OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Am avut bucuria si onoarea ca Gigi Caciuleanu sa accepte sa „construim“ acest interviu impreuna. Un interviu realizat ce-i drept prin posta electronica, dar care a reusit sa deschida caile comunicarii. Ar fi multe de spus despre Gigi Caciuleanu, care inca e mult mai cunoscut in Franta decit in Romania, poate si pentru ca virsta dansului, daca se poate spune astfel, e acolo alta decit aici. Am descoperit, in schimbul nostru de mesaje, de-a lungul a doua saptamini de conversatie in timpi electronici si ne-reali, un mare profesionist. L-am fortat sa scrie si poate a fost o intimplare fericita, pentru ca am descoperit in acest dansator in acelasi timp un poet – in masura in care poezia e mai mult decit text scris. Un poet, cel putin in felul de a percepe si de a descrie dansul. „Dansul e pentru mine Poezie in sensul concentrarii – intr-un spatiu si intr-un timp foarte mici – a unei cantitati de energie si a unor semnificatii cu nenumarate si nebanuite compartimente. Poti s-o descrii in cuvinte daca nu ai trait-o? Ca girafele acelea arzind si pline cu sertare (goale) ale lui Salvador Dali. Poti sa le explici daca nu le-ai vazut?“, spune Gigi Caciuleanu in cartea pe care tocmai o pregateste VVV – Vint-energii, Volume, Vectori.


„In ceea ce priveste actul dansat, sint ceea ce se numeste un animist“

Ce au in plus (sau special) oamenii care danseaza, fata de ceilalti artisti sau fata de ceilalti oameni in general?

Dansul, poate mai mult ca toate celelalte arte, este un drog. O minunata otrava. O data ce te-ai contaminat, nu mai scapi. Iti curge prin vine, iti electrizeaza nervii, iti ia gindurile. Esti prins in intregime, din cap pina-n picioare, din inima pina-n creier, din instinctele cele mai joase pina in inaltimile sufletului. Instrumentul dansatorului este el insusi. El este pe deasupra si plamaditorul propriului sau instrument. Zi de zi il slefuieste, se lupta cu el, il modeleaza, il re-„fabrica“ in acelasi timp in care se straduieste sa se perfectioneze si ca instrumentist. Instrumentul ocupa exact acelasi volum ca si instrumentistul. Ba chiar mai mult, se confunda totalmente si cu mestesugarul, care nu numai ca il creeaza, dar care se ocupa si cu „intretinerea“ lui... Dansul, fiind arta miscarii, iar viata neputind fi in nici un fel imaginata fara miscare, este poate arta care reprezinta cel mai bine viata insasi. Arta dansului este fara doar si poate cel mai strins legata de meseria de a trai. Iar arta vietii, la rindul ei, de mestesugul dansului.

Daca acel „ceva“ special exista, cind l-ati descoperit in dumneavoastra si cine v-a ajutat sa vi-l cultivati?

Da, acel „ceva“ special exista. Si este atit de pregnant incit nu ai alta posibilitate decit sa-ti dai seama ca-l „ai“ in tine si ca n-ai incotro, vrei nu vrei, trebuie sa convietuiesti cu el. Asa ca n-am avut nevoie de nici un efort deosebit ca sa descopar ca nu pot trai fara dans. De altfel, aceasta este o descoperire pe care continuu sa o fac in fiecare zi de la virsta de patru ani. Si asta chiar si in momentele in care primesc palme, brinciuri, suturi de la „el“, ba poate, chiar mai mult, tocmai in acele momente. In dans, ca in orice alta arta, nimeni nu te poate ajuta mai bine decit ai putea sa o faci tu insuti. Eu am avut insa bafta, norocul nemaipomenit, sa intilnesc pe drumul vietii, chiar de la inceput, pe linga acel „ceva“, si un „cineva“ cit se poate de special. O persoana unica de la care dansul, si deci toata viata mea, s-au „contaminat“ pentru totdeauna: Miriam Raducanu. O persoana unica pentru mine, dar si pentru aceasta, atit de „speciala“, lume a dansului.

Ce ati invatat despre corpul omenesc in general si despre cel personal de-a lungul atitor ani de dans? Cum poate schimba dansul perceptia asupra propriului corp?

Am tot invatat si continuu sa descopar lucruri pasionante. Lucruri teribile. Mistere si bancuri, smecherii si taine, ascunzisuri si placeri de nedescris... Atitea si atitea care nu se pot descrie in cuvinte... Si cu cit „invat“, cu atit mai mult imi dau seama cite mai am de invatat. Dansul, nu numai ca iti schimba perceptia corpului, dar iti „modifica“ chiar si corpul insusi. In ceea ce priveste actul dansat, sint ceea ce se numeste, cred, un animist. Gindesc ca fiecare parte din corp, precum obiectele, poseda un suflet aparte. Un caracter si o personalitate proprie. De aceea, e teribil de important sa se stabileasca cu cea mai mare grija un „inventar“ foarte minutios al acestor „suflete“ care ne bintuie corpul. Si asta in afara oricarei consideratii anatomice. Un fel de para-anatomie animista. Problema cu un astfel de inventar este ca nu numai numarul, dar si „amplasamentul“ acestor suflete se schimba mereu. Ele „valseaza“ neincetat in ritmul imprevizibil, nebun si diferit al fiecarui corp care danseaza.


„Mi-e teama ca nici asa-zisul dans contemporan nu-l mai exprima pe omul de azi“

In ce masura dansul contemporan (modern, postmodern, oricum s-ar numi el) seamana cu omul zilelor noastre? Spuneati la un moment dat ca „dansul clasic nu-l mai reprezinta pe omul de astazi“.

Estetica dansului clasic nu-l mai exprima pe omul de astazi... si asta de mult timp! Mi-e insa teama ca nici dansul asa-zis „contemporan“ (contemporan cu cine? cu ce?) nu-l mai exprima pe omul de azi. Pentru mine dansul nu poate fi decit „unul“ si universal. Atita timp cit este adevarat si facut cu sinceritate, numai din pasiune si fara nici un oportunism de moda, va exprima intotdeauna si fara gres pe orice om al oricarei epoci si al oricarui „astazi“. Oricum, nu mi se mai pare esential astazi, pentru un dansator contemporan, un antrenament prealabil obligatoriu de dans clasic. Ani de zile am intuit acest lucru, dar nu am indraznit sa predau direct dupa metoda mea, fara sa trec mai intii prin training-ul academic. Adica ani de zile la mine, la companie, am predat clasic pentru ca este o valoare sigura. Ceea ce inventam eu mi se parea interesant pentru mine si pentru experientele mele de coregraf, dar nu eram deloc sigur ca ar fi de ajuns pentru a-l putea propune ca antrenament. Mi s-a parut intotdeauna injust sa il limitezi pe dansator la un antrenament corespunzind unui singur limbaj, oricit de valabil ar fi el... O gama sau un alfabet nu au nimic de a face cu o limba anume sau cu un fel de a cinta. Acelasi alfabet il folosesti si in romana si in franceza, spaniola, engleza, spaniola, aceleasi note ca sa interpretezi o opera de Mozart sau un cintec de Beatles...

Ce anume v-a ajutat sa depasiti acest stadiu al obligativitatii antrenamentului clasic, sa zicem?

Am prins curaj doar in momentul in care am reusit sa imi construiesc o idee a mea diferita: tehnica poate fi folosita nu numai pentru a dansa intr-un fel sau altul, ci ca un mod de a gindi, de a analiza miscarea independent de orice curent estetic. Un picior e un picior, o mina e o mina. Indiferent de coregrafie. E la fel ca in muzica: un mi bemol e un mi bemol. Am fost nevoit sa predau dupa aceasta metoda a mea intr-un moment in care a trebuit sa lucrez cu niste dansatori care nu facusera clasic niciodata in viata lor si pe care a trebuit sa ii formez eu. Asa s-a potrivit sa fie. Eu singur, cu de la mine putere, cred ca nu as fi facut acest pas niciodata.

Credeti ca putem vorbi de o latura experimentala si de una functionala a dansului? In ce masura ati fost interesat de latura experimentala?

Dansul este o arta. Ca si in alte arte cele doua laturi sint complementare. In ceea ce ma priveste, experimentul ramine insa partea cea mai frumoasa. Orice aparitie pe scena este pentru mine o aventura, o experienta unica si imposibil de repetat. Experienta de care mi-e groaza, dar fara de care arta mea ar fi in mod incontestabil, cel putin pentru mine, ceva foarte neinteresant.


In asteptarea „cartii de bucate“

Ati dansat pe toate marile scene ale lumii. Care ar fi marile scoli ale momentului si care sint influentele pe care le-ati „suportat“ si le mai suportati inca?

Nu exista scene mari sau mici, ci doar artisti mari sau mici.
Singura persoana de pe lumea asta, si deci si din lumea dansului, care m-a influentat si m-a fascinat din primul moment – si a carei influenta am fost si continuu sa fiu fericit sa o „suport“ si azi –, a fost si este (cu riscul sublim de a ma repeta) marea doamna a dansului: Miriam Raducanu.

Spuneati intr-un interviu ca „dansatorul se simte exilat si in acelasi timp la el acasa oriunde s-ar afla“. In ce fel va mai simtiti acum strain in Franta si in ce fel va simtiti strain in Romania?

Pe cit de bine si minunat si „la mine acasa“ ma simt intotdeauna pe o scena, pe atit de stingaci ma simt in orice alt loc de pe lume...

Pregatiti vreun proiect important, in Romania, acum?

Am in vedere foarte curind o invitatie la TBOD din Constanta, al carui inspirat director-manager este Ana Maria Munteanu. Am lucrat de mai multe ori cu aceasta companie si ma simt foarte bine primit in sinul ei si inteles. Le multumesc si sint foarte mindru de increderea pe care au acordat-o pina acum artei si meseriei mele. Mai recent, am primit inca o invitatie de la Opera Romana din Bucuresti. Sa vedem in ce fel se va concretiza... Mai am si un proiect nebun de film video cu Miriam Raducanu, despre care nu pot inca sa destainui nimic. Sa bat in lemn... Dar daca tot vorbim acum, la sfirsit, despre proiecte, trebuie sa spun ca am terminat de scris, la cererea Facultatii de Arte din Chile, o lucrare in care imi dezvalui pentru prima data dedesubturile unei codificari personale a Actului Dansat, structurare care mi-a aparut treptat si pe care de altfel o folosesc de mult timp in dansul si in cursurile mele. Cartea se numeste VVV – Vint-energii, Volume, Vectori. Nu este insa o carte de anatomie aplicata la dans. Nu as dori sa fie luata drept un manual de dans, ci as vrea sa fie vazuta mai degraba ca o carte de bucatarie. E cartea mea de bucate. Sau de descintece...