OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Pe zidul de la intrarea blocului din vecinatatea Muzeului Literaturii a aparut, de putine zile, o placa alba inscriptionata lapidar: „Aici a trait si a creat intre anii 1951-1999 poeta Maria Banus“.
Nici un cuvint in plus, cum se procedeaza in asemenea imprejurari, pentru a preciza cui apartine initiativa si daca traducerea ei in practica, tocmai acum, ar trebui raportata la vreun considerent de actualitate.

Pare consemnarea stricta a unei realitati locative. O formula mai plata era greu de gasit. Se vede cit colo intentia de a evita orice sugestie omagiala, de a nu angaja cu nimic aprecierea „creatiei“ zamislite in anii cind poeta a vietuit intre zidurile imobilului, brusc scos din anonimat, tocmai fiindca in acest spatiu au fost adunate in pagini de carte ginduri si sentimente capabile sa innobileze existenta efemera.

in ciuda reticentelor prea evidente, gestul vorbeste de la sine. El retine atentia trecatorului, separa oarecum apele in favoarea opiniei publice, intrucit masoara zadarnicia tentativelor de a refuza la gramada orice merit activitatii desfasurate de poeta. Nimeni nu cere sa fie absolvita de erorile comise, dar nici sa i se anuleze, printr-un radicalism critic deplasat, implicatia in evolutia lirismului nostru din deceniile anterioare. Deunazi, uitarea ei ostentativa dintr-un masiv op, ce se vrea istorie literara obiectiva, seamana a rafuiala tirzie, pe cit de discutabila, pe atit de precara la capitolul demnitatii profesionale.

Cum, la fel de bizara, epuratia mai de demult, cind era alcatuita o antologie din poezia noastra de dragoste ignorindu-se Tara fetelor, ceea ce reprezinta o culpabila deficienta in manevrarea criteriilor de selectie, daca nu o suspecta intentie de blam. Inscriptia recenta de pe imobilul din bd-ul Dacia da de rusine zelul iacobinilor, care-si asuma reglarea dreptului la posteritate pe seama scriitorilor trecuti in lumea umbrelor, de unde n-au cum replica. Razbunarea, idiosincraziile personale, sau ce or mai fi, se dovedesc inoperante, la infinit.

Doar citeva cuvinte in plus ar fi inlaturat efectul stereotip, de cliseu birocratic. Se vede ca a avut prioritate criteriul economic. Era nimerit sa figureze in inscriptie macar datele calendaristice complete: 10 aprilie 1914-14 iulie 1999. Si n-ar fi costat un capat de tara daca se mai adauga o propozitie de tipul: „Autoare a volumelor Portretul din Fayum, Tocmai ieseam din arena, Noiembrie inocentul, etape ale unui proces de revitalizare lirica pe masura ce poeta se distanta de conformismul ideologic“. Cine a dispus montarea placii va putea obiecta ca astfel de inscriptii nu rezuma consideratii de resortul valorificarilor critice.

Totusi, o minima preocupare pentru individualizarea textului n-avea ce dauna, cu atit mai mult cu cit se pare ca s-au instalat in oras mai multe asemenea placi, pe unde era cazul. Sa speram ca ele nu seamana ca doua picaturi de apa, sabloane uniforme, fara efort imaginativ, fara diferentieri, in urma carora se bifeaza doar indeplinirea inca unui punct din programul de imagine. Sa dea bine la numaratoarea steagurilor. O sarcina mai mult, rezolvata la gramada, ca pe vremea triumfalismului nemuritor. N-am insista daca n-ar fi proaspat exemplul dat de Primaria sectorului 2 cu placa fixata, deunazi, intr-un loc de pomenire a trecerii lui Mircea Eliade. E limpede ca se poate altfel, cind se vrea.