OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Dacă periodizarea propusă de Gabriela Omăt nu convinge întotdeauna, textele antologate în acest consistent decupaj de istorie literară pun în evidenţă cu asupra de măsură caracterul alunecos al unor termeni precum „decadentism“, „modernism“ sau „avangardă“. Pentru spiritul „clasic“, „sănătos“ al naţionaliştilor tradiţionalişti şi al adepţilor artei sociale, angajate, decadentismul şi modernismul apar conotate negativ, ca forme „anarhice“ ale degenerării patologice, ale cosmopolitismului apatrid sau ale alienării individualiste.

 

Modernismul literar românesc în date, (1880-2000) şi texte (1880-1949), vol. I şi II, „Cuvînt introductiv“, selecţia, îngrijirea textelor şi cronologie de Gabriela OMĂT, Editura Institutului Cultural Român, Bucureşti, 2008, vol. I – 676 p., vol. II – 422 p.

 

Pentru C. Dobrogeanu-Gherea, de exemplu, „decadentismul modern nu e altceva decît degenerarea liricii moderne înseşi“ (Eminescu, decadentismul modern şi Macedonski). Nu altfel stau în mod esenţial lucrurile în cazul unor N. Iorga sau Ilarie Chendi. Pentru apărătorii şi ilustratorii noilor curente însă – ele apar, dimpotrivă, ca expresii ale progresului în artă sau, în orice caz, ale unor evoluţii reformatoare fireşti. (B. Fundoianu: „Simbolism nu înseamnă numaidecît neologism, maladiv, straniu, decadent, confuz şi prost scris. Ci mai vîrtos – dacă există talentul –, original, bun-simţ, profunzime, neimitaţie, lipsă de calapod, simbolism nou şi, cîteodată, sănătos. ş…ţ simbolismul se va grefa şi va continua tradiţia mai bine decît dl Iorga…“ – Simbolism şi tradiţie.) Foştii avangardişti trecuţi la „avangarda politico-socială“ a realismului socialist se leapădă, cu o grimasă, de absconsul, evazionistul „modernism“, în vreme ce moderaţii Camil Petrescu şi Mihail Sebastian, moderni cu respect pentru valorile clasice, resping în anumite articole „modernismul“ identificîndu-l cu… excesele avangardiste. Acest caracter amfibiu al termenilor sus-menţionaţi provine, în fapt, din manipularea ideologică la care au fost supuşi de-a lungul timpului şi din puzderia de conotaţii extraliterare aferente (morale, politice, medicalizante etc.). Un rol important în aceste dezbateri l-a avut, desigur, lipsa de distanţă a comentatorilor de toate orientările faţă de fenomenele din interiorul cărora vorbeau. Dar nu se putea altfel...

 

Încadraţi şi antologaţi cu texte semnificative ca reprezentanţi ai „discursului promotor şi militant“, Al. Macedonski, Mircea Demetriade, Aristid Cantili, Ştefan Petică, Tudor Arghezi, Ovid Densusianu, Ion Minulescu, „primul“ D. Caracostea, Mihail Cruceanu, Pompiliu Păltînea, F. Aderca, Emil Isac, N. Davidescu, Ion Vinea, B. Fundoianu, Ion Sân-Georgiu, Ilarie Voronca, Mihail Cosma, Saşa Pană, Geo Bogza, Ion Călugăru, Pompiliu Constantinescu, Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Eugen Pohonţu, Emil Cioran, „cerchiştii“ sibieni şi, last but not least, E. Lovinescu dezvăluie tot atîtea „faţete“ modern(ist)e şi avangardiste, dificil de redus la invariant. Un invariant care nu poate fi dat, în nici un caz, de modelul înalt, abstractizant şi purist propus de Hugo Friedrich în legătură cu lirica modernă... Sub semnul „discordiei comilitonilor“ stau nume ca Liviu Rebreanu, Adrian Maniu, Lucian Blaga, Camil Petrescu, Ion Barbu, Perpessicius, G. Călinescu, Mircea Eliade, Mihail Sebastian, Petru Comarnescu, Al. Philippide, I.I. Cantacuzino, Eugen Ionescu, Constantin Stelian, Adrian Marino, Toma Ralet (Wolf von Aichelburg), Radu Stanca şi Dinu Stegărescu, ultimul – autor al unui „arbore genealogic“ al modernismului...

 

O asemenea încadrare nu clarifică însă prea mult lucrurile, întrucît „comilitonii aflaţi în discordie“ aparţin, adeseori, aceloraşi forme de modernism cu cei din prima categorie. E adevărat totuşi că avem de-a face, în cazul unor Ion Barbu, Al. Philippide, Adrian Maniu, Lucian Blaga, Mircea Eliade ş.cl., cu o modernitate contradictorie, paradoxală, întoarsă spre tradiţii „tari“ ale trecutului. Derutant e, de asemenea, capitolul despre „adversarii doctrinari“ ai modernismului (unde întîlnim nume precum Raicu Ionescu-Rion, Emil D. Fagure, Nicolae Iorga, Ilarie Chendi, Aurel C. Popovici, A.C. Cuza, Gh. Savul, Ion Trivale, Duiliu Zamfirescu, G. Ibrăileanu, D. Tomescu, Mihai Ralea, Cezar Petrescu, Pamfil Şeicaru, Nichifor Crainic, Ghe. Torouţiu, Gh. Adamescu, Mircea Vulcănescu, Nicolae Roşu, Ov. S. Crohmălniceanu, dacă ne gîndim numai la eclectismul ideologic frapant al selecţiei şi la moderaţia rezonabilă a unor Mihai Ralea, G. Ibrăileanu sau Cezar Petrescu. La fel şi capitolul final – „Schimbarea la faţă a conceptelor. Către literatura de partid“ –, unde ne întîlnim cu militanţii stîngii anarhiste sau realist-socialiste de după 1944 şi din perioada instaurării stalinismului: Sergiu Filerot, Saşa Pană, Aurel Baranga, Virgil Ierunca, Geo Dumitrescu, Nicolae Moraru, Ion Călugăru, Miron Radu Paraschivescu, Ov. S. Crohmălniceanu, Ion Vitner, Sorin Toma, Aurora Cornu, Leonte Răutu, M. Novicov, Cornel Regman… lectura lor – pe alocuri destabilizantă – te pune serios pe gînduri…

 

Adevărata problemă în toate aceste cazuri o reprezintă relaţia asimetrică dintre ideologic şi estetic în operele aceloraşi au-tori. Ce fel de modern este „tradiţionalistul“ – pentru unii – Ibrăileanu? Este oare modernismul (estetic) incompatibil cu autohtonismul (ideologic, tematic ş.a.m.d.)? Căci numai ideologizînd modernismul şi considerîndu-l, în mod abuziv, „liberal“ (sau, după caz, anarhist) putem stabili opoziţii maniheice de tipul celor interbelice dintre mo-dernism şi tradiţionalism. Nu putem reduce, apoi, literarul la retorică fără a lua în calcul şi atitudinea auctorială, şi Weltanschauung-ul „operei“. Iar dacă le luăm în calcul, vom constata că există nu numai un modernism „extremist“, progresist, asimilabil la limită Avangardei, ci şi unul conservator, nostalgic, repliat în coduri desuete (un modernism pe care îmi place să îl numesc „retro“). Există, apoi, deosebiri flagrante între atitudinile programatice ale scriitorilor şi practica literară – la Ion Vinea, de pildă, „activismul“ avangardist se aliază cu un temperament liric, nostalgic şi retractil, mefient faţă de revoluţionarism, iar unii criterionişti, ortodoxişti, naţionalişti şi tradiţionalişti în declaraţii, sînt cît se poate de „modernişti“ în substanţă. Şi încă, pentru mulţi comentatori, Urmuz este un revoluţionar avangardist; pentru alţii însă – un reprezentant al modernităţii conservatoare… Asta ca să nu mai vorbim de ambivalenţa derutantă a unui Arghezi sau de cea a adversarului său abstracţionist Ion Barbu… Prezenta antologie ne invită, în chip salubru, să luăm act de distanţa – uneori enormă – dintre etichetele atribuite de regulă scriitorilor şi de complexitatea contradictorie, ambiguă a demersurilor acestora.

 

Conceptele, termenii, ideile literare îşi au – şi-au avut dintotdeauna – „istoria“ şi „biografia“ lor, vorba lui Adrian Marino… O vreme, termeni precum decadentism, prerafaelism, simbolism, modernism au fost serios concuraţi de sintagme gen „noul curent literar“ (Mihai Zamfir a vorbit cîndva, cu îndreptăţire, despre un „novism sintetic“ ce ar acoperi toate orientările estetismului postromantic), iar termenul de modernism pare a fi înregistrat la noi abia în pragul secolului XX prin Ştefan Petică (despre literatura modernă au vorbit deja destui alţii, mai înainte – printre ei, Mihai Eminescu, care deschide, melancolic, sumarul prezentei antologii). Tendinţei spre haos terminologic şi labilitate conceptuală extremă îi corespunde, în compensaţie, o tendinţă de simplificare – şi de unificare teoretică. Pentru E. Lovinescu – reprezentantul cel mai de seamă al acestei orientări – decadentismul, simbolismul şi avangardele ţin de modernism, ca şi porţiunea neepigonică, rezistentă estetic a „tradiţionalismului“ poetic (sub acest aspect, comentatori precum Nicolae Manolescu sau Ion Bogdan Lefter, adepţi, de asemenea, ai unificării curentelor estetice postromantice sub semnul modernismului, nu fac decît să actualizeze teza lovinesciană). Există însă şi puncte de vedere mai nuanţate. Notabilă rămîne încercarea – nefinalizată, după cum ştim – a lui Vladimir Streinu de a examina Tradiţia conceptului modern de poezie. Unele articole sintetice – cum ar fi, în pofida militantismului stîngist, „Prejudecata modernistă“, publicat în Vremea de Ion Călugăru – conţin, de asemenea, evaluări lucide şi un bilanţ credibil al fenomenului. Şi n-am spus încă nimic despre dificultăţile pe care le presupune delimitarea „invarianţilor“ modernişti în poezie, în proză, în dramaturgie sau în critică…

 

Pînă la urmă, esenţiale în această „selecţie naturală“ terminologică rămîn (am mai spus-o…) distincţiile dintre modern, modernitate şi modernism. Trebuie să concedem că, aşa cum postmodernismul este un epifenomen al postmodernităţii, fără a se confunda cu ea, şi modernismul este un epifenomen al modernităţii – de asemenea, fără a se confunda cu ea. Îmi dau prea bine seama că, dintr-un asemenea unghi, discuţia poate părea încă o gîlceavă despre sexul îngerilor – şi poate că, într-o bună măsură, aşa şi e. Totuşi, ea implică o serie de controverse cu mize importante, cum ar fi aceea privind autonomia, respectiv heteronomia artei. Şi o serie de întrebări, nu mai puţin importante, legate de fizionomia modernităţii totalitare (fascisto-nazistă sau comunistă), antimodernistă prin excelenţă. Că vechea opoziţie modernism vs. tradiţionalism, recalibrată de Z. Ornea, într-o carte de referinţă (1980), ca opoziţie între tradiţionalism şi modernitate, a devenit de multă vreme inoperantă e un lucru evident: modernismul ţine de un plan estetic, de ideologie literară, în vreme ce tradiţionalismul ţine de un plan extraestetic, strict cultural. Dar, dacă ne gîndim bine, definirea sensibilităţii moderne n-a depăşit-o niciodată pe cea a lui Baudelaire: modernul implică prin excelenţă o conştiinţă scindată între cultul efemerului, al tranzitoriului şi al schimbării şi nevoia de păstrare, în diverse forme, a valorilor clasice, „tari“. Aceeaşi ambivalenţă stă la baza teoriei lui Matei Călinescu despre cele două modernităţi (una progresist-emancipatoare, cosmopolită, burgheză, laică, diurnă, post-iluministă, alta reacţionară, nostalgică, nocturnă). Cum rămîne totuşi cu modernismul? În ceea ce mă priveşte, înclin să cred că avem de-a face cu mai multe modernisme, definibile în funcţie de atitudinea lor faţă de tradiţie, faţă de revoluţie, de evoluţie şi de progres: există, de exemplu, un modernism prospectiv, în cadrul căruia accentul cade pe inovaţie şi pe ruptură, după cum există un modernism retrospectiv, unde fidelitatea faţă de vechile canoane este cea care dă tonul (v. G. Călinescu, Mateiu Caragiale, Al. Philippide, Eliot, Pound, Hesse, Junger, Mann).

 

Un merit major al celor două volume de faţă îl reprezintă – am mai spus-o deja – apreciabilul aport documentar. Destule texte (unele, foarte interesante) sînt dezgropate, în premieră, din periodicele vremii sau din broşuri şi volume nereeditate din 1945 pînă în zilele noastre. Ce mai spun oare azi nume precum Eugen Pohonţu, Gh. Savul, E.D. Fagure, C. Săteanu sau Dinu Stegărescu (autori nu lipsiţi de interes, uneori)? Cine, în afara cercetătorilor epocii, mai simte nevoia să revină asupra unor Pompiliu Păltînea sau Ghe. Torouţiu, prezenţe destul de asidue în epocă? Personal, regret lipsa din antologie a unor nume ca Izabela Sadoveanu (autoare – printre primii, la noi – a unor eseuri de pionierat despre estetismul modern şi despre simbolism) sau N.D. Cocea. Dar, încă o dată, avem de-a face cu un demers perfectibil, care-şi asumă din capul locului eventualele lacune şi scăpări (O observaţie minoră, apropo de scăpări: manifestul nesemnat din Coliva lui moş Vinea nu-i aparţine lui Saşa Pană, ci lui Ilarie Voronca.)