OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

În mai 2011, Dan Perjovschi a fost invitat de Ambasada Franței în România și de Institutul Cultural Francez să conceapă cîteva lucrări inspirate de citate din Cioran, urmînd ca ele să fie expuse în diferite locuri publice din București.  În prezent, desenele sale menite să celebreze centenarul Cioran pot fi văzute (pînă pe 14 ianuarie) la galeria pariziană Michel Rein, cu care artistul român colaborează din 2006. Expoziția solo din capitala Hexagonului este cea de a treia dedicată lui Perjovschi de Galeria Michel Rein.

 

Cinic al urbanului, versiune recentă și stilizată a lui Diogene, fragmentarul Cioran nu își putea găsi o reprezentare  grafică mai bună decît în desenele unui artist cu un ochi deopotrivă înțelegător și ironic aruncat mundaneității. Eseurilor „fragmentare“ ale lui Cioran, confesînd instantanee umorale rafinate, le corespunde desenul mural „efemer“ al lui Perjovschi, două forme de dispreț  față de „seriozitate“ (a sistemului filozofic, a „grandorii“ sferei politice), față de „definitiv“ și de verdict. Nietzschean în nihilism și în stil, totuși Cioran a fost aproape „populist“  în genul lui de scriitură, litanie apocaliptică, miez de îndoială și frămîntare inspirată și pentru cel ce nu a citit vreodată „clasicii“ gîndirii. Filozofiei sale – antidot împotriva „opiumului ideologiilor“ –  îi răspunde arta lui Perjovschi, „antielitistă“,  subversivă în timpul regimului comunist, critică și în capitalism. Ceea ce propun amîndoi este o maieutică menită să producă nu adevărul, ci îndoiala infinită în cititor și, respectiv, privitor.  Dincolo de dimensiunea estetică a operei lor, și Cioran, și Perjovschi au un proiect angajat, axiologic. Cei doi vor să miște atitudinile, urmînd o schemă inversă în raport cu marile proiecte ideologice – nu cultivă certitudini, valori eterne, adevăruri, ci un joc de relativități, o amărăciune elegantă.

Nici un sistem de gîndire nu este infailibil, de aceea filozoful nu mai poate astăzi decît să evoce liric sau dramatic sfîrșitul epopeilor kantiene, hegeliene etc., arată Cioran. Capitalismul, politicile ecologice, liberalismul sînt tot niște ideologii, ca și comunismul, persiflează Perjovschi. Peste tot există o versificație de suprafață ce contrazice flagrant ritmul interior: filozofia este un discurs care „înșală“ și se „înșală“ asupra „realității“, în politică sau în piață (inclusiv cea de artă) se poate citi un alt discurs despre cum ar trebui să funcționeze această realitate. Filozofului și artistului nu le rămîne decît să dinamiteze cu stil aceste construcții amăgitoare, ca niște brahmani care rup vălul iluziei lumii maya.

 

Desenul lui Perjovschi nu funcționează ca o ilustrație obișnuită, el poate fi de sine stătător și adesea chiar lucrează în sens contrar gîndirii lui Cioran. El răstoarnă pesimismul sofisticat al filozofului român cu anecdote grafice de o poezie delicată și solară, mai puțin sentențioasă sau apăsătoare. Corozivitatea lui Perjovschi irumpe astfel și în eseul lui Cioran, la rîndul său subversiv,  în rîndul filozofilor. Perjovschi le opune amplelor „neliniști“ cioraniene mici istorii vizuale, aparent naive, ca făcute de mîna unui copil,  și care se bifurcă în secvențe de poezie apolinică și în butadă, uneori cu iz nastrasinesc. „Să trăiești înseamnă să pierzi teren“ (Neajunsul de a te fi născut), iată unul dintre acele aforisme ale lui Cioran, la care pare să nu mai fie nimic de adăugat. Perjovschi însă „ilustrează“ citatul cu siluete foarte schematice care iau în răspăr decrepitudinea trupului, mutînd complementul pierderii dinspre „mundaneitate“ (terenul) înspre ego (reprezentat prin corp). Omuleții schițați par să se dezmembreze ca într-o caricatură hazlie de copil.  Astfel, dinspre finitudinea lumii se trece la finitudinea și decrepitudinea subiectului.

Expoziția din Paris adaugă acestui sistem labirintic și simbiotic de acte subversive o notă care pune o serie de întrebări despre funcțiile contemporane ale artei și despre natura subversivității. Cioran a dezertat din logica de marketing a pieței literare atunci cînd a refuzat să primească vreun premiu pentru cărțile sale, iar efemeritatea voită și asumată a artei lui Perjovschi este o altă formă de refuz al pieței. Amplasate în plină stradă, afișele bucureștene cu desenele lui Perjovschi și citatele lui Cioran păreau să arunce în aer, prin gratuitatea lor, reclamele de vizavi la pastă de dinți sau la mașini de spălat. Însă aceleași desene, în format mai mic, plasate într-un spațiu expozițional prin natura sa comercial, aruncă o nouă lumină asupra lucrărilor,  pînă într-acolo încît s-ar putea spune că este vorba despre o expoziție complet diferită. Desenele pentru Galeria Michel Rein promit să „dureze“, pot fi arhivate, colecționate și, mai ales, cumpărate.

 

De obicei, instalațiile concepute de Perjovschi pentru Michel Rein (desene murale cu markerul sau creta) sînt menite să dispară la finalul expoziției  și nu sînt de vînzare. „Caracterul efemer este ceea ce ne place mai mult în arta lui Perjovschi“, explică Loïc Chambongallery, asistent la Galeria Michel Rein. Mai mult, Perjovschi nu este singurul artist care realizează acest gen de artă „efemeră“ din portofoliul galeriei pariziene. Artiștii Dora Garcia sau Maja Bajevic fac, de exemplu, performance. Michel Rein propune spre vînzare doar serii de desene precum proiectul inspirat de Cioran sau de carnetele sale (care îl însoțesc zilnic pe artistul român și în care concepe desenele pe care le reproduce apoi pe pereții muzeelor și ai centrelor de artă în toate colțurile lumii).

În mod firesc, ca vizitator al expoziției, te întrebi ce mai rămîne din filozofia proiectului axat pe tandemul Cioran-Perjovschi, care promitea să nege orice sistem, inclusiv pe cel al marketingului din lumea artei, în condițiile în care el devine accesibil colecționarilor și poate fi cumpărat? Aparent, proiectul a intrat în aporie, drumul lui s-a închis aici, capitulînd printr-o contradicție interioară care îl anulează.
Propun însă aici o paranteză și o scurtă întoarcere în timp menită să aducă o lămurire acestei dileme. Galeria Michel Rein colaborează cu Perjovschi din 2006 și, dintre cele trei expoziții solo ale artistului în acest spațiu artistic francez, doar ultima propune lucrări mai „durabile“, desene pe hîrtie lipite pe pereți.

 

Primele două au fost expoziții de artă efemeră: instalații al căror final a coincis cu sfîrșitul evenimentului organizat de galerie. Aceste două expoziții par un nonsens în logica unei galerii de artă: ele sînt nonprofit. În afară de prestigiu, nu aduc nici un avantaj spațiului expozițional, sfidînd astfel logica pieței. În această nouă lumină, Perjovschi, la fel ca și ceilalți artiști colaboratori ai galeriei citați mai sus, se plasează, pe o scară a „subversivității“, sau, altfel spus, a istoriei artei, cu un pas mai sus față de artistul român imigrat la Paris, Andrei Cădere (1934-1978). Acesta persifla logica de piață a galeriei expunînd clandestin în Capitala Franței: fără să fie invitat, își plasa cu nonșalanță celebrele bastoane de lemn colorat în diferite spații expoziționale. În felul acesta, el chestiona natura obiectului de artă și îi propunea o nouă definiție, una tautologică: nu este operă de artă un obiect propus de un „sistem“ de marketing, ci pur și simplu un produs al artistului. Dacă acesta se plimba cu un baston colorat pe umăr pe străzile Parisului și își prezenta demersul drept performance, atunci era suficient pentru a propune o operă de artă.

Rolul galeriei de artă și al muzeului era astfel pus sub semnul îndoielii. Perjovschi merge mai departe: însăși galeria de artă devine un material „elastic“, o componentă a operei sale de artă. Cu alte cuvinte, galeria se înscrie în proiectul subversiv al artistului și acceptă să își nege esența, aceea de agent al pieței de artă care caută, printre altele, profitul. Opera de artă nu se mai strecoară clandestin în galerie, ci galeria își modifică temporar statutul, pentru a se înscrie în proiectul artistului. Acesta pare un moment de apogeu al „artei pentru artă“, de neconceput pînă recent.

 

Închei aici paranteza și revin la ultima expoziție a lui Perjovschi la Galeria Michel Rein. Din material de lucru al artistului, galeria se autonomizează ca arta unui Pygmalion contemporan. Finisajul îl face astfel galeria, lucrînd la „durata“ operei: proiectul artistic este dejucat de galerist de data aceasta, care aruncă opera în eternitate. Din „proiect efemer“, cu creta sau markerul pe pereți, deci ușor efasabil, lucrările lui Perjovschi trec în desen „durabil“, arhivabil, colecționabil, deci „etern“. Dacă Perjovschi și-a conceput muzeul cu opera proprie într-un tărîm virtual, în memoria publicului său, galeria este mai „practică“ și vrea o colecție „palpabilă“. Iată cum simțul de posesie al colecționarului și logica pieței devin premisele sine qua non ale eternității artei într-o ubicuă contemporaneitate.