Ca ardelean, am simţit mai puţin
chemarea muzicală a Isarlîk-ului, dar recunosc şi încerc
să înţeleg că, pentru unii dintre concetăţenii mei,
această chemare vine din straturile cele mai adînci ale
sufletului. Celor care se plîng de lipsa totală de gust ce
pătrunde şi iese din case, de îndată ce românii se
lasă pradă acestei nostalgii orientale, trebuie să le mărturisesc
că muzicile house şi dance, ce ne vin din Occident, îmi dau
tot atît de mulţi fiori neplăcuţi. Ele îmi modifică
fără voia mea dispoziţia şi îmi umplu memoria cu tone de
stupidităţi revărsate zilnic prin toate difuzoarele patriei. Şi
nu ducem deloc lipsă de aceste accesorii perverse. Plasate acolo
unde te aştepţi mai puţin, difuzoarele acoperă tot atît de
bine întregul spaţiu auditiv bucureştean, precum o fac
celebrele CCTV cameras cu spaţiul vizual londonez. Nu ai cum să
scapi! Pentru cei care nu sînt familiarizaţi cu termenii de
„house“ şi „dance“, trebuie precizat că aceasta este muzica
pe care, cu mici excepţii, o ascultaţi pe toate staţiile de radio
din România, 24 de ore din 24. Dar ce spun, o ascultaţi? În
realitate, nu o mai auziţi de multă vreme. Sînteţi fericiţi.
Faceţi abstracţie de ea. Doar eu nu pot să fac asta şi atunci îmi
închipui o revoluţie împotriva regimului dictatorial
impus de aceşti talibani ai urechii, radiourile fm.
În imaginaţia mea, un grup de
desperados ar ocupa aceste cuiburi de propagandă ale banalului
(nimic mai abisal decît banalitatea) şi ar începe să
transmită o altfel de muzică. Dar cine să facă noua selecţie,
cine să decidă asupra repertoriului revoluţionar? Elitele
muzicale? Drumul dinspre ele către ascultătorul de rînd s-a
blocat şi e uitat de mult. Atunci, cine? Cei din administraţia
culturală? Doamne fereşte! Ăştia merg la concerte numai cînd
e preşedintele sau prim-ministrul în sală… În lipsa
unor criterii valorice, revoluţionarii ar începe să se
ciondănească, fiecare încercînd să-şi impună
preferinţele personale. Pînă la urmă, ar fi măturaţi de la
posturile de radio de către masele largi de ascultători (era să
zic mineri). Dintotdeauna, duşmanii cei mai de temut ai
revoluţionarilor au fost masele populare.
Odată liniştea şi ordinea asigurate,
vechii activişti fm şi DJ-ii şi-ar relua „munca cu microfonul“.
Şi atunci s-ar auzi din nou dinspre case manele, iar de la
difuzoare, house şi dance, întru fericirea întregului
popor. Restitutio in integrum.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters