OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Dezvoltarea recenta a unei discipline precum tanatologia este semnificativa pentru obsesiile contemporane privind distrugerea generalista. Mircea Eliade vorbea in Nostalgie des origines despre o „moda a mesianismului“ si revela interesul in crestere al cercetatorilor pentru miscarile milenariste si pentru utopii, interes care s-a articulat in sinteze precum cea timpurie a lui Norman Cohn, The Pursuit of Millenium (1961).
René Girard a afirmat, in incercarea sa de a contura o antropologie generala, ca „noi sintem in situatia de apocalipsa obiectiva“ (1978). Incercam, la rindul nostru, sa trecem in revista conceptele acestui nou domeniu de dezbatere contemporana cristologia, folosind aceste termen „secularizat“. Il vom aborda din perspectiva psiho-simbolica, pentru o mai buna intelegere a seismografului oferit de productia artistica. Termeni conecsi pot fi: fricile (sociale), fragmentarea corpului, figurile distrugerii, indoiala generalizata, moartea nucleara si moartea virala.

Pentru a opera cu conceptul de milenarism ca indice al nelinistii, vom imprumuta semnificatiile date de catre Marcel Mauss in Sociologia asteptarii, ca parte a unei sociologii a imaginarului (1924). Henry Desroche a cuprins acest cimp teoretic in Dictionarul sau de mesianism si milenarism (1969), afirmind ca „asteptarea individuala si colectiva constituie un fenomen social total“.

Discursul apocaliptic este adesea legat de o situatie economica, politica si sociala intolerabila. Max Weber a considerat drept conditie necesara a mesianismului existenta unei populatii „paria“, ca urmare a socului produs de doua civilizatii cu nivele culturale diferite. Ne referim, conform lui Samuel Huntington si dezbaterilor care au urmat „sfirsitului Istoriei“, si la „socul civilizatiilor“, care coincide in Balcani cu frontiera ori vechea zona de influenta intre Imperiul Habsburgic si Imperiul Otoman“. Exact zonei pe care noi am ales-o ca rezervatie artistica.
Vom studia cazul a trei sculptori romani care au exprimat in creatiile lor, chiar inainte de caderea comunismului, o asteptare „eschatologica“. Am ales sculptura in virtutea continutului sau implicit de „Bau“-heideggerian, care permite stabilirea unei disocieri nete de orice expresionism, mai mult sau mai putin gestual, prin care artele bidimensionale permit descarcarea emotionala.
Acesti primi artisti sint: Neculai Paduraru – himerele sau „teama indistincta“; Alexandru Galai – demonicul blasfemator; Marian Zidaru cu miscarea sa eschatologico-artistica Noul Ierusalim. Acest din urma artist a construit, dupa un plan teologic, o micro-societate mesianica. Programul sau artistic, foarte fertil, a inclus realizarea unei constructii sacre, templul Noul Ierusalim (Pucioasa – Prahova, 1992).

Despre apocalipsa

„Orice limbaj despre apocalipsa este de asemenea apocalisa si nu se poate sustrage obiectului sau“.
Jacques Derrida1

Spatiul cultural modern a fost construit in jurul stiintei. In functie de acest spatiu, noi postulam existenta elementelor unei simptomatologii milenariste, reflectate de un excelent indice, functionind in acelasi timp ca un posibil regulator, care este productia artistica. Prin urmare de ce tehnostiinta, gasind solutii pentru probleme concrete, de fapt, in ciuda rationalitatii si a extinderii aplicatiilor sale, implica o patologie a culturii? O explicatie general istorica ar fi faptul ca culturile umane par sa fie fondate pe un paradox (in raport cu natura), bazat pe mituri si sacrificii fondatoare. Iar sentimentul actual de amenintare generalizata este simptomatic pentru acest paradox constitutiv al culturii. Dupa cercetarile lui Denis Duclos2, „riscul tehnologic“ ascunde si releva in acelasi timp un pericol pentru cultura, pericol ca finalitate mai important, deci mai real, decit riscul material, care adesea se poate rezolva chiar prin mijloace tehnice.“
Dupa prima explozie atomica, sensibilitatea contemporana se releva ea insasi prin numeroase manifestari drept „apocaliptica“. Analiza unui corpus de texte de teorie a stiintei facuta de Gilbert Vincent3 (Archives de sociologie des religions no 53.1, 1982) identifica, metodic si subtil, un „mod de gindire apocaliptic“, stabilind coalescenta contemporana a apocalipsei si a unui discurs hipercritic (al stiintei, de exemplu). Delimitindu-se de toate manifestarile particulare, chiar cele ilustre precum Apocalipsa Sfintului Ioan din Patmos, autorul foloseste conceptul de „forma apocaliptica generala“. Analizind simptomele patosului contemporan, pentru a ajunge la zona artei, vom urmari si o alta idee avansata de Gilbert Vincent, anume ca imaginarul apocaliptic este un imaginar instituant, in sensul dat de Cornelius Castoriadis in L’institution imaginaire de la société (Seuil, 1975)4, si anume realizarea unei depasiri a granitei stabilite intre rational si irational, intre „normal“ si „patologic“.

Potentialul cognitiv si, mai ales, afectiv al calificativului de apocaliptic implica delimitari semantice inerente. Daca imaginarul apocaliptic este unificator, acest lucru se datoreaza polivalentei sale. Jacques Derrida dezvaluie sensul etimologic al termenului „gala“, in ebraica, si al grecescului „apokalupsis“, in articolul sau D’un ton apocalyptique adopté naguère en pshilosophie5. Sensul religios original, cel de revelatie, de salvare mesianica, devine pregnant in analiza ultimei traiectorii artistice propuse de noi, miscarea Noul Ierusalim a sculptorului Marian Zidaru. Am observat ca valorile lexicale se deplaseaza destul de des, in gindirea contemporana intre notiunea de catastrofa si cea de apocalipsa. Diferenta nu este doar de intensitate, ci si de sens. Daca termenul de catastrofa indica intotdeauna un eveniment haotic intramundan, apocalipsa desemneaza sfirsitul unei lumi, cu alte cuvinte anularea spatiului si a timpului sau. In acest context, milenarismul devine un produs al compromisului intre apocaliptic si mesianism, desemnind momentul in care raul, nu inca pe deplin invins, este totusi stapinit. Pe plan imaginar, milenarismul indica asteptarea raului in ultima sa manifestare.

Norman Cohn ne ofera precizari istorice la inceputul lucrarii sale monumentale Les Fanatiques de l’Apocalypse: „Milenarismul avea la origine un sens strict si precis. Crestinismul a dispus intotdeauna de o eschatologie, deci de o doctrina privind „timpul din urma“, „zilele de pe urma“ ori „starea finala a lumii“ si milenarismul crestin era o simpla varianta a acestei eschatologii. El facea referire la credinta anumitor crestini care se revendica de la autoritatea Cartii Revelatiei sau Apocalisa (xx, 4-6), si dupa care, la cea de-a doua venire, Christos va stabili pe pamint un regat mesianic in care el va domni o mie de ani pina la Judecata de Apoi“6. Cuvintul grecesc „kilia ete“ (durata de o mie de ani) a dat termenul de „chiliams“. Milenarismul nu desemneaza, cum se crede in general, teroarea anului 1000. Toate marile miscari joachimite sint mult posterioare anului 1000. Jean Delumeau, istoricul fricii, studiind contextul Renasterii, a evidentiat credinta foarte puternica in iminenta scadentelor eschatologice. Aceasta neliniste se va afla la originea unor realizari majore: Napier inventeaza logaritmii cu ajutorul carora se putea calcula cit mai exact data sfirsitului lumii. Cristofor Columb este incontestabil ghidat in descoperirile sale de idei eschatologice. Dupa Jean-Pierre Clébert in L’histoire de la fin du monde (Belfond, 1997), cuvintul millenium apare in 1765 si cel de milenarism nu este atestat inainte de 1840, in climatul romantic al „terorii anului 1000“. Mai tirziu, mediul suprarealist l-a confiscat: „Noi sintem cu totii intr-o stare de echilibru ingrozitor de instabil, pe care orice nimic l-ar putea distruge“, spunea André Breton. In secolul XX, insasi politica este traversata de milenarism latent, secularizat, prin cele doua mituri perturbatoare: nazismul si comunismul.

De citiva ani, obsesia apocalipsei nucleare a sfirsit prin a se alinia la toate celelalte obsesii ale sfirsitului de mileniu: demografia, manipularile genetice, stratul de ozon, efectul de sera, moartea prin virusi etc. Se poate observa un lucru interesant: temerile comunica intre ele, fiecare putind deveni metafora tuturor celorlalte. Ele se contamineaza. In virtutea unei legi bine cunoscute de ambivalenta, aceste sumbre amenintari se gasesc la originea modei mesianismului semnalata de Mircea Eliade in Nostalgie des origines (Gallimard, 1971). Perspectiva foarte posibila si foarte apropiata a destramarii spatiului si timpului exalta la maximum nevoia de recuperare a unui spatiu si a unui timp „sacre“ si, prin definitie, intangibile. Eliade identifica aceasta nevoie cu doua aspiratii reprimate in Occident: „nostalgia paradisului“ si „nostalgia eternitatii“.
Dezvoltarea recenta a unei stiinte ca thanatologia este revelatoare pentru existenta fantasmelor contemporane de distrugere radicala. Numerosi contemporani considera fantasmele mortii ca fiind in centrul exercitiului rational. Frecventa mentionarii mortii s-ar putea intelege mai putin ca un simptom al anumitor obsesii personale sau colective, cit drept expresie a unei situatii sau a unui eveniment absolut.

Moartea este astfel figurarea infigurabilului. René Girard afirma in propunerea sa pentru o antropologie generala ca „noi sintem in situatia de apocalipsa obiectiva“ (Des choses cachées depuis la fondation du monde, Grasset, 1978). Aceasta ipoteza este de acum inainte subiacenta oricarei teorii. Jean Baudrillard propune trei modele imaginare corespunzatoare celor trei generatii de simulacre (naturale, productive si de simulare)7. Cele trei discipline sint utopia, SF-ul si un nou naturalism definit ca o halucinare disperata, ca hiperrealitate. Imaginarul celui de-al treilea domeniu priveste apocalipticul, deoarece alternativa real-imaginar tinde sa-si piarda orice pertinenta. Nici unul dintre termenii alternativei nu are o valoare referentiala net distincta. Jacques Derrida descopera un ton apocaliptic in filozofia care a insemnat sfirsitul metafizicii. El constata marea ubicuitate a filozofiei pretutindeni unde exista „meta“: in metapsihologie, in metalingvistica, in metasociologie etc. si in toate incrucisarile interdisciplinare. Dar aceasta de-localizare a filozofiei determina diseminarea apocalipticului ca obsesie a dezvaluirii. In acest sens Gilbert Vincent defineste apocalipticul pornind de la problema „urmei“. Este noua intrebare, post-religioasa fara indoiala, a-religioasa poate, cu privire la ce ramine dupa ce totul a fost dezvaluit, adica problema sistemului insusi, a totalitatii si a statului imaginarului coextensiv la un discurs hipercritic.
Imaginarul ca abilitate de a forma sinteze, de a face anticipatii asupra lor, a fost asimilat de activitatea stiintifica. Filozofiei nu ii mai ramine decit sa-si proclame sfirsitul si sa anunte ca stiinta a devenit expresia hiperrealului.

Imaginarul apocaliptic se concentreaza prin urmare astazi asupra actului ce consta in configurarea stiintei ca sistem coextensiv in lume, fara sa lase nici un rest. Ca dovada a acestei apocaliptice filozofii, un text de Michel Serres, La Thanatocratie (in Critique, no 298, 1972), ofera un ansamblu de operatii de totalizare. Printre acestea mentionam: „placerea si moartea“, „teoria si teroarea“, „adevarul si orbirea“, „realul si rationalul“ etc.
Frica fundamentala este cea a mortii. Fiinta umana, spre deosebire de animal, poate avea constiinta mortii si ca atare isi largeste universul fricii. Fiecare traieste cu ideea propriei sale morti, si iata culmea certitudinii incertitudinii. Aceasta problema, care apartinea oricarei fiinte dintr-o societate organizata, cuprinde astazi societatea in totalitatea sa. Societatea se gaseste in incertitudine. Dupa Jacques Ellul, omului nu poate sa nu-i fie frica atunci cind reperele si practicile „simbolice“ sint sterse, distruse. Atunci i se face frica dintr-un motiv sau din altul, atribuind aceasta frica, aceasta angoasa pe care o are in mod real, unor cauze fictive. Pentru discursul apocaliptic, orice catastrofa nu este decit concretizarea unei frici fundamentale. Una dintre fricile „paradoxale“ este dezordinea globala. J. Ellul sustine ca nu toate apocalipsele implica confruntare, supraincalzire sau explozie, ci pot fi de asemenea insotite de inghet, entropie prin blocare accelerata a variantelor posibile. Cioran, de asemenea, exprima acest presentiment: „Noi stim ca sfirsitul lumii nu este atit de apropiat, cum credeau iluminatii primului secol, si ca acest sfirsit nu va fi o catastrofa subita. Sfirsitul va avea loc prin frig, peste mii de secole“8.
Un fenomen-cheie al ultimelor decenii este prabusirea dogmei progresului.

Cultura moderna a imaginat, in zorii dezvoltarii sale stiintifice, ideea unei stiinte capabile sa fabrice monstri. Prin devalorizarea ideii de progres, se pune din ce in ce mai mult accentul pe termenul, alta data obscur, de „ambivalenta“. Printre primii „falsi Messia“ moderni se gaseste stiinta. Temele recurente privind marile dezordini cosmice, biologice si sociale, sint denumite „fricile rele“ (malpeurs). In aceasta privinta, conceptul de milenarism functioneaza ca indice de neliniste si de asteptare. Milenarismul pare sa raspunda diverselor frustrari si nu exista grup uman care sa nu fie susceptibil sa se simta, intr-un domeniu sau altul, frustrat de ceva. Noi vom imprumuta semnificatiile date de Marcel Mauss „sociologiei asteptarii“, ca parte a unei sociologii a imaginarului: „Permiteti-mi sa va semnalez unul din fenomenele asupra caruia avem nevoie de stiinta voastra, fenomen al carui studiu este de cea mai mare urgenta pentru noi, si care presupune luarea in considerare a totalitatii omului. Corpul, instinctele, emotiile, vointa, perceptiile, intelectul: asteptarea, pe care noi, sociologi sau zelatori ai psihologiei colective, nu o confundam cu atentia [...] Asteptarea este unul dintre fenomenele sociologice cele mai apropiate de psihic si de psihologic si este in acelasi timp unul dintre cele mai frecvente. In particular studiul asteptarii si al iluziei morale, dezmintirile provocate asteptarilor indivizilor si ale colectivitatilor, precum si studiul reactiilor acestora sint fecunde. O buna analiza psihologica si mai ales fiziologica ne va permite sa descriem mai bine aceste «anxietati vagi» pe care multi le cred demente, aceste imagini precise care le inlocuiesc si aceste miscari violente si inhibitii absolute pe care asteptarea le provoaca in noi“9. Henri Desroche a reluat acest domeniu teoretic in dictionarul sau de mesianisme si milenarisme, afirmind ca asteptarea individuala si colectiva constituie „un fenomen social total“.

Vignete din arta romaneasca

Vom prezenta cazul a trei sculptori romani, care, chiar dinainte de caderea comunismului, exprimau in creatia lor o asteptare eschatologica. Avem de-a face cu conduite de salvare prin imaginar, conduite elaborate si consecvente. La imbinarea a doua moduri de supravietuire artistica, promovarea oficiala in statul totalitar si actuala mica piata hedonista a artei, am luat in calcul, simptomatic, un fel de stranietate (non-strategica) care ramine constanta. Artistii alesi in acest sens sint Neculai Paduraru, Alexandru Galai si Marian Zidaru.

Himerele sculptorului Neculai Paduraru, nascut in 1946, sint ambivalenta incarnata, intre uman si bestiar. Imaginile sale de hibridizare a corpului sint fascinante si repulsive, ca regnul animalelor cu singe rece. Ele tulbura in mod ciudat reprezentarile echilibrului organic. Corpul animal se preteaza unor dramatizari infinite, evolueaza spre o forma fluida si enigmatica. La Alexandru Galai (n. 1956), monstruosul este blasfematoriu. Combinatiile sale de elemente eterogene reprezinta o cedare la fortele ostile, forte care premerg descompunerii organice. Scenariile sale narative constituie imagini deturnate ale iconografiei christice. Euharistia poate deveni o scena de canibalism. Apostolii formeaza o coada specifica comunismului si postcomunismului, in fata unui Isus suspendat ca o halca de carne la macelarie. Cei doi artisti utilizeaza simbolul bandajului, care trimite la lumea chtoniana a stafiilor. Frica este, incontestabil, un ingredient prezent in cele doua universuri imaginare. De aceea propunem sintagma „frici somatizate“ in analiza productiei artistice a celor doi sculptori.

In fata unei societati bolnave de propria sa bestialitate, Dumnezeu raspunde ofensei oamenilor prin sfirsitul lumii. Am ajuns la miscarea artistica si, de asemenea, se poate spune, sectara, a lui Marian Zidaru, miscare notabila in arta romaneasca contemporana si foarte bogata in conotatii antropo-culturale. Mai intii citeva precizari pentru a situa mai bine milenarismul si fenomenul de contra-aculturatie care au generat programul artistic al lui Marian Zidaru (nascut in 1956). Se poate constata ca „de-secularizarea lumii“ (preferam acest termen fata de cel prea militant, de re-sacralizare) este unul dintre aspectele dominante ale sfirsitului de secol XX. Revansa zeilor furnizeaza un mijloc de angajare identitara. Pe scara larga, dezvoltarea unei constiinte de micro-culturie proprie este intarita prin dualitatea rolului pe care il joaca Occidentul in ecuatia actuala. Un fenomen de intoarcere la radacini se produce in civilizatiile non-occidentale in momentul in care Occidentul este in plenitudinea infloririi sale. Daca in trecut elitele locale adoptau moravurile si valorile occidentale, acum in numeroase tari se produce dez-occidentalizarea elitelor si indigenizarea lor. Si aceasta chiar in momentul in care cultura, stilurile si comportamentele occidentale, un consumism de masa, in general american, patrund cu putere in culturile populare.

Marian Zidaru se considera ca un iluminat, dirijat de Sfintul Duh de peste 20 de ani. El lucreaza prin inspiratie divina si isi numeste el insusi productia „lucrare divina“. Aceasta misiune divina transmisa prin arta dateaza de la prima sa calatorie in Occident, in 1984. Convertirea sa a avut loc in Piata San Marco, la Venetia. Inainte de aceasta, artistul a avut, dupa cum afirma, premonitii apocaliptice exprimate in ciclul sau de miei cu sapte ochi si sapte coarne. Dupa trei ani petrecuti cu sotia sa, de asemenea sculptor, linga o biserica si un confesor dintr-un orasel din Transilvania, adoptind un rit riguros de manastire, Marian Zidaru a intilnit grupul iluminatilor de la Pucioasa-Dimbovita. Acolo, de peste 40 de ani, un grup de credinciosi se simte in contact direct cu Dumnezeu. Ei au „sanctificat“ pe prima clarvazatoare, Virginia, a carei oseminte au devenit facatoare de minuni. In 1991, in trei luni, Marian Zidaru si acest mic grup au construit o incinta sacra si un templu, amplu decorate cu creatii anterioare, care s-au armonizat foarte bine cu noul context. De atunci, toate marile expozitii pe care Marian Zidaru si Victoria Zidaru le-au conceput prin inspiratie divina apartin miscarii Noului Ierusalim. Din punct de vedere dogmatic, biserica oficiala a fost zdruncinata prin aprobarea pe care un episcop transilvanean a acordat-o miscarii. Intre cele doua mari viziuni eschatologice, cea a millenium-ului si cea a apocalipsei ca Judecata de Apoi, productia artistica a lui Marian Zidaru poate fi calificata drept optimista, deci milenarista, cu o coloratie deloc intunecata.

In centrul simbolisticii sale se afla destinul Romaniei ca monarhie cereasca si ca pamint al celor alesi. Din acest motiv, dincolo de nationalismul ideologic propriu-zis trebuie distinsa o sfera socio-psihologica mai profunda care isi gaseste expresia intr-o miscare nativista. Ralph Linton defineste astfel miscarile nativiste: „orice tentativa constienta si organizata din partea membrilor unei societati, pentru a reactualiza sau a perpetua anumite aspecte proprii culturii lor“ (Nativistic Movements, in American Anthropologist, nr. 43, 1943). Wilhelm E. Muhlmann a dezvoltat acest concept intr-o carte de referinta, Messianismes revolutionnaires du tiers monde11. Dupa el, „factorul decisiv nu este mentinerea sau revigoarea unor elemente culturale proprii, ci nevoia profunda de a se manifesta printr-un aport cultural propriu, care poate avea tot atit de bine forma simbolurilor imprumutate ca si a simbolurilor personale“12. Din punct de vedere estetic, miscarea artistica ilustrata de Marian Zidaru, de Victoria Zidaru si de un numar de discipoli este absolut pertinenta si de aceea m-a incitat la prezentul eseu de simptomatologie milenarista.

__________
Bibliografie

1. Jacques Derrida, „D’un ton apocaliptique adopté naguère en pshilosophie“, in Les Fins de l’homme, Paris, Galilee, 1981, p. 1.
2. Sociolog, director de cercetari la C.N.R.S. Autor al lucrarii L’Homme face au risque technique: practiciens et experts face aux périls d’origine humaine, Paris, L’Harmattan, 1991, si De la civilisation ou comment les sociétés apprivoisent la puissance, Paris, La Découverte, 1993.
3. Gilbert Vincent este cercetator la Centrul de Sociologie al Protestantismului, de la Universitatea de Stiinte Umane de la Strasbourg.
4. „Acest imaginar nu joaca numai rolul de rational, ci a dobindit deja o forma, cu un continut indistinct si infinit fecund si unde se pot distinge elementele care presupun propria noastra rationalitate“. (p. 227)
5. „Ideea de dezgolire, de dezvaluire apocaliptica, de descoperire care lasa sa se vada ceea ce pina atunci ramasese acoperit, retras, rezervat, ca de exemplu corpul atunci cind se dau la o parte hainele sau glandul cind se indeparteaza preputul prin circumcizie. Si ceea ce pare cel mai remarcabil in toate exemplele biblice pe care le-am gasit si pe care a trebuit sa renunt a le expune in lucrarea de fata, este ca gestul de a dezveli sau de a oferi vederii, miscarea apocaliptica este aici mai grava, uneori mai vinovata si mai periculoasa decit ceea ce urmeaza, decit evenimentul pe care l-ar putea provoca.“ (p. 447)
6. Norman Cohn, Les Fanatiques de l’Apocalypse. Millénaristes révolutionnaires et anarchistes mystiques au Moyen Age, traducere din limba engleza de Simone Clement, Paris, Payot, 1983, p. 1.
7. Jean Baudrillard, Simulacres et Simulations, Paris, Galilée, 1981.
8. Cioran, citat in Apocalypses. Rencontres du Manège royal de Saint-Germain en Laye, Paris, Editions de l’Espace européen, 1991, p. 30.
9. Marcel Mauss, Rapports réels et pratiques de la psychologie et de la sociologie, 1924, citat de Henri Desroche, Dieux d’hommes. Dictionnaire des messianismes et millenarismes de l’ère chrétienne, Paris-La Haye, Mouton, 1969, p. 2-4.
10. Samuel P. Huntington, Le choc des civilisations?, in Commentaires, no 66, vara 1994, Paris, Plon, p. 242.
11. Tradus din limba germana de Jean Baudrillard, Paris, Gallimard, 1968.
12. Ibid., p. 15.