OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Intilnim des in terminologia comentatorilor culturali expresii de genul „am asistat la un spectacol de public“ ori „e o creatie pentru specialisti“. Disputa „pentru public sau pentru critica?“ este de data veche, ea framintind ginditori din toate vremurile, capatind diverse accente in functie de spiritul epocii. In timpuri in care arta era preocuparea unei grupari restrinse numeric, restrictionate prin educatie, subiectul era usor transabil, esenta lui reducindu-se, in fond, la distinctia popular/cult.

Acum, categorisirile de tipul „pentru public sau pentru critica“ mi se par usor pripite, desi, recunosc, uneori le practic eu insami (promit sa renunt). Ceea ce vor ele sa spuna generic despre creatiile la care fac referire e legat direct de gradul de adresabilitate. De regula, cind spui „pentru public“, lasi loc ideii ca ai de-a face cu un produs usor accesibil. Cind, in schimb, mai putina lume il digera estetic, s-ar intelege ca e elitist. Numai ca valoarea nu tine de gradul de popularitate, de numarul de fani, ci de un set mai complicat de criterii axiologice.

Spectatorul face parte integranta din circuitul artei in societate
in arta, e obligatoriu sa te adresezi unui public, fie el unul larg, de amatori de spiritualitate, fie unul restrins, de initiati. E axiomatic. in absenta unui public, chiar minimal, produsele culturale nu-si ating finalitatea, exista in sine, ramin „de sertar“. Rostul produselor culturale e sa fie aruncate in lume, sa circule, sa fie consumate. Spectatorul face parte integranta din circuitul artei in societate. El e generatorul unui feed-back esential, care devine liantul intre autor si cei carora acesta le vorbeste cu mijloacele artisticului. Ceea ce inseamna ca plierea pe asteptarile auditoriului e mai mult o chestiune de orizont de adesare decit de distinctie neta: public sau critica.

De citiva ani incoace, a devenit foarte la moda critica de blog
Ultimele decenii au relativizat si frontiera dintre publicul profan si publicul specializat. Specialistii sint tot public, chiar daca unul mai incomod, mai pretentios. Criticii sint spectatori avizati, profesionisti care poseda mai multe repere dintr-un anumit domeniu, au vazut mai multe, au urmarit un anumit autor de-a lungul carierei. Dar si specialistii intra in sala de spectacol tot cu gindul de a se bucura de ceea ce vad acolo. Pina la un punct, sint si ei spectatori ca oricare altii. Nu se disting prin nimic de ceilalti. Si ei sint sensibilizati de ceea ce se petrece la rampa: rid la comediile reusite; se intristeaza la drame; se plictisesc cind o reprezentatie treneaza. Insa si publicul, sa-i zicem larg, stie, atunci cind a decis sa intre intr-un teatru, ca urmeaza sa asiste la o manifestare culturala. Exista un mic ritual social obligatoriu ce premerge participarea la un act cultural: o tinuta vestimentara adecvata, o stare sufleteasca pregatitoare. Neaparat, vine cu cultura generala de-acasa.

Ceea ce nu cunoaste afla din brosurile de sala puse la dispozitie de realizatori: date despre dramaturg, despre piesa, consideratii ale artistilor despre ceea ce au vrut sa spuna prin noua productie. La final, in foaier si in drum spre casa, schimba citeva impresii cu companionii. A doua zi, demersul lor analitic continua cu aceasta „critica neoficiala“, in conversatii cu colegii de birou, cu prietenii ori rudele care impartasesc aceleasi pasiuni. „Ai fost? Ai vazut? Du-te sa vezi, merita! Nu merge, pierzi timpul!“ De citiva ani incoace, a devenit foarte la moda critica de blog. Daca pina mai ieri impresiile se exprimau in cercuri restrinse, in discutii private, acum sfera lor de circulatie s-a extins. Gratie Internetului, oricine isi poate posta parerile critice pe blog. Sau se poate implica in opinii de forum. Desi nu sint specialisti, unii dintre acesti comentatori de ocazie stiu despre ce vorbesc. Observatiile lor sint nu numai de bun simt, ci dovedesc spirit critic si o cultura specializata embrionara. Ceea ce e placut surprinzator la ei e prospetimea comentariului si lipsa de prejudecati a abordarii. Jaloanele lor valorizante traseaza un perimetru pur subiectiv, delimitat de atributele „mi-a placut“ – „nu mi-a placut“. Sint spectatori care prefera aceasta critica neoficiala. Sau, in orice caz, apeleaza si la ea.

Chiar daca da si rateuri, are avantajul ca e simpla, directa. Interesante sint dialogurile nespecialistilor cu specialistii, comments-urile primilor la articolele celorlalti. Intrucit, desi judecatile lor vin frecvent in opozitie cu ceea ce crede spectatorul oarecare, criticii „cu patalama“ nu-si pot permite sa piarda contactul cu pulsul „marelui“ public, fara ca asta sa insemne ca trebuie sa-i faca pe plac. Aportul profesionistului e complicat. Responsabilitatea lui e dubla: trebuie sa ierarhizeze la nivel creativ, pe de o parte, si sa orienteze publicul, pe de alta. Sa arate ce anume merita consumat spiritual, de ce, cum, sa formeze, cu alte cuvinte, gustul, sa-l rafineze, sa-l mentina la standarde. Cum se asaza o creatie la... locul ei? Aplicindu-i cotele de valoare ale domeniului. Evaluind ce anume si-a propus autorul sa transmita si in ce masura a reusit s-o faca. Comparind-o cu alte creatii. Incercind sa vezi ce reprezinta aceasta in evolutia creatorului. Ce aduce nou. Inovatia cu greutate estetica, unicitatea sint cele care dau pondere unei creatii.

Fara concesii dialectice, orice creatie ar trebui sa aiba mai multe paliere de adresabilitate. Din acest unghi, mai valoroasa este aceea care transmite informatii si emotii cit mai multor categorii de privitori. Fiecare receptor merge cu intelegerea pina unde pregatirea personala si doza de sensibilitate ii permit. Arta care ramine intepenita la un singur nivel, fie el unul facil, fie unul prea teoretizant, e din start suferinda. Arata ca acela ori aceia care au manufacturat-o n-au fost capabili sa se exprime intr-o limba artistica de circulatie si au apelat la o limba moarta. Iar in arta, lipsa de comunicare e cea mai grava maladie. Cind artistii isi vorbesc doar lor insisi, traseul estetic e fracturat. Adica lucrarea lor nu e nici pentru public, nici pentru critica.