OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ar trebui sa fac efortul de a intelege din toate mult mai putin decit simt ca vreau. Sa devin mai descriptiv, sa simplific, sa dau exemple concrete, sa povestesc. Nu stiu sa inteleg situatii imediate pentru ca nu stiu sa le construiesc. Perceperea mea a concretului e fie nestavilita, fie prea subtire, plictisita, dispretuitoare. In fond, nu sint in stare sa iau in serios lumea reala. Cind o fac si ma arunc in empiric, o fac dintr-o disperata nevoie de certitudini. Nu ma pot opri la idei. Am impresia ca certitudinea se afla in materie si ma instalez cu toata fiinta acolo.

Lumea exterioara e tot timpul aceeasi. Doar sentimentul consistentei ei se schimba. Inaintind in virsta, lumea isi pierde greutatea, forta de coplesire. Ti-e mai usor sa faci din ea un concept. Iar oamenii care se lasa furati de imediatul conceptului incep sa te deruteze.

Gindirea oboseste. Gindirea dezgusta imediat. Totul e repetabil, totul e aparenta. Gindirea e aceea care spune ca totul e suprafata, superficiu. Asa se naste imaginarul, ca o compensatie la dezgustul pe care-l aduce cu sine gindirea. Asa se naste si profunzimea, ca o iluzie mentala provocata de dispretul fata de lumea empirica.

Creierul meu e o masina de produs vorbe chiar si in somn.

E mai usor sa ai idei si sa te ocupi de ele decit sa fii constient de propriile tale stari pe care sa vrei sa le analizezi. Marea dificultate a literaturii la persoana intii nu consta in curajul de a fi sincer si onest pina la capat cu tine insuti (ceea ce, in prima jumatate a secolului trecut, a putut parea un cistig inestimabil), ci in tehnica inventarii si a analizei acestei atitudini. A vorbi despre propria ta interioritate inseamna a vorbi despre ceva care nu exista. De aici vine toata metafizica, toata eroarea. Intr-adevar, pare si ireal, si inuman sa te ocupi de o chestiune pe care legea sociala o exclude dintre limitarile ei. E vorba de excluderea din sistemul de repere comunitare (morale, religioase, juridice, politice etc.) a unui spatiu care nu are limbaj, care nu are consistenta fizica, care isi intemeiaza motivarea pe mereu alte imponderabile. Nu vreau sa spun aici ca sufletul si sensibilitatea noastra ar fi niste entitati infinit variabile, ci doar ca ele sint niste spatii ale sensului volatil. Afectele noastre se scalda intr-un continuu provizorat semantic. Ele, mai mult decit orice, au nevoie de adjective. Iar adjectivele sint totdeauna improbabile. Tautologia vine din instinctul cunoasterii. Sinonimia denumeste o nevoie de nuantare, nu de echivalare. Orice am spune despre sensibilitatea noastra particulara, e intotdeauna prea putin. Nuantez pentru a echivala. Frustrarea ma obliga sa inventez nuante. Iar nuantarile mele cauta absolutul. Absolutul cunoasterii sensibile e marea problema a culturii umane. Cu ideile ne putem juca in orice sens. Mai ales ca limbajul e impregnat de idei. Trupul e acela care ramine intotdeauna pe dinafara.

Nu exista nici o siguranta a perceptiilor noastre. Chiar si lucrurile cele mai cunoscute par, la o privire atenta, stranii, inacceptabil de misterioase.

Misterul e al materiei care se ascunde. Consistenta materiei e un dat. De imaginat o privire care sa descompuna radiografic obiectele in atomi, vazind si aerul din interiorul lor. Eu nu visez atit un laser lingvistic, cit un laser senzorial. Inzestrat cu un astfel de simt, m-as linisti, probabil, definitiv. Cunoasterea ar ramine o stricta problema metafizica, transcendenta. Si ce ar fi sa descoperim ca aceasta transcendenta se afla chiar in interiorul obiectelor, ca ea e doar o energie rationala?

Cind te gindesti ca tot ceea ce facem, gindim si simtim e unic, irepetabil, ca fiecare secunda din existenta noastra e data pentru totdeauna si nu se va mai intoarce niciodata, aproape ca ti se taie respiratia. Din pacate, gindirea reduce tot ceea ce atinge la nivelul obisnuitului, ea nu poate produce revelatii. Iar sa simti unicitatea fiecarei clipe e imposibil, e insuportabil. Da, pentru asta ni s-a dat gindirea, pentru a ne face viata suportabila. Capacitatea ei de a atenua monstruozitatea simtita a lumii concrete lasa cale libera pentru derularea ambitiilor si aspiratiilor noastre. A te lasa in voia gindirii comune, actionale, e o forma de sclavie confortabila.

Tot ceea ce gindesc, gindesc acum. Gindurile mele sint ginduri de moment. Or, eu as vrea ca ele sa imbrace definitiv aerul eternitatii, ba chiar sa le cred spuse o data pentru totdeauna. Neglijez importanta circumstantelor in ceea ce ajung sa afirm. Cred ca este posibil sa vorbesc despre lucruri petrecute in timp ca si cum ele ar fi in afara timpului. Produc, din cind in cind, si aforisme care ar trebui sa ma faca sa rid. Tristan Tzara, cu contradictiile lui scandaloase din manifestele dadaismului, era totusi un om de bun-simt.