OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

 

Modernismul literar românesc în date,  (1880-2000) şi texte (1880-1949), vol. I şi II, „Cuvînt introductiv“, selecţia, îngrijirea textelor şi cronologie de Gabriela OMĂT, Editura Institutului Cultural Român, Bucureşti, 2008, vol. I – 676 p., vol. II – 422 p.

 

Cunoscută mai ales ca eminentă editoare a lui E. Lovinescu (veritabilă reconstituire a vieţii literare interbelice, cele şase volume de Agende literare îngrijite împreună cu Margareta Feraru şi Alexandru George se numără printre cele mai valoroase ediţii critice apărute la noi după 1990) sau a Jurnalului lui Mihail Sebastian, avînd însă în spate o lungă activitate de editor şi cercetător literar, Gabriela Omăt semnează „Cuvîntul introductiv“, selecţia, îngrijirea textelor şi cronologia antologiei de faţă. Din „Cuvîntul introductiv“ aflăm că ideea alcătuirii unei asemenea culegeri – care e, vom vedea, mai mult decît o simplă culegere – a aparţinut, în vara lui 2005, Violei Vancea şi lui Ioan Stanomir, ultimul fiind, pe atunci, director al Editurii ICR. Iniţiativa viza, într-o primă instanţă, alcătuirea unei antologii menite să suplinească o selecţie masivă şi reprezentativă din opera lovinesciană (în legătură cu care Gabriela Omăt şi-a dat şi un doctorat). Asta în condiţiile în care continuarea ediţiei critice „E. Lovinescu“ pare a se fi împotmolit, pentru multă vreme, din motive de criză… logistică. Ulterior, autoarea şi-a recalibrat proiectul ca instrument de lucru pe coordonatele unei necesare istorii a conceptului de modernism în literatura română.

 

O istorie pe care, din nefericire, încă nu o avem, în pofida diferitelor tentative postbelice de reexaminare a modernismului poetic semnate de Matei Călinescu, Dumitru Micu sau, mai recent, I.B. Lefter şi Gheorghe Crăciun. La nivelul teoriei culturale, situaţia se arată şi mai precară, singurele tentative notabile de „arheologie“ a conceptului fiind cele ale lui Adrian Marino (1969) şi Matei Călinescu (din păcate, Cele cinci feţe… nu se referă şi la modernismul românesc), cărora li se adaugă propunerile lui Sorin Alexandrescu din Privind înapoi, modernitatea şi cîteva iniţiative nesistematice. Pînă una-alta, elaborările interbelice ale lui E. Lovinescu din Istoria civilizaţiei române moderne şi din Istoria literaturii române contemporane n-au fost încă „revizuite“ corespunzător, deşi datează vizibil, iar propunerea de unificare sub semnul modernismului a aproape întregii literaturi apărute între eclipsa Junimii şi anii ’80 ai secolului trecut, propunere avansată de I.B. Lefter în Recapitularea modernităţii şi preluată de Nicolae Manolescu în Istoria critică…, nu convinge, cîtă vreme întreţine confuzia între curent şi paradigmă (respectiv, între modern, modernitate, modernism).

 

 

A reduce modernismul românesc la modelul elaborat pe linia Marcel Raymond-Hugo Friedrich este, apoi, cel puţin imprudent, cîtă vreme nu dispunem încă de o istorie a ideii de modernism în spaţiul românesc şi de un examen corespunzător al aşa-numitei „modernităţi antimoderne“ (y compris, al relaţiilor dintre „modernisme“ şi „antimodernisme“) în cultura autohtonă, fără a mai vorbi de raporturile de includere-excludere dintre modernism şi avangardă. Cu atît mai mult cu cît structura propusă de Friedrich în urmă cu şase decenii nu acoperă decît o parte a poeziei moderniste („modernismul înalt“), iar atitudinea antimodernă apare, adesea, chiar în scrierile autorilor celor mai modernişti. Gabriela Omăt tinde să vadă în modernism un „macrocurent cu bazin larg de afluenţi“, făcînd o serie de observaţii relevante despre diferitele tipuri subordonate: „E un fapt că şi studiile monografice despre modernismul avangardist resimt incerta situare a fenomenului atît în cronologie, cît şi în semantică“. Şi încă: „Extrem de trebuitor este un studiu asupra raportării la modernism a «generaţiei ’27», în cadrul căreia, de la Noica la Cioran, Ionescu sau Comarnescu, cele mai contradictorii opţiuni coexistă, pe un fundal dominat de critica modernismului, pe un fundal dominat de sugestiva denumire de «modernism antimodern»“.

 

 

Dacă plasarea avangardei istorice sub umbrela mult prea generoasă a modernismului – fie el „estetic“, în sens lovinescian, sau „etic“, în sensul avansat de Sorin Alexandrescu – mi se pare problematică, sînt, în schimb, de acord că statutul de curent literar al modernismului nu e deloc lesne de argumentat, „date fiind sincopele de evoluţie, seriile de contradicţii, dintre care am semnalat doar cîteva, şi mai ales lipsa unei istorii solide a ideilor literare şi a spiritului public, cu focalizare (şi) asupra modernismului“. Sînt, de asemenea, de acord cu observaţia Gabrielei Omăt, potrivit căreia au existat în interbelicul autohton „cîteva modernisme asumate şi concurente“, unele mai discret sau mai asumat „contramoderne“ (Gîndirea sau generaţia criterionistă, de exemplu). În legătură cu buclucaşa relaţie modern-modernitate-modernism, aş adăuga însă – în prelungirea interogaţiilor autoarei – o întrebare neliniştitoare: este sau nu poezia realist-socialistă, proletcultistă ş.a.m.d. o poezie modernă în antimodernismul ei de stînga? Eu unul cred că este, în condiţiile în care sîntem nevoiţi să vedem în comunismul real o „faţă a modernităţii“, fie ea şi „patologică“…

 

Abordările unui Matei Călinescu şi, mai ales, ale unui Antoine Compagnon ghidează vizibil – prin „dinamica sinuoasă a atitudinii faţă de idei“ – proiectul cărţii de faţă. Avem de-a face cu o abordare heteronomistă a fenomenului, efectuată preponderent din unghiul ideologiei literare a modernismului, nu dintr-o perspectivă retorico-stilistică. Pe de altă parte, Gabriela Omăt a gîndit această „antologie a modernismului românesc“ ca pe o „deschidere de dosar, care să pună în atenţia interpreţilor aşteptaţi mulţimea de provocări ale subiectului (…), un montaj mozaicat de texte şi date istorico-literare şs.m.ţ pe aceste probleme“. Preliminariile conţin o serie de „repere lexicografice şi teoretice“ (cuprinzînd, pe lîngă definiţia de dicţionar, o antologie de fragmente din Baudelaire, Thibaudet, M. Raymond, H. Friedrich, A. Marino, Dinu Pillat, Ihab Hassan, Eco, Vattimo, Matei Călinescu, N. Manolescu, Mircea Cărtărescu, I.B. Lefter şi Gh. Crăciun), urmate de o amplă secţiune intitulată „Modernismul românesc în date. 1880-2000 (Fişier analitic)“. Avem în această cronologie o foarte atentă şi laborioasă propunere de periodizare „în opt timpi“ a istoriei fenomenului, de la înregistrarea emergenţei unei obsesii a termenului „modern“ pînă la contestarea de dată relativ recentă a canonului modernist de pe poziţii postmoderne. Nevoia de complexitate nuanţată riscă să facă totuşi ca jaloanele periodizante să apară excesiv de stufoase, şi prin aceasta greu operante (spre exemplu: „1925-1935.

 

Coagularea unei fizionomii contradictorii a modernismului. Modernismul devine instrument canonic şi reper al conştiinţei literare. «Modernisme» interferente şi concurente“ sau: „Resurecţia modernismului printre «dezgheţuri» şi redogmatizări. Revalidarea lui, ca grilă canonică, în deceniile şapte şi opt, între rezistenţă şi compromis“). Reţine atenţia criteriul „grilei canonice“, care ar presupune, el singur, o discuţie separată… În treacăt fie spus, formula „modernismului de după modernism“, prin care Gabriela Omăt indică resurecţia modernistă ce a urmat îngheţului stalinist, e la fel de discutabilă ca şi aceea de „neomodernism“: avem de-a face, în fapt, cu revenirea la suprafaţă a aceloraşi modernisme, constrînse la o existenţă subterană în anii ’50. Că fizionomia „modernismului reîncărcat“ are un caracter oarecum diferit faţă de cea a modernismului interbelic e adevărat – dar oare acesta din urmă nu era, la rîndul lui, diferit de estetismul simbolist anterior? Istoria, inclusiv cea a literaturii, nu se repetă niciodată la fel…

 

Dacă „datele“ (cronologia) Gabrielei Omăt bat pînă în contemporaneitatea imediată, luată drept indiciu al schimbării de canon şi de paradigmă, „textele“ (antologia) îşi fixează drept bornă finală momentul instaurării instituţionale a comunismului. Ambele elemente îşi propun să ofere însă o necesară „bază“ istorico-literară pentru „suprastructura“ unor viitoare abordări cu caracter teoretic-conceptual, imposibile în absenţa unei defrişări răbdătoare a presei culturale din anii 1880-1949. Numărul foarte mare de texte (cîteva sute) grupate aici după un criteriu istoric şi tipologic, inclusiv ideologic, o confirmă din plin. Unele sînt reproduse în premieră. Evident, rămîn pe dinafară destule titluri semnificative; autoarea în-săşi ţine să atragă atenţia că „nu s-a făcut încă o despuiere, axată pe tema în cauză, a mulţimii de gazete efemeride active în epocă“ (aproximativ 1890-1910, n.m.), indicînd astfel „petele albe pe harta cunoaşterii modernismului“. Lăsînd la o parte consistentele cadre introductive, cele aproximativ 1.100 de pagini reunesc peste 300 de articole, studii şi eseuri, fie în secţiuni „pe autori“, fie în sinteze preliminare de tip „fragmentarium“. Ele sînt grupate cronologic după cîteva linii de forţă: „A. Trasee semantice, reţele de imagini şi idei“, „B. Discursul promotor şi militant“, „C. Critica modernismului“, „I. Discordia comilitonilor: a) Disocieri şi atacuri. Rivalităţi, contestări de lideri, mentori, figuri tutelare. b) Poziţii ambivalente; disocieri, intermitenţe polemice“, „II. Adversari doctrinari“, „c. Schimbarea la faţă a conceptelor. Către literatura de partid“. E de remarcat aici viziunea conflictualizantă asupra modernismului, „antologat“ deopotrivă prin reprezentanţii direcţiilor sale subsecvente şi prin contestatarii de toate orientările (de la curentele tradiţionaliste la cele progresist-comunizante). O viziune pe deplin justificată...

 

 

În definitiv, cum să întreprinzi o analiză serioasă a simbolismului şi a decadentismului posteminescian ţinînd cont doar de opiniile insiderilor, dar fără să iei în calcul campaniile „anti“ ale lui N. Iorga şi ale discipolilor săi, articolele lui Ilarie Chendi şi Ion Trivale, naţionalismul virulent xenofob al unor A.C. Popovici, A.C. Cuza, N. Roşu sau poziţiile unor Raicu Ionescu-Rion, C. Dobrogeanu Gherea sau G. Ibrăileanu? Odată deschisă această cutie a Pandorei, chestiunile litigioase proliferează. Cum se împacă „revoluţia de dreapta“ cu modernismul „extremist“ în cazul tinerilor Emil Cioran sau Mircea Eliade (şi nu numai)? Cum să ignori componenta antimodernist-clasicizantă a unor scriitori modernişti precum Ion Barbu, Camil Petrescu, Al. Philippide, G. Călinescu? Dar „modernismul antimodern“ al „tradiţionaliştilor“ de la Gîndirea, în frunte cu Nichifor Crainic, dar antimodernismul neosemănătorist al unor I.E. Torouţiu sau Pamfil Şeicaru? Cîte modernisme pot fi identificate, la urma urmei? Şi care sînt raporturile dintre modernism şi avangardă (vezi convertirile realist-socialiste interbelice ale unor Ion Călugăru, Saşa Pană, Stephan Roll, Miron Radu Paraschivescu etc.) sau dintre „modernismul“ avangardist şi „anti-modernismul“ realist-socialist (modern, fireşte, ca şi acela al dreptei radicale)? Cum se împacă „modernismul progresist“ al avangardei şi al „generaţiei pierdute“ din anii ’40 cu „modernismul retro“ al Cercului de la Sibiu? Dar latura clasicizantă a modernismului mainstream – de la Vieaţa nouă a lui Ovid Densusianu la cercul lovinescian – fără a mai vorbi de contradicţiile rebelului Al. Macedonski sau de modernismul „moldav“ bine temperat prin doctrina „specificului naţional“ de la Viaţa românească? Sînt interogaţii legitime, la care pot fi adăugate oricînd şi altele. Căci într-un fel a fost perceput modernismul de către adversarii săi doctrinari şi în alte feluri de către insideri.

 

Cei dintîi par tentaţi să demonizeze orice abatere modernă „cosmopolită“, „maladivă“ şi „dizolvantă“ de la propriile norme „clasice“, „stabile“ şi „sănătoase“, în vreme ce moderniştii par înclinaţi să vadă mai ales componenta tradiţională a propriului demers şi, eventual, componenta modernă a tradiţionaliştilor, ignorată de aceştia din urmă. Să nu uităm apoi că, lăsînd la o parte conceptul elaborat de către moderatul Lovinescu, în perioada interbelică modernismul a fost echivalat, adesea, cu „extremismul“ novator de tip avangardist, avangardiştii înşişi autodefinindu-se drept „modernişti“. Dar, dacă acceptăm ca normă a modernismului principiul „artei pentru artă“, introdus la noi de cercul macedonskian, cum rămîne cu militantismele antiautonomiste ale avangardiştilor radicali şi ale unor membri ai „generaţiei ’27“? Labilitatea terminologică a modernismului în perioada interbelică e, fără doar şi poate, derutantă. Mă întreb însă dacă diversitatea accepţiunilor poate fi unificată, retrospectiv, printr-un concept aplicat procustian sau e de preferat o definiţie „de cîmp“, oarecum ca în cazul romantismului? Este modernismul literar un curent (fie şi un „supracurent“, prin urmare un -ism) sau o paradigmă (şi deci asimilabil modernităţii)?