OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ion Vianu este unul dintre cei mai cunoscuti si mai apreciati psihiatri ai generatiei sale. Inainte de a alege calea exilului, in 1977, a desfasurat o bogata activitate in psihiatria romaneasca, atit ca practician (inclusiv cu clientela privata), cit si ca pedagog. A renuntat la studiile de filologie clasica in speranta ca va gasi, in psihiatrie, refugiul in fata ideologizarii cotropitoare a anilor ’50. In realitate, i-a fost dat sa se confrunte cu una din cele mai insidioase metode represive inventate de regimurile totalitare: „psihiatria era deturnata de la scopul ei primar, ingrijirea, catre unul politic si politienesc... Din momentul acela am hotarit ca trebuia sa plec“. Plecarea din tara nu a fost usoara, dar a reprezentat singura cale de eliberare. Inainte de 1989, in Elvetia, si dupa 1990, in Romania, a fost printre putinii medici care a incercat sa dezvaluie adevaratele dimensiuni ale psihiatriei politice, lovindu-se adesea de rezistente sau pasivitati. Desfasurind o bogata activitate publicistica, inclusiv inainte de 1989 (prin Europa Libera), Ion Vianu pledeaza pentru depasirea maladiei sociale a romanilor, depresiunea: „intregul popor trebuie sa inteleaga ca se gaseste in fata unei situatii ireversibile“.


Cum era psihiatria romaneasca pina in 1977, data cind ati plecat din Romania? Ce activitate ati avut, in calitate de clinician si de pedagog? Cum vedeati un eventual proiect de transformare a psihiatriei romanesti?

Trebuie sa povestesc evenimentul fondator care a desteptat interesul meu pentru psihiatrie. Eram, prin 1953, student in filologie clasica; prietenul si colegul meu Victor Ciobanu mi-a propus sa facem o vizita la Spitalul Central (il cunostea foarte bine deoarece mama lui era sora sefa). Intr-o duminica ne-am dus impreuna. Era o primavara superba cu pomii proaspat infrunziti si florile ce incepeau sa se deschida. Am intrat in unul sau doua pavilioane: liniste si curatenie! Pe bancile din curte, apoi pe culoare, divagau citiva batrini deliranti, blinzi. Am avut sentimentul ca ma gaseam intr-o „lume aparte“, ocrotita de agitatia si de arbitrariul societatii ce ne inconjura. Am simtit indata ca aici as putea trai o viata intreaga, separat prin bariera dintre absurdul vietii cotidiene si rationalitatea profunda a nebuniei („O matter and impertinency mixed, reason in madness!“, Regele Lear, IV, 5). Voisem sa ma refugiez in studiul limbilor clasice. Acest lucru era dealtfel perceput de comunistii vremii. Poetul oficial A. Toma, aflind de studiile de greaca si de latina pe care le incepusem, ii spusese tatalui meu: „Aha, incearca sa se refugieze in trecut!“.

Era adevarat ca a studia limbile si civilizatia Antichitatii parea, a priori, un bun refugiu, dar facultatea de filologie era prea ideologizata, incarcata de marxism-leninism si de „Tezele“ lui Stalin despre lingvistica. De unde proiectul meu mult mai radical si tot atit de utopic, cel de-a ma izola in irealitatea universului nebuniei, acoperind o rationalitate secreta, mai adinca. Nu aveam cum sa stiu ca tocmai calitatea pe care aveam s-o dobindesc, cea de psihiatru, ma va arunca in cele mai violente controverse politice. Dar, desi de atunci incolo am invatat multe despre relatiile dintre boala mintala si cotidian, pot sa afirm ca practica psihiatriei, contactul cu „imaginarul“ nebuniei au constituit pentru mine, neincetat, o sursa de improspatare, un refugiu, o forma de complicitate cu pacientul, prin care ne puneam de acord impotriva absurdului lumii reale, constiinta ca nu poti vindeca decit daca oferi de cealalta parte a barierei ceva cel putin echivalent cu ceea ce pacientul a gasit in lumea nebuna.

Au trecut anii formatiei mele medicale si, la rascruce de drumuri, oferindu-mi-se diferite posibilitati de cariera si amintindu-mi de viziunea mea din 1953, am ales psihiatria, intorcindu-ma la „Central“. Trecusera zece ani. Era tocmai vremea cind vechea generatie de medici-sefi umanisti de scoala veche, dintre care voi cita pe A. Dosios si A. Mihaescu, ieseau la pensie si o alta generatie, de utecisti, medici militari, activisti de partid, mai vag sau mai evident securisti, incepeau sa ocupe functiile de conducere.
Desi activitatea mea de spital ma indrepta in mod natural catre terapia farmacologica, am inteles destul de repede ca adevarata psihiatrie, indiferent carei categorii de boli, mai grave sau mai usoare, se adresa, nu poate sa nu tina seama de elementul psihologic. De unde vointa mea de-a avea o formatie de psihoterapeut, cu toate dificultatile pe care aceasta determinare le implica, deoarece o astfel de formatie nu putea fi facuta serios, pe atunci, in Romania. Psihanaliza – ar trebui sa spun mai degraba „freudismul“, informatiile despre evolutia psihanalizei fiind in 1963 izolate – nu as putea spune ca era interzisa, ci mai degraba imposibila. Trecuse vremea cind doamna Florica Bagdasar, totusi vice-ministru al Santatii si personaj important in ierarhia universitara, fusese eliminata din viata politica si academica numai pentru suspiciunea de „psihanalism“.

Inceputul anilor ’60 era mai moale, ideologic vorbind. Conspiratia impotriva unei informatii largi era mai mult una a tacerii. Psihiatria de spital, ca si cea de cabinet aveau o orientare pur medicamentoasa. Si cum ar fi putut fi altfel, de vreme ce libertatea de expresie era ingradita? Psihanaliza – dar as merge mai departe spunind ca orice forma de psihoterapie – implica increderea totala in respectul secretului medical si o dezvaluire obligatorie a trairilor celor mai intime, ale imaginatiei, dorintei. Cum putea fi vorba de asa ceva, de vreme ce viata ne invata, inainte de toate, sa ne suspectam unii pe altii? Paranoia devenea obligatorie, un mijloc de aparare generalizat! Cind am inceput sa concep ca as putea intr-o zi sa devin psihanalist, gindul meu nu era lipsit de un fond contestatar. Voiam sa dovedesc ca e posibil sa inspiri incredere celor care ti se adreseaza, nu numai prin prezumtia de diligenta care sta la baza meseriei de medic, ci si intr-un mod mai profund, de comunicare intre doua fiinte.

Dar puteam eu sa ma dau drept psihanalist, de vreme ce nu fusesem eu insumi psihanalizat si nu urmasem protocolul complicat (analiza personala, controlul unor terapii) fara de care nu poate sa existe un curriculum psihanalitic? Cind am facut, in 1971, o calatorie de studii la Paris, am avut posibilitatea sa discut cu S. Lebovici, un pontif al psihanalizei pariziene (fost comunist care, la cererea Partidului, renuntase sa practice psihanaliza, dar revenise la ea cind ii parasise pe tovarasi, dupa represiunea sovietica din Ungaria, in 1956). La intrebarea mea, daca ar fi posibil sa devin un psihanalist „salbatic“ (adica fara o formatie regulata), acolo in Est, el, spre surprinderea mea, mi-a spus ca da; daca iubeam psihanaliza, aveam chiar obligatia s-o fac. Inarmat interior cu aceasta „autorizatie“ am si facut citeva psihanalize, bazindu-ma pe intuitii, pe lecturi si pe un bun-simt clinic cu care ma inarmase deja o practica de citiva ani a psihiatriei. Sint sigur ca „Lebo“ (numai comunistii renegati stiau despre ce vorbesc si cum functiona realmente sistemul) avea si el atunci ideea ca virusul descompunerii trebuie introdus in carnea totalitarismului pe orice cale!

Am avut posibilitatea atunci, in cadrul cursurilor pe care le tineam in fata tinerilor medici veniti la specializare, sa vorbesc despre psihanaliza. De asemenea, a fost epoca in care am dirijat un centru de psihoterapie la Spitalul Central, unde aplicam hipnoza si antrenamentul autogen, invatate de mine in timpul unui stagiu, mai vechi, in R.D. Germana. A fost o experienta interesanta, dar, in fond, imi dadeam seama de limitele exercitiului meu. Actiunea nu putea fi, nu putea sa ramina decit marginala. Intre timp am facut experienta „psihiatriei politice“.

Ce insemna exact „psihiatria politica“? Ce pozitie ati luat?

La inceputul anilor ’70 am constatat fenomene ingrijoratoare: se discuta tot mai mult, de catre psihiatri investiti cu responsabilitati politico-administrative, despre crearea spitalelor psihiatrice „speciale“ pentru bolnavii psihici „periculosi“. Dar psihotici criminali existasera intotdeauna. Ce-i apucase acum pe conducatori sa se preocupe atit de organizarea represiunii?
Pentru a intelege, trebuie sa vedem contextul istoric. Era epoca in care, in Uniunea Sovietica, internarea psihiatrica a disidentilor devenise o practica raspindita. Regimurile comuniste se simteau destul de sigure de ele pentru a trece de la o represiune cruda (Gulagul) la una mai blinda – cel putin in principiu, pentru ca in fapt ea putea fi distrugatoare pentru spirit, ucigasa chiar. Romania adoptase si ea un plan similar. Ceausescu insusi spusese (la mitingul din 1 octombrie 1969, la Cluj) ca „numai un nebun se poate indoi de victoria definitiva a socialismului in tara noastra“ si ca „pentru asemenea cazuri avem mijloace mai moderne decit camasa de forta“.

Reorganizarea „spitalelor psihiatrice speciale“ marturisea despre vointa regimului de-a inaspri represiunea prin psihiatrie. Am vazut si eu asemenea oameni in trecere printr-o sectie clinica a Spitalului Central. Unul din ei era un avocat din Brasov al carui unic simptom patologic era ca scrisese la ONU o scrisoare in care afirma ca drepturile omului nu erau respectate in Romania!
Dintr-o data, viziunea mea princeps, a unui univers al bolii mintale izolat de lumea exterioara, se prabusea. Era adevarat ca in „saloanele de agitati“ domnea o libertate foarte mare si ca se putea vorbi ca in Hyde Park. Dar psihiatria era deturnata de la scopul ei primar, ingrijirea, catre unul politic si politienesc. Eu am trait aceasta rasturnare de perspective si deodata am inteles ca impulsul meu initial, poetic, trebuia corectat.

Din momentul acela am hotarit ca trebuia sa plec. Si am facut-o in imprejurari pe care le-am povestit de multe ori – nu fara a-mi fi platit luxul de-a spune cu voce tare, in interiorul granitelor, revolta. Au urmat momente grele, dar am plecat, ajungind in Elvetia. A fost greu sa renunt la orizontul romanesc, un loc unde, din multe puncte de vedere, ma simteam ca pestele in apa, dar unde nu mai puteam trai in atmosfera sufocanta a dictaturii care-mi intinase legatura traditionala cu tara.

Instalindu-va in Occident, ati venit in contact cu numeroase tendinte si metode in psihiatrie si psihoterapie. Cum va situati in raport cu ele?

Psihoterapia occidentala era dominata, pe vremea aceea, de psihanaliza. Iar psihiatria, ca si azi, de psihofarmacologie. Cea dintii era omniprezenta. In Franta, de pilda, era imposibil sa faci o cariera universitara fara sa fi urmat in prealabil o formatie psihanalitica. Chiar cei care „disidau“ dupa aceea, urmind alte perspective, treceau prin furcile caudine ale psihanalizei. Cu psihanalistii se putea discuta numai „dinauntru“ adica daca devenisesi tu insuti psihanalist. Altfel raminea prezumtia ca vorbesti fara sa stii despre ce. Era un fel de spalare a creierului. Dar incepeau sa se schiteze alte orientari: terapiile cognitive, sistemice, in special. Paralel se dezvolta psihiatria biologica. Suprematia psihanalizei incepea sa fie pusa in discutie.

Lucrul nu m-a impiedicat sa fac si eu o psihanaliza. Actul de-a ma intinde pe un divan fiind eu in postura celui ascultat a fost o schimbare mintala pentru mine, un fel de metanoia. Am inteles si am conceput multe lucruri. Am putut, de asemenea, sa lupt mai eficace impotriva efectelor psihologice ale separatiei de mediul meu natal. Am capatat o intelegere a frumusetii si adincimii primejdioase a exilului care ori il zdrobeste pe individ, ori ii da posibilitatea sa se lumineze pe sine, luminindu-i orizontul. A fost mult mai mult decit o invatatura, o experienta personala de o mare bogatie. Dar efectul direct al psihanalizei personale a fost acela ca am incetat sa ma consider psihanalist. Patrunzind in sanctuar, intelegind adevarurile pe care le ascundea, am inteles in acelasi timp ca nu era o solutie miraculoasa si, mai ales, ca din punct de vedere terapeutic nu era indeajuns de operanta. Astfel a inceput pentru mine o noua avansare catre libertate: asa cum plecarea din Romania insemnase libertatea de miscare, refuzul dictaturii, tot asa si eliberarea de aceasta idee fixa, psihanaliza, imi dadu o libertate profesionala de care nu ma bucurasem inca, cea de-a observa faptele clinice cu un ochi eliberat de prejudecati, de-a imagina solutii practice fara a sacrifica totul unei singure doctrine.

Recunosteam totusi, asa cum recunosc inca, rolul major al psihanalizei in elaborarea gindirii moderne in psihopatologie. Mi-a permis sa incep elaborarea unei teorii personale in materie de terapeutica psihiatrica si psihanalitica, despre importanta povestirii, a dialogului si a jocului in terapie, despre relatia verbala si ne-verbala, in afara oricaror scheme si prejudecati in ceea ce priveste functionarea aparatelor psihice. Mi-e greu sa vorbesc despre aceste lucruri, in cadrul spatiului care mi-e rezervat aici. Am publicat citeva fragmente din aceasta lunga experienta in lumina meditatiei mele si sper ca viata imi va acorda destul timp pentru a da in vileag ansamblul.

Activitatea mea psihiatrica era intensa, caci era vorba de-a vietui gratie ei. Cred ca daca, prins de obligatii universitare, asa cum eram in Romania, as fi muncit mai putin cu pacientii mei, as fi avut o viziune mai putin lucida despre evolutia bolilor pe care le tratam.
Dar in timpul acestor lungi ani de efort a mai fost ceva care ma mobiliza: activitatea impotriva represiunii psihiatrice in cadrul „Initiativei Geneva pentru Psihiatrie“ – o organizatie desprinsa din Amnesty International, care lupta impotriva represiunii politice prin utilizarea psihiatriei. Tinta principala era psihiatria sovietica, dar si din Romania am avut ecouri ce nu faceau decit sa confirme ceea ce vazusem cu propriii mei ochi. Organizatia noastra – al carei comitet executiv l-am prezidat la un moment dat – a jucat un rol considerabil, prin vizitele pe care le organiza pe teren, prin informatiile pe care le culegea, prin lobby-ul sistematic in reuniuni de specialitate si in congresele mondiale de psihiatrie. Ceea ce imi lipsise cu totul in anii mei de formare – o viziune sociala in psihiatrie – venea acum sa contra-balanseze, fara sa o desfiinteze nicicum, conceptia romantica a unei psihiatrii ca un blind adapost al imaginarului intr-o lume ostila, valabile si pentru bolnavul psihic, dar si pentru psihiatrul care-l insotea in acest voiaj utopic. Mi-am adus aminte de un pacient pe care-l avusesem la spital in Romania, care repeta continuu in timpul neincetatei deambulari prin salonul unde era inchis: „nu e pace in lume, nu e pace in lume!“.

Realizam ca patologia psihica poate nici n-ar fi existat, in orice caz nu in forma pe care o cunosteam, fara atentatul perpetuu la demnitatea umana reprezentat de viata in societate. Iar dictatura comunista constituise supremul act de asuprire: decidea ea daca esti sau nu bolnav mintal si te expedia in institutiile in care terapia si represiunea deveneau, printr-o decizie arbitrara, acelasi lucru! Dimensiunea morala a psihiatriei mi se revela astfel dintr-un unghi care examina rolul patogen al lipsei de respect pentru demnitatea umana, al intolerantei si al abuzului totalitar.
In felul acesta, realitatea patologiei mintale se rotunjea, imi permitea o privire cuprinzatoare si o actiune eficace. In acelasi timp, implicarea mea impotriva dictaturii lua si alte forme: devenisem un vorbitor activ la „Europa Libera“, pina in 21 decembrie 1989 cind am salutat acea interventie a maselor in istorie care a fost revolutia romana.

Dupa 1990 am asistat la diverse incercari de grupare si de organizare a psihiatrilor romani. Acest fenomen a avut loc paralel cu o miscare a societatii de asociere autentica, nedirijata. Cum apreciati azi, dupa zece ani, calitatea si eficacitatea demersurilor? Au generat ele o adevarata reforma a psihiatriei romanesti?

Mai intii, care era situatia psihiatriei romanesti la inceputul lui 1990? Auto-demiterea Asociatiei romane de psihiatrie din Asociatia mondiala de psihiatrie, prin neparticiparea la Congresul de la Viena din 1985 (Romania dorind sa se abtina de la condamnarea Uniunii Sovietice, previzibila si realizata la acel Congres, ca si prin neplata cotizatiilor) adincise fisura dintre miscarea stiintifica internationala si psihiatrii romani.
Cum se reflecta asta in mentalitatea de aici? Unii traiau acea ipsius inertiae dulcedo (dulceata suferintei) despre care vorbeste Tacit, caracterizind viata din dictaturi; altii visau la schimbari, dar fara sa spere cu adevarat in ele; altii serveau dictatura in mod activ, colaborind cu „Organele“ fara sa ezite prea mult (evident ca existau multe formule care imbinau cele trei tipuri de reactie). Nu putem sa omitem rolul pozitiv al psihiatriei in acele circumstante grele: cei mai multi psihiatri au fost alaturi de bolnavii lor, singuri, daca admitem izolarea si putinatatea mijloacelor. Dar imediat, in 1990 chiar, s-au produs schimbari: au venit organizatiile umanitare, aducind ajutoare, contactul lor natural fiind psihiatria; au inceput sa vina profesori, psihiatri cunoscuti din lume, care au tinut prelegeri; au inceput sa calatoreasca de aici spre Occident psihiatri de-ai nostri care s-au intors cu idei bune, cu tehnici pe masura, diversificate dupa chipul si asemanarea psihiatriei mondiale. Psihanaliza a cunoscut o tirzie nastere prin infiintarea Asociatiei psihanalitice romane, acceptata dupa un timp in Asociatia psihanalitica internationala. In ce ma priveste, am reprezentat aici organizatia mea, Initiativa Geneva pentru psihiatrie. In momentul prabusirii regimurilor comuniste, in sinul acestei fundatii unii au considerat ca, data fiind discreditarea internarilor psihiatric-politice, ar fi trebuit sa ne desfiintam; altii erau pentru stabilirea unui bilant in tarile post si perisovietice, ceea ce necesita fireste o prezenta pe teren; altii au considerat ca, dupa ce am criticat, trebuie sa facem un bilant dar si sa ajutam. Am fost prezenti in tara inca din februarie 1990.

In ceea ce priveste bilantul abuzurilor, ne-am gasit in fata unei triple situatii: unii, care ar fi trebuit sa simta o raspundere, dat fiind leadershipul pe care il exercitasera, spuneau „eu nu am facut nimic“ si se eschivau de la discutie; altii recunosteau pe soptite ca „a fost ceva“ dar nu voiau „sa se bage“; altii, in fine, vorbeau cu voce tare dar mai mult din resentiment personal, voind sa „bage la apa“ pe cutare sau cutare. Oficial, abuzurile psihiatrice erau recunoscute in tacere de vreme ce statul alocase unor fosti detinuti psihiatrici pensii, echivalente unor pensii ale fostilor detinuti politici. Dar cind am solicitat ministrului de pe atunci, dl Ionescu-Quintus (se afla la putere guvernul „de coalitie“ Stolojan) o reabilitare publica a acestei categorii de persecutati-detinuti, domnia sa mi-a raspuns, in ziarul „Cotidianul“, ca impotriva lor nu se pronuntase nici-o sentinta, prin urmare nu aveau cum sa fie reabilitati. Totusi erau internati in spitale in virtutea unei hotariri judecatoresti, iar un ministru se afla intr-un astfel de post tocmai pentru a raspunde in mod politic unor situatii sa zicem atipice. O mica parte a acestor detinuti psihiatrici ii vazusem la Asociatia Fostilor Detinuti Politici, perindindu-se in fata unei comisii internationale (in mai 1990). O comisie pentru cercetarea abuzurilor a fost instituita la Spitalul Central (rebotezat acum Alexandru Obregia), dar ea s-a pierdut ca un fluviu in desert, in balti nisipoase: nu a publicat niciodata nici-o concluzie.
In psihiatrie, ne aflam azi in urmatoarea situatie: cadrele de generatie mijlocie au calatorit mult, au vazut, inteles si au inceput sa aplice o psihiatrie moderna: realizarea ei e o chestiune de timp; dar „Revolutia culturala“ s-a produs. Cei veniti in psihiatrie in ultimii zece ani au inceput si ei sa calatoreasca si nici nu vor concepe o alta psihiatrie decit cea moderna.

Si totusi, psihiatria romana nu a recunoscut niciodata oficial participarea ei la politica si politia regimului comunist. Fireste, psihiatria nu era o insitutie „rea“ precum Securitatea; raul infiltrat peste tot, colaborarea cu represiunea se impleteau intr-un mod uneori inextricabil cu binele, ajutorul individual, devotamentul firesc pentru bolnavi. Dar un grup profesional nu se poate dezbara de anumite atitudini decit aplecindu-se fara concesii asupra trecutului ei. In Germania occidentala postbelica, de exemplu, a domnit marasmul douazeci de ani, pina a venit o generatie care sa recunoasca oroarea eutanasiei active fata de handicapatii psihici, o idee a lui Hitler la aplicarea careia psihiatrii nazisti au pus un umar solid. Numai cind a aparut aceasta dimensiune morala a putut psihiatria germana sa decoleze cu adevarat si sa redevina ceea ce fusese la inceputul secolului XX: o mare psihiatrie europeana. Sint profund convins ca si in Romania pasul decisiv nu va putea fi facut fara o desprindere categorica de trecut. Este totusi regretabil ca abia o alta generatie decit cea care a trait acele vremuri va lua initiativa „datoriei de memorie“. In ce ma priveste, am incercat sa o fac, dar m-am pomenit singur.

Exista voci care considera ca Ceausescu crease un regim paternalist unde individul era mai protejat. Tranzitia ar expune individul la riscurile unei societati in care statul-providenta si-a pierdut capacitatea de protectie. Se acrediteaza ideea ca regimul comunist ar fi fost un fel de paradis pierdut. Cum traiesc romanii trecerea de la o societate inchisa la una democratica? Ce se poate spune despre marginalizarea unor indivizi, a unor grupuri sociale intregi, despre pierderea unor repere valorice (familia, viata in societate, etc.)?

Paradisul lui Ceausescu imi aminteste de paradisul din cartea lui D. M. Thomas, Hotelul Alb. Este un lagar de refugiati inconjurat de sirma ghimpata in care fiecare primeste o supa zilnica si o bucata de piine neagra. Dar paradisul comunist avea proprietatea de-a fi un paradis decadent in care supa era tot mai diluata, iar sirma avea ghimpii tot mai lungi.
Romanul de azi este pindit de mai multe primejdii. In concordanta cu obiceiuri mai vechi, principiul „Maria Ta, eu fur, tu furi, el fura“ a devenit extrem de bine exprimat. Pe de alta parte, cei care nu fura, sau nu indeajuns, accepta cu resemnare sa fie pierzatori.
Traim intr-o societate de lupi si de oi. Unii le maninca pe celalalte. Cind toate oile vor fi consumate, lupii vor muri de foame. Rolul pastorului ar trebui sa-l implineasca Statul. Dar cine-mi garanteaza ca slujitorii statului sint ciobani si nu, in realitate, lupi sau oi? Idealul ar fi ca „lupii“ sa-si piarda obiceiul stramosesc de-a fura. Dar Statul, care s-a intarit totusi in ultima vreme, ar trebui sa-si joace rolul cu mai multa convingere.
Ca sa raspund la intrebarea dumneavoastra, romanul e pasiv si e deprimat. Depresiunea a devenit un fel de maladie sociala care prin intinderea si gravitatea ei depaseste suma suferintelor individuale. Depresiunea a devenit o atitudine cvasi-generala: figuri triste, voci stinse, initiativa redusa. Dar nu psihiatrii o vor vindeca (desi, consultati, ar putea avea si ei unele idei). Intregul popor trebuie sa inteleaga ca se gaseste in fata unei situatii ireversibile. Ei nu mai trebuie sa sufere de acea teama de libertate de care vorbea psihanalistul Erich Fromm. „Vai! Ne-am pierdut tatal, se jelesc cei ce se tem de libertate. Cine o sa ia de acum incolo hotariri in lucruri care ne privesc?“ Solutiile sint mai ales individuale. Fiecare trebuie sa-si puna problema daca sa ramina unde e sau sa plece, daca se poate inventa ceva pe loc sau aiurea. Fiecare trebuie sa capete constiinta ca traieste o situatie periculoasa. Asa numarul celor sacrificati va scadea (dar vor fi si sacrificati).

Nu e de mirare ca reperele traditionale se manifesta cu atita putere. Religia, mai intii. E aici si un fel de culpabilitate colectiva, fiindca cei mai multi romani practicau un fel de religie minima, pur privata, in sistemul comunist. Dintr-o data a devenit o afacere publica, iar Biserica e chemata sa se pronunte in orice cauza, chiar in aceea a strategiei economice pe termen mediu. Totusi, ea face proba unei vederi inguste, aceea de-a proclama ca reperele religioase sint o iluzie. Si Occidentul sufera de o ruina a valorilor traditionale, dar acolo situatia e mai grava, pentru ca e, probabil, ireversibila. Credinta e domeniul delicat rezervat vietii intime, recursul ultim. Insa traditia nu trebuie sa ne indeparteze de la actiune. Nu trebuie sa genereze acel tip de fatalism rusesc care consista in a te aseza in zapada si a astepta fie sa te scoata cineva de acolo, fie sa mori. Religia, ca si alte miscari interioare ale spiritului, te ajuta in actiune, te imbogateste, iti da puteri. Daca este o retragere narcisica, nu-si atinge telul.

Exista situatii grele, revoltatoare, mai ales acolo unde forme de existenta vechi s-au golit de orice continut. Agricultura extensiva e imposibila, anumite industrii sint condamnate. Minerii din Nordul Frantei au suferit procesul similar acum 40 de ani, iar costul social (adica destine zdrobite) a fost ridicat. Intre timp, acolo s-au dezvoltat noi industrii si viata a devenit posibila. Nu e nimic de facut decit a cauta noi forme de subzistenta si de existenta. Nu trebuie ajuns nici la fatalism, nici la o revolta fara solutie. Ar trebui sa existe cit mai multi oameni lucizi care sa explice celor mai amenintati situatia istorica in care traim si care ne atinge deopotriva pe noi si alte natiuni.

Pe linga activitatile legate de profesiunea dumneavoastra, in Romania v-ati remarcat, dupa 1990, prin numeroase luari de pozitie in chestiuni de politica generala. Cum ati putea evalua si caracteriza anul electoral 2000?

Raspunsul la aceasta intrebare nu poate fi decit urmarea la ceea ce am spus mai sus. Regimul care a venit la putere in 1996 s-a gasit nu numai in fata unor dificultati obiective majore, cum ar fi sabotarea reformei de catre cei care aveau interesul sa detina in continuare mecanismele economice de control si retelele subterane de influenta. El a trebuit sa intimpine si teribila neincredere a multilor disperati care nu mai contau pe ei insisi, ci numai pe mana cereasca venita de undeva, de sus. Dar Emil Constantinescu este, asa cum anuntase, primul presedinte democrat al Romaniei, adica omul care isi bazeaza actiunea pe convingerea ca fiecare roman este un om matur, responsabil, care incearca sa-si stapineasca el insusi destinul si nu un parinte cumplit, investit cu puteri discretionare si proclamind mereu ca are solutia pentru orice. Succesul reformelor depinde in egala masura de eficacitatea aparatului judiciar si de transformarea mentalitatilor, dintr-una chinuita de fantoma tatalui-despot si atoateprevazator in alta, noua, de asumare a raspunderii si mai ales de cultivare a simtului solidaritatii sociale.

Guvernarea actuala nu a reusit, in patru ani, sa aplice total reforma. A luptat cu apatia multimilor si cu o rea-vointa fara precedent a celor care se stiu oricum condamnati, pe termen mediu. Dar a facut mult pentru a mari prestigiul tarii si a inlesnit necesarele schimbari. Exista o revigorare a economiei care nu se manifesta inca la nivelul celor mai incercati, din pricina inertiei sociale. Ar fi tragic si dezastruos pentru tara ca procesul inceput in urma cu patru ani sa fie intrerupt de o schimbare radicala ce ar readuce la putere pe cei ce au incarnat continuitatea comunista. Evenimentele recente, care au sesizat si justitia franceza, arata ca PDSR si formatiile care graviteaza in juru-i termina ca toti urmasii miscarilor teroriste (si ce altceva a fost comunismul?): in abuz, in spalare de bani murdari si, in cele din urma, in banditism organizat. A repune in fruntea bucatelor pe acesti oameni este a semna sentinta de moarte a Romaniei.

Promisiunile lor nu au nici o valoare. In instantele internationale, ei isi proclamau vointa de-a se apropia de Uniunea Europeana, in timp ce pentru uzul populatiei, promit anularea masurilor de reforma promovate in ultimii ani. Cu jumatate de gura promit democratia si schimbarea, cu alta distrugerea a tot ce s-a putut face. Asemenea oameni nu merita incredere. Trebuie lasata puterea actuala, Emil Constantinescu in primul rind, sa continue ceea ce au inceput. Acum sase luni inca era foarte putina mobilizare in jurul presedintelui. Azi, lucrurile au evoluat remarcabil in sensul unei solidaritati cu cei ce vor aplica schimbarea.