ENKIDU
Personaj întruchipînd forţa
şi puritatea omenească primară, reluat, după sumerieni, în
literatura mitografică babiloniană şi akkadiană. Creat din lut de
zeiţa Aruru, sălbaticul Enkidu este iniţiat în dragoste de
curtezana Shamhat, care-i îmblînzeşte moravurile
animalice. Este învăţat să bea şi să mănînce după
obiceiul cetăţii şi, în cele din urmă, se descoperă pe
sine şi descoperă plînsul. Împrietenindu-se cu
Ghilgamesh, contra căruia fusese asmuţit de zei, ia parte la
expediţia acestuia împotriva monstrului Huwawa. După
victorie, zace din pricina unei boli ciudate, tulburat de vise
oraculare care îi prevestesc moartea. După moartea sa,
Ghilgamesh îl plînge şi îi face funeraliile, apoi
(după o versiune interpolată a mitului) îl vizitează în
infern. Mitul lui Enkidu pare a simboliza destinul omenirii, eroul
fiind omul prin excelenţă, care, după concepţia antropogonică a
întregii Mesopotamii, e plămădit din lut de zei, străbate
treptele obligatorii ale evoluţiei de la viaţa inocentă printre
fiare, trecînd prin erotism, viaţa pastorală, prietenie
umană, traiul civilizat de cetate, eroism, boală şi moarte.
ISHTAR
Sub numele său sumerian de Inanna sau
sub cel akkadian de Ishtar, ea este pe bună dreptate cea mai celebră
dintre zeiţele Mesopotamiei. Numele de Ishtar este clar semitic şi
se leagă de formele vestice care desemnează zeiţa sub numele de
Attar, Astar(a)t şi Astarte. Identificată cu planeta Dilbat
(Venus), „Luceafărul“, Ishtar era simbolizată prin numărul 15
(adică jumătate din numărul 30, atribuit tatălui său, Sin).
Zeiţa hurrită Sauska a fost, de asemenea, asimilată lui Ishtar la
Ninive, la mijlocul mileniului II. Locul important ocupat de Ishtar
în panteonul feminin a condus în cele din urmă la
desemnarea zeiţelor, în general, sub numele comun de
Ishtaratu.
Au fost repertoriate cel puţin 35 de
locuri de cult ale lui Inanna/Ishtar în Babilonia. Cele mai
importante par să fi fost Eulmaş la Agade, Ehursagkalamma la Kish,
Eanna la Uruk şi Eturkalamma la Babilon.
Ca divinitate majoră a panteonului
mesopotamian, Ishtar posedă o mulţime de puteri şi înfăţişări.
După cum arată povestirea despre Inanna şi Ebih, în faţa ei
se pleacă zeii cei mai mari, precum şi munţii cei mai înalţi.
I se atribuie feminitatea, diferitele aspecte ale dragostei, rolul de
stăpînă a animalelor, suveranitatea şi activităţile
războinice. Rămîne greu de ştiut dacă este vorba de un
sincretism instalat foarte devreme între mai multe zeiţe
locale distincte sau despre îmbogăţirea în timp a unei
figuri originale unice.
Ne putem gîndi că Inanna, cea
din ţara Sumerului, al cărei simbol de origine era o trestie cu o
buclă în vîrf, era mai ales axată pe aspectele feminine
şi pe cele legate de dragoste, în timp ce Ishtar, cea din ţara
Akkad, adesea reprezentată de o figură feminină înarmată,
însoţită de un leu, comportă mai ales aspecte războinice şi
este legată de dezvoltarea puterii Lugalurilor: găsim la Kish, apoi
la Akkad, apoi la Babilon, figuri suverane numite „Ishtar Kisitum“,
„Ishtar din Akkad“, „Ishtar din Babilon“. Blestemul din Akkad
povesteşte astfel cum, după ce favorizase cariera lui Sargon, pe
care îl îndrăgise, tînăra zeiţă devenise
protectoarea noii sale capitale, care îi făcea sacrificii din
abundenţă, dar că ea nu primise din partea zeului Enlil
autorizaţia de a le accepta şi trebui, pînă la urmă, să
renunţe la protejarea oraşului. Dar nu putem împinge prea
departe opoziţia Sumer/Akkad căci acest aspect major este la fel de
important la Uruk: Ishtar Urka’Itu (mai apoi Aska’Itu) este
adevărata regină a oraşului, aşa cum ne arată ciclurile epice
din Ennerkar şi Lugalbanda. Ea locuieşte în Eanna şi o parte
din puterea ei lumească este delegată marelui preot En din Uruk.
Dezvoltarea inevitabilă a puterii regale şi preluarea atribuţiilor
suverane ale zeiţei transpar din relaţiile proaste ale acesteia cu
Ghilgamesh, regele din Uruk (Epopeea lui Ghilgamesh). Ea este totuşi
cea care îi primeşte la sînul ei şi îi creşte pe
viitorii regi, aşa cum arată Stela Vulturilor privitor la Eannatum.
Totodată, Inanna/Ishtar păstrează în urma căsătoriei sacre
un rol fundamental în legitimarea suveranului, aşa cum o
arată, la sfîrşitul mileniului III şi începutul celui
de al II-lea, importanţa acestui rit practicat de regii din Ur III,
apoi din Isin. În acea epocă, rolul marelui preot En al lui
Ishtar era destul de important în Uruk pentru ca instalarea lui
să dea numele anului. În mileniul I, Ishtar din Uruk este
ajutată de zeiţe care par s-o dubleze: Nanaia, Ushur-Amassu,
Belti-Sa-Res etc. Dar numai ea are dreptul la titlul de „doamnă a
Urukului“.
În panteonul mesopotamian,
Inanna/ Ishtar, fiica zeului lunii, Sin (Nanna în sumeriană),
şi a soţiei sale, Nikkal, are drept frate pe zeul soarelui, Shamash
(în sumeriană Utu), şi drept soră pe zeiţa infernului,
Ereshkigal. O altă tradiţie pune accentul pe relaţiile sale
privilegiate cu zeul Anu, cealaltă mare divinitate a Urukului,
căreia îi este ba fiică, ba soţie. Accentul pus pe
feminitatea încarnată de Ishtar face ca ea să fie adesea
reprezentată ca o fată necăsătorită. Tradiţia îi atribuie
drept soţ pe Dumuzi, dar această căsătorie este doar temporară,
din moment ce Dumuzi va fi apoi omorît.
Ishtar este totodată cunoscută ca
avînd şi alte legături amoroase. Dar fie ei soţi sau amanţi,
cei pe care ea îi alege vor sfîrşi cu toţii prin avea o
soartă tragică, aşa cum îi aminteşte, fără menajamente,
Ghilgamesh, cînd ea i se oferă.
De multe ori Ishtar este zugrăvită ca
o zeiţă răzbunătoare: în Coborîrea lui Ishtar în
infern, în Inanna şi Bilulu sau în Inanna şi
Sukaletuda, unde ea încearcă să se răzbune pe un păstor
care a jignit-o, şi mai apoi în imnul epic al lui Agusaya. Dar
tot ea este şi o fată îndrăgostită, cu accente pătimaşe,
pe care le exprimă în toată literatura poetică, în
jurul căsătoriei sale cu Dumuzi, iar apoi în cadrul
căsătoriei sacre. Asocierea aspectelor amoroase şi luptătoare ale
lui Ishtar nu este chiar atît de ciudată cum pare. Pe de o
parte, ambele decurg din puterea ei de regină, statut pe care îl
revendică cu tărie în Inanna şi Ebih, putere care o face să
devasteze cu sălbăticie muntele care i se opune.
Reprezentată adesea de asirieni cu
atribute războinice (arme ce îi ies din umeri) şi înzestrată
cu o aureolă terifiantă, care aruncă la pămînt inamicii,
cînd ea se luptă alături de rege, Ishtar era totodată
stăpîna fiarelor şi este adesea reprezentată împreună
cu un leu. Regele Nabonide se laudă că a reconstituit, la începutul
domniei sale, atelajul autentic al lui Ishtar din Uruk, format din 7
lei. Popularitatea lui Ishtar reiese din faptul că i s-au consacrat
numeroase opere literare: în afară de imnuri, ea figurează în
mai multe cicluri mitologice sau epice, cum ar fi Inanna şi
Sukaletuda, Inanna şi Enki, Inanna şi Ebih şi mai ales în
Coborîrea lui Ishtar în infern. Ea mai este celebrată în
Exaltarea lui Ishtar sub domnia lui Nabucodonosor I, cînd ea se
autoproclamă stăpîna lumii.
ANU
Zeul cerului în mitologiile din
Mesopotamia. Se spune că atunci cînd cerul (An) s-a despărţit
de pămînt (Ki), lui Anu i-a fost atribuită regiunea cea mai
înaltă a eterului. Miturile babiloniene îl considerau
părinte al zeilor, creator al vînturilor. În mitologia
akkadiană, Anu este zeul suprem şi iniţiator antropogonic.
Relaţiile de familie stabilite între Anu şi ceilalţi zei
exprimă mai ales diversitatea tradiţiilor sumeriene de origine: el
este uneori soţul zeiţei pămîntului (Ki, devenită Antu în
panteonul asiro-babilonian), din unirea lor născîndu-se un
număr de demoni şi de zei infernali. După alte tradiţii, soţia
lui ar fi fost Ishtar (în Exaltarea lui Ishtar, de exemplu).
Dacă el este părintele zeilor şi al zeiţelor în general, i
se atribuie mai ales paternitatea zeilor Sin şi Ishtar. Relaţia
privilegiată a lui Anu cu această zeiţă, prezentată cel mai
adesea drept fiica sa, apare în Epopeea lui Ghilgamesh, în
care, la cererea lui Ishtar, el creează Taurul Cerului pentru a-l
pedepsi pe Ghilgamesh. De asemenea, în versiunea sumeriană a
Coborîrii lui Ishtar în Infern, An este primul care se
adresează zeului Ninsubur pentru a salva pe zeiţa prizonieră în
Iad. În Epopeea Creaţiei, locul ocupat de Anu apare mai
limpede, avînd în vedere că este primul zeu veritabil,
produs de perechea de entităţi divine Ansar şi Kisar; din el
decurg toţi zeii cei mari, pe primul plan situîndu-se Ea, sub
înfăţişarea lui Nudimmud, fără să ni se explice însă
cum produce Anu această descendenţă. Epopeea Creaţiei
menţionează fără a insista că Anu l-a procreat pe Nudimmud după
chipul şi asemănarea sa, aşa cum el însuşi fusese făcut
după chipul lui Ansar.
HUWAWA
Cunoscut sub numele vechi de Huwawa cît
şi sub cel recent de Humbaba, acest personaj îngrozitor este
jumătate om, jumătate zeu, chiar dacă numele său este adesea
însoţit de semnul distinctiv al numelor divine. Deşi este
considerat un fel de căpcăun monstruos, el nu are aspectul hibrid
al de-monilor mesopotamieni. Huwawa a fost crescut de zeul Shamash şi
nu i se cunosc părinţii decît sub forma de entităţi ale
muntelui (prăpăstii sau peşteri). Huwawa este mai ales menţionat
în epopeea lui Ghilgamesh, unde îl înfruntă pe
erou în episodul semnificativ din pădurea de cedri.
Huwawa este căpcăunul-paznic al
Pădurii cedrilor, aceasta din urmă fiind identificată cu Libanul
şi Anti-Libanul; conform vechii versiuni a lui Ghilgamesh, zeii Wer
şi Adad îl numiseră în această funcţie; în
versiunea clasică, mai recentă, el ar fi fost numit de zeul Enlil.
Pădurea de cedri este un loc sacru şi tainic, interzis oamenilor.
Pătrunzînd în ea şi tăind cedrii, Ghilgamesh si Enkidu
o desacralizează, dar numai după ce îl înfruntă şi îi
vin de hac redutabilului ei paznic, figură emblematică a dragonului
care păzeşte o comoară ascunsă. Episodul executării lui Huwawa
cunoaşte mai multe variante, conforme diverselor variante ale
ciclului lui Ghilgamesh, care atribuie victoria ba unei şmecherii,
ba unei lupte corecte, sau fac din Huwawa o victimă a lui Ghilgamesh
ori a lui Enkidu. Totuşi, acesta din urmă este întotdeauna
prezentat drept răspunzător pentru moartea lui Huwawa, fapt pentru
care va plăti mai apoi.
Redutabila putere a lui Huwawa constă
în posesia a şapte „spaime“ (puluhtu), descrise ba ca
nişte raze de lumină (namirru), ba ca nişte crengi sau ramuri,
legate de trupul său. Huwawa este prezentat, în general, ca un
personaj ce inspiră groază prin simpla sa prezenţă. Versiunea
sumeriană a lui Ghilgamesh compară gura lui Huwawa cu botul unui
balaur şi chipul său cu cel al unui leu: versiunea akkadiană îi
asociază răgetul cu cel al uraganului şi suflarea cu un foc
pustiitor.
Dacă menţionarea amănunţită a lui
Huwawa este de cele mai multe ori legată de povestea lui Ghilgamesh,
constatăm, în general, în Mesopotamia succesul temei
figurative a „capului lui Huwawa“: el este reprezentat cu nişte
ochi imenşi, bulbucaţi, un nas turtit şi o barbă în zigzag
în jurul gurii. Huwawa apare şi într-o anume literatură
de specialitate, unde se vorbeşte de noi născuţi cu „cap de
Huwawa“, ceea ce este urmat, în general, de o dezvoltare
favorabilă. Găsim, de asemenea, în intestinele animalelor
oferite ca sacrificiu o aşezare numită „cap de Huwawa“. Ea este
descrisă astfel: „dacă circumvoluţiunile intestinale formează
capul lui Huwawa, este vorba de o profeţie a lui Sargon din Akkad,
care a guvernat întreaga ţară“. În ciuda aspectului
său de monstru şi de căpcăun, Huwawa nu era deci un personaj
negativ, nici demoniac: la Tell Rimah (Qattara) s-au găsit măşti
reprezentîndu-l pe Huwawa, a căror funcţie era de a proteja
porţile de intrare, prin evocarea rolului său fundamental de paznic
împotriva intruşilor.
ERESHKIGAL
Zeiţa sumeriană a infernului, „Doamna
(Eresh) marelui tărîm (Klgal)“, este regina lumii morţilor,
concepută ca o vastă stepă, sumbră şi dezolantă, în
centrul căreia s-ar afla o cetate-stat, numită Ganzir, în
sumeriană, şi căreia Ereshkigal îi este suverană. Accesul
în cetate se face prin şapte porţi succesive păzite de
portarul-şef Nedu. Ereshkigal locuieşte în „palatul de
lapis-lazuli“ şi este ajutată de vizirul ei, Namtar, şi de
scribul infernului, Gestinanna, sora lui Dumuzi şi soţia lui
Giszida. Conform mitului Ereshkigal şi Nergal, aceasta se
îndrăgosteşte de Nergal, zeul războiului, trimis să o
omoare, căsătorindu-se cu acesta, unica divinitate cu care a
acceptat să împartă lumea morţilor.
SHAMASH
Zeu babilonian complex, al fertilităţii
solare, al legislaţiei şi al justiţiei, al divinaţiei, patronînd
oracolele, profeţii şi prezicătorii. În epoca de ascensiune
a cultului său, legată de statornicirea economiei agrare în
Mesopotamia, Shamash este adorat ca divinitate a soarelui
binefăcător, a luminii şi a căldurii utile a soarelui (în
opoziţie cu ipostaza solară şi toridă, deci nefastă).
În Mesopotamia pastorală,
Shamash fusese un zeu de importanţă secundară, adorat ca subaltern
al zeului-lună (Nannar sau Sin), nomadismul caracteristic acelor
vremuri fiind legat mai mult de lună: orientarea, popasurile,
calendarul. Importanţa lui creşte odată cu dezvoltarea
agriculturii, fiind învestit de către teologi cu atribute
plurale: Zeul-soare, al divinaţiei, zeu oracular, zeu al fulgerului,
zeu al viitorului, zeu al justiţiei (prin scoaterea adevărului la
lumină) şi al echităţii. Vestitul cod de legi al regelui
Hammurabi se declară inspirat sau revelat direct de Shamash.
În epoca culminantă a cultului
său, el face parte din triada supremă: Sin, Shamash şi Ishtar
(înlocuind triada Anu, Bel şi Ea), care simbolizează forţele
fundamentale ale naturii în concepţia babiloniană: luna,
soarele şi forţa vitală a pămîntului. Shamash era
reprezentat de obicei antropomorfic (adesea şezînd pe tron şi
înmînîndu-i sulul legislativ regelui Hammurabi,
care stă în picioare); emblema sa era un disc solar
ridicîndu-se dintre doi munţi.
ARURU
Zeiţă akkadiană, creatoare a
oamenilor care, din porunca zeului Anu, a modelat din argilă un
bărbat: pe Enkidu. Această formă antropogonică are la bază un
prototip generalizat în Mesopotamia: zeiţa modelează omul din
lut, iar zeul îi insuflă viaţă.
NINSUN
Zeiţă adorată în Akkad şi
Babilon, mama lui Ghilgamesh numită adesea cu epitetul Bivoliţa din
ţarc (ţarcul presupunîndu-se a fi fost zidul defensiv din
Uruk).
ETANA
Rege mitic a cărui ascensiune în
ceruri, pe un vultur, o narează poemul babilonian Mitul lui Etana.
În acest mit, Etana acceptă să hrănească un vultur
muribund, ajutîndu-l să iasă din scorbura sa, cu condiţia
să-l călăuzească în căutarea plantei zămislirii, necesare
soţiei sale care nu născuse nici un moştenitor. Aşadar, vulturul
îl poartă pe aripi, însă, ajungînd în cerul
reşedinţă a zeilor, se pare că regele renunţă să urce mai sus,
iar vulturul îl aduce înapoi pe pămînt. Partea
mitologică cea mai interesantă este însă ascensiunea
treptată, cu imaginea aparentă a Pămîntului care scade
treptat: cît un munte, apoi cît un deal, pentru ca, în
cele din urmă, să nu se mai zărească deloc, moment în care
Etana îi cere vulturului să-l aducă înapoi pe pămînt.
ENLIL
Zeul sumerian al atmosferei, apoi şi
al pămîntului, care, în actul cosmogonic, şi-a
despărţit părinţii: pe An (Anu), cerul de Ki, glia; întrucît
An ia cerul cu sine, Enlil se împreunează incestuos cu mama
sa, Ki, dînd naştere universului şi, implicit, vieţii
vegetale, animale şi umane.
–––––––––––––––––––
Dictionnaire de la Civilisation
Mésopotamienne, Éditions Robert Laffont, Paris, 2001.
Victor Kernbach – Dicţionar de
mitologie generală, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1989.
Categoria: 
RSS Feed
Newsletters