatibilitatii. Pentru ca semnificatia profunda a fiecaruia dintre mesajele celor trei texte epice ramine neschimbata, indiferent de destinatar. in relatia de dialog cultural intre Antichitate si modernitate, banda de sens a traducerilor duce, in imensa majoritate a cazurilor, de la primul la cel de-al doilea termen: altfel spus, de la disparut(ul), necunoscut sau putin cunoscut, cultural, spre actual(itate) si cunoscut. Iata ca pe acest culoar de comunicare exista si o banda cu sens invers. Putini au, totusi, curajul, priceperea si – nu in ultimul rind! – harul sa o utilizeze eficient. Dar, angajindu-ne sa folosim latina ca instrument al dialogului literar, oare nu riscam sa nu gasim urechi care sa ne asculte si ochi care sa priceapa ceea ce citesc?

Traducatorul iesean isi limiteaza propriul destinatar la cercul cititorilor docti, din tara (prea putini, din pacate, azi) si, mai ales, din afara ei. in fond, indiferent de nationalitate si de continent, oricine poate sa cunoasca, din scoala si chiar din orizontul formativ personal, fundamentele latinei, ca o matematica milenara a limbilor. Aplicindu-si cunostintele de latina asupra versiunilor oferite de traducatorul roman, orice cititor (mai ales strain) va intra in contact cu universul de spiritualitate romanesc cel putin tot la fel de bine si cel putin tot la fel de atragator si sustenabil estetic ca si in cazul in care Miorita, Mesterul Manole si Toma Alimos ar fi (cum au si) fost traduse in franceza sau engleza, in germana sau rusa, in italiana sau spaniola s.a.m.d. Latina le poate lua, si le-a luat, locul. Fara ceea ce, in termeni medicali, se numeste incongruenta (i.e. respingere) de grefa.