OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Teatrul National Cluj – Penitenciar de C.C. Buricea-Mlinarciuc dupa L. Andreev. Cu: Cornel Raileanu, Dragos Pop, Miriam Cuibus, Viorica Mischilea, Emanuel Petran, Ruslan Barlea, Petre Bacioiu, Adrian Cucu, Angelica Nicoara s.a. Scenografia: Constantin Ciubotarius; muzica: Adrian Borza. Regia: Gelu Badea.

La inceput a fost un proiect. Deoarece Euroart finanteaza (uneori) proiecte pe care le considera interesante, C.C. Buricea-Mlinarciuc (traducator, eseist, om de teatru) si Gelu Badea (regizor) au gindit (un tinar animator de spectacole populiste, plin de sine, afirma deunazi ca el, din cind in cind, gindeste cite-o idee!) un proiect intitulat Penitenciar. Reintegrare la marginea marginalizarii care fu considerat interesant de catre mai sus amintita organizatie. Proiectul a cuprins, in cele din urma, o ampla expozitie de fotografii (fotograf independent Cipriani), un film documentar pentru televiziune realizat de studioul clujean (autor dependent C. Stefanescu), punctul culminant dorindu-se a fi un spectacol de teatru, adica recenta premiera. Pe C.C. Buricea-Mlinarciuc il invidiez deoarece il poate citi pe Andreev in original. (El i-a recomandat Recviem-ul lui Horatiu Mihaiu, text pe care acesta a realizat un relevant spectacol atit in tara, cit si in strainatate.) Il invidiez ca-i poate citi pe rusi, in general, scriitori pe care i-am admirat si ii voi admira mereu. Fara retineri. Recunoastem ori ba, direct ori indirect (fie ca sintem ironisti, stilisti, analisti, textualisti...), descindem din cutele mantalelor acestora, chiar daca multi dintre ei n-au avut pe umeri niciodata o asemenea podoaba...

Ei se numesc Andreev, Babel, Sologub, Belii, Pasternak, Pilniak (doar un roman s-a tradus din acest excelent prozator), Bunin, Vesiolii, Ilf si Petrov si multi altii. Pe „monstrii sacri“ e inutil sa-i mai amintesc. Doar o replica a lui Grosan care suna cam asa: mi-as da o mina sa pot scrie un roman precum Maestrul si Margareta. De acord. Dar sa fie mina stinga. Deci, Penitenciar de C.C. Buricea-Mlinarciuc (traducator dotat cu o sanatoasa vina de umor pe care i-o poti dibui chiar si numai citindu-i semnatura...) dupa Insemnarile mele de Leonid Andreev. Dramatizarea a incercat sa ne prezinte eroii lui Andreev, eroi care nu opteaza dintru inceput pentru revolta, ci sint mai intii siliti „sa-si desfiinteze, printr-un act tragic, eul anterior“ (M. Ciobanu), intr-o lumina mai apropiata zilelor noastre, ca sa nu zic lumina postrevolutionara, mizind pe faptul ca dupa ’89 interesul pentru grupurile marginalizate nu a fost suficient acoperit de mijloacele de informare in masa. Poate nu a fost „acoperit“ prin exemple concrete din realitatea noastra imediata. Dar filme cu gratii si puscariasi, cu criminali mai mult ori mai putin odiosi care se considera ori nu vinovati, care au ori n-au mustrari de constiinta, care au omorit cu singe rece ori intr-un moment de furie, care dau vina pe societate ori pe cei care i-au crescut etc. au fost des vazute pe marile si micile ecrane, in conceptii mai mult ori mai putin... americane.

Bineinteles, avem si noi criminalii nostri mioritici, inchisorile noastre cu care ne-am putea mindri (chiar s-a incercat, la Gherla, sa se faca terapie prin arta, s-a descoperit si un talent viguros intr-ale picturii insa, pina la urma, a explodat un scandal care a dezvaluit alt soi de mizerii umane, in paralel cu actiunile artistice...), dar spectacolul si-a dorit altceva. O punere „in pagina“ a unor probleme general umane; sa marcheze problema raportului dintre Libertate si Lege si a optiunii intre Libertate si Supravietuire. Intentii laudabile, dar cam palid duse la bun sfirsit. Tinarul regizor Gelu Badea (avind la activ citeva inscenari meritorii) n-a putut scapa de unele sabloane. Atit „gasca“ detinutilor, cit si cea a gardienilor se misca precum niste fantose, prea putin convingator, ba uneori de-a dreptul hilar (de exemplu cind detinutii fac exercitii fizice), obligindu-i pe spectatori sa chicoteasca-n pumni. Imbracati in portocaliu (ei sint „gunoierii“ societatii, nu-i asa?), detinutii se forteaza a fi naturali, injurind barbateste intr-o larga gama, de la fac iuu (pe romaneste) la Pastele ma-sii, labagiule etc. fara a convinge. Dau de inteles, uneori, ca au ajuns din greseala dupa gratii si incearca sa cistige simpatia privitorului. A privitorului ca la teatru, vorba lui Cocora. Gardienii sint foarte incruntati si imbracati in negru, pentru ca ei au un suflet hain, sint chiar personaje negative, cu sentimente atrofiate. Iar ca reteta sa fie completa, comandantul inchisorii e... o comandanta (cu aplicatiune interpretata de Viorica Mischilea), o femeie dura, fara scrupule, careia ii lipseste doar... mustata. Fiind vorba despre penitenciar, e nevoie si de gratii.

In mijlocul scenei se inalta o celula din gratii care seamana si cu o uriasa colivie pentru canari ori papagali. Desigur, detinutul 808, un filozof in nuce, devine celebru (precum Celebrul 707?) si e invitat la emisiuni de televiziune unde poarta... un impecabil costum in dungi! Stereotipii, si pleonasme, si o suspecta senzatie de déjà vu. Regizorul a mai introdus citeva scene de balet (miscari corporale) cu o simbolistica vaga, putind fi fantomele celor care au murit, dar la fel de bine si un soi de materializare a viselor erotice ale detinutilor in care balerinele, bine machiate, pareau a avea intentii sado-masochiste... Bine si ingenios gindita lumina, iar muzica fu precum un paliativ, dorind un plus de veridicitate atmosferei generale. Cornel Raileanu, pe buna dreptate ales actorul lunii februarie (eu as fi asezat-o pe aceeasi treapta si pe Miriam Cuibus), s-a aratat cam obosit si cam lipsit de entuziasm fata de rolul primit (detinutul 808), incalzindu-se greu si fara prea mare bucurie. Dragos Pop (tinar pictor, detinutul 0321) a jucat de-a dreptul plat, intr-un unic registru, suparator de monoton. Pe cit de mare, pe atit de lipsit de vlaga. S-ar putea ca, la premiera, cei doi actori, pe care altfel ii pretuiesc, sa fi avut o zi proasta. O zi buna a avut, in schimb, Emanuel Petran, remarcindu-se detasat, iesind, brusc, din anonimat. Si, din nou, Miriam Cuibus, in scurta ei interventie, aparuta intinsa pe-o masa de sub scena, of course, din burta inchisorii, pentru a se rasuci vinovat-senzual in fata lui 808. Grozav ar fi fost daca ar fi existat si-un detinut 89.89.89... Un spectacol realizat in pripa, la care prea putini din echipa au fost cuprinsi de entuziasmul necesar unei asemenea terapii prin arta. Ar fi meritat efortul pentru ca ideea s-a aratat generoasa. Parerea mea.