Pentru un pas înainte

Autor: Ovidiu PECICAN | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Faptul că 2008 este, în UE, Anul Dialogului Intercultural atrage atenţia în mod oficial asupra amestecului de limbi, culturi, etnii, confesiuni religioase şi rase care se găsesc în Europa, alimentîndu-i acesteia bogăţia culturală şi de civilizaţie. Desigur, acesta nu este un dat imuabil. După cum se ştie, a doua conflagraţie mondială a adus cu sine efortul deplorabil al unora dintre combatanţi de a elimina, pe cît posibil, din istorie, o dată pentru totdeauna, nişte popoare (rase), precum evreii şi romii. „Soluţia finală“ a celui de-al Treilea Reich viza, în principal, poporul ales al lui Israel, dar – din motive aşa-zicînd „sanitare“, de anihilare a marginalităţii necontrolabile, fie ea chiar concepută ca o asociere a sărăciei cu lipsa parţială de încadrare în tiparele socotite socialmente acceptabile – ea i-a inclus şi pe romi. Rezultatul a fost, pe de o parte, migrarea masivă a evreilor, după război, în Palestina, iar pe de alta, „îngheţarea“ şi tabuizarea problemei rome sub comunism, în răsăritul şi centrul Europei. Abia intrarea unui număr de noi state în componenţa UE în ultimii cîţiva ani (România şi Bulgaria din 2007) a adus relaxarea circulaţiei persoanelor în Europa, accesul la noi pieţe ale forţei de muncă pentru noii primiţi în club şi, odată cu aceasta, un nou val de oaspeţi est-europeni în ţările occidentale. Situaţia care s-a precizat în acest fel, în Italia, Franţa, Spania şi alte cîteva state unde prezenţa noilor veniţi este mai consistentă, a apărut ca fiind una de criză socială, ca urmare a unor cazuri de delincvenţă, intens mediatizate, dar mai ales fiindcă media au ştiut să reflecte cu fidelitate mărită spaimele şi prejudecăţile comunităţilor-gazdă, politicienii speculînd abil aceste circumstanţe şi proiectîndu-le, cel mai adesea, în discursuri populiste, demagogice. Sîntem astfel, astăzi, într-o Europă Unită, în care voinţa autentică de integrare a diversităţii întîmpină obstacolul unei raportări adecvate la problemele reale pe care emergenţa Comunităţii Europene le aduce în prim-plan. Iar reflexele acestei replieri asupra unor vechi abordări şi proceduri în cazul noilor probleme denotă rasism, intoleranţă, xenofobie, semnalînd că vechea Europă conservatoare, retrogradă şi trufaş închisă în exclusivismele sale nu a dispărut, ci s-a conservat, la distanţă de una sau două generaţii, riscînd să îşi reaprindă focarele.

Toate acestea semnalează că pluralitatea culturilor şi civilizaţiilor în Europa, diversitatea şi bogăţia acestora se află în plină evoluţie, antrenată fiind într-o dinamică de lungă durată a fluxurilor demografice, economice, sociale şi ideatice, care nu a început ieri şi nu se va încheia mîine. Este, desigur, una dintre cele mai generale concluzii care se pot trage referitor la situaţia dată, dar ea permite dezbaterea dintr-o perspectivă care să beneficieze de învăţămintele istoriei. Europa a fost mereu un furnicar de populaţii, chiar din vremea organizărilor tribale ale epocii pietrei şi metalelor şi pînă astăzi, cînd statele încep să aibă propriii competitori în formula emergenţei noilor dezvoltări regionale, pe de o parte, şi a organismelor transstatale de tip umbrelă, cum este UE însăşi. Cei care au botezat epoca imediat următoăre Antichităţii, cea care a precedat timpurile moderne, i-au spus „Evul Mediu“ poate şi pentru că aveau conştiinţa că, în decursul secolelor care au configurat acest răgaz de timp, multe dintre vechile popoare au dispărut, anihilate sau resorbindu-se în noi identităţi colective. Din acest punct de vedere, medievalitatea se prezintă, într-adevăr, ca un interval cronologic amplu, în a cărui parte secundă noile formule comunitar-lingvistice şi culturale, cele ce urmau să se afirme amplu în epoca modernă, au devenit noii protagonişti ai istoriei europene. A fost o cotitură radicală în popularea şi locuirea continentului nostru, care a inclus şi vechi continuităţi, şi nou-veniţi, dar care a schimbat pentru veacuri faţa Europei. Nu trebuie însă uitat că, tocmai datorită acestei transformări ce a condus la un ancadrament istoric în care noi, astăzi, ne recunoaştem, au dispărut definitiv din istorie popoare redutabile, culturi şi civilizaţii precum cea romană, celtică veche, gotă, slavă veche, cele nomade (hunii, avarii, pecenegii, uzii, cumanii), fiecare dintre ele participînd, după caz, la realizarea noilor sinteze medievale. Asemenea dispariţii avuseseră loc şi mai devreme, chiar în Antichitate – etruscii fiind un caz faimos – şi, după toate probabilităţile, se vor mai produce, în chip regretabil, şi în viitor, în mod paşnic sau violent.

Există, totuşi, diferenţe majore între resorbirea calmă, liber consimţită, prin metisaje nupţiale şi înrudire, a unei populaţii într-o altă formulă identitară, pe de o parte, şi extincţia violentă, prin omucidere în masă, pe de altă parte. Tentativele în direcţia secundă nu s-au produs, din nefericire, numai în trecut. Conflictele din fosta Iugoslavie arată în mod clar cît de aproape de noi şi cît de la îndemînă pot fi periculoasele recursuri la soluţii de tip radical.

Nu trebuie, desigur, omis din discuţie faptul – major – al globalizării. Cuprinzînd multiple aspecte, de la cele comunicaţional-informaţionale şi economice pînă la cele sociale, globalizarea include, ca pe un lucru de la sine înţeles, circulaţia bunurilor, valorilor, dar şi a oamenilor, în orice punct al globului terestru. Şi, în pofida opreliştilor momentane create de reglementările în uz, ale tratatelor şi uzanţelor, este de presupus că direcţia de avans a procesului mondializării este cea de înlăturare a barierelor din faţa contactelor şi interacţiunilor. Oricîte obstacole conjuncturale sau de fond s-ar evidenţia, deocamdată, pe termen mediu şi lung, această tendinţă pare să fie una a cărei realizare este predictibilă. Or, în aceste condiţii, Europa, Occidentul, marii responsabili de destinul global – SUA, ONU, G8, NATO etc. – au obligaţia de a gîndi formulele cele mai viabile, scenarii flexibile, soluţii inventive pentru provocările zilei şi cele ale anilor care vin.

Or, aici, lucrurile nu decurg conform expectanţelor. Reacţiile xenofobe şi rasiste ale unor guverne, pe de o parte, şi răbufnirile anarhice ale unor segmente de populaţie din unele state europene, pe de alta, dezvăluie germenii unei crize ce riscă, dacă nu este soluţionată adecvat, să conducă la regretabile recrudescenţe. Societatea civilă europeană nu poate lăsa guvernelor şi forţelor politice conducătoare deplina responsabilitate în domeniu, dacă nu doreşte să compromită rezolvările rezonabile. Tendinţa manifestată de autorităţi, de înăsprire a controlului şi a monitorizărilor celor mai diverse, poate conduce la diluarea democratismului şi la un autoritarism ale cărui rezultate se cu-nosc deja din trecut şi, deci, se recomandă a fi evitate. Dar ea poate induce şi reacţii necontrolate ale celor ce s-ar socoti oprimaţi şi discriminaţi, care ar stîrni răspunsuri la fel de inoportune din partea celor decişi să îşi prezerve liniştea şi comodităţile de comportare şi de gîndire.

României – şi nouă, cetăţenilor ei – îi/ ne revine o misiune grea, a cărei rezolvare necesită energii, inteligenţe şi resurse consistente. Pentru că unii dintre compatrioţii noştri sînt, în aceste zile, în miezul răbufnirilor occidentale, stîrnind discuţii şi reacţii pînă la nivelul organismelor comunitare, ca unii ce cunoaştem natura problemelor din interior şi ca unii ce participăm, vrînd-nevrînd, la generarea lor, avem datoria de a întocmi agenda priorităţilor, de a propune soluţii şi strategii multiple ale abordării.

Chestiunea migraţiei forţei de muncă – legale şi ilegale –, cu care se confruntă societăţi est-europene, precum cea românească, în faţa pieţelor muncii occidentale, mult mai atractive, are rădăcini şi manifestări complexe, care solicită abordări pe măsură. Este clar că guvernele naţionale, autorităţile publice şi chiar ONG-urile naţionale pot răspunde numai unora dintre solicitări, la fel cum este clar şi că aportul cîtorva fundaţii şi guverne străine la rezolvarea chestiunilor antrenate de această dinamică rămîne insuficient. Convocarea unor conferinţe, sesiuni de consultări, stabilirea unor comisii, a unor programe şi fonduri ce pot fi accesate, încurajarea iniţiativelor – fie şi individuale – care să poată trata inovator, cît mai satisfăcător, chestiunile ce se ridică, formularea unor modele educaţionale noi, flexibile şi permeabile, adaptate la grupurile-ţintă şi la obiectivele formulate, toate sînt măsuri ce s-ar cuveni formulate şi adoptate la nivelul unui program şi al unei strategii europene coerente, cu participarea tuturor actorilor vieţii publice din Europa Unită.

România are capacitatea de a formula un asemenea program şi o astfel de strategie, după cum are şi oamenii care s-ar putea implica în promovarea lor la nivelul Parlamentului şi Comisiei Europene, iar apoi, în urmărirea punerii lor în practică. Ea nu trebuie decît să îşi învingă odată tracul de a se manifesta ca actor activ la nivelul Comunităţii Europene, să îşi asume şi manifeste dorinţa de a face ceva de importanţă istorică pentru destinul CE. Nu este destul să trimitem observatori, să detaşăm ofiţeri specializaţi în delincvenţă, să dăm interviuri generice şi să ne rezumăm la declaraţii publice, fie ele oricît de bine intenţionate. O atitudine asertiv-constructivă şi inovatoare este mai potrivită şi mai demnă de respectul partenerilor noştri europeni decît una de simplă conformare pasivă la intenţii şi directive sosite de la Bruxelles. Viitorul comun trebuie construit împreună.

–––––––––––

Ovidiu Pecican este ambasador naţional al Anului European al Dialogului Intercultural.