OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ultima expozitie de fotografie a lui Alex. Leo Serban, B-Side Stories, deschisa la Galeria SPACE a Centrului International pentru Arta Contemporana – CIAC (19.09-04.10.2002), este departe de tot ce poate fi mai actual sau mai trendy in arta fotografica de azi. Exista, desigur, posibilitatea compararii cu lucrarile altor artisti (si aici am putea pomeni in treacat pe Berenice Abbott, Eugene Atget sau Bernd si Hilla Becher), dar aceasta comparatie nu se poate produce decit referential, in registrul unei aproximari si in vederea unei intelegeri inca aminate. Putem spune ca „aceste fotografii seamana cu…“, „ne aduc aminte de…“, dar in acest chip nu vom putea intrezari realitatea pe care ele o propun.

Daca este adevarat ca o fotografie provine, ca orice alta productie artistica, dintr-un fond sufletesc anumit si ca acest fond sufletesc este identificabil, atunci sintem nevoiti sa privim cu mai multa atentie expozitia lui a.l.s. Imaginile din expozitie prezinta cadre, scene sau, daca vreti, aerul care ramine in urma acestora. Privindu-le, ai certitudinea ca ceva s-a intimplat cu siguranta acolo. Cu alte cuvinte, aceste imagini par sa fie mai curind niste decoruri ce isi asteapta personajul.
Pe de o parte, nu trebuie uitat nici faptul ca a.l.s. este critic de film: probabil ca un contact sustinut cu filmul, care este alcatuit – la rindul sau – din imagini aflate in miscare, si-a pus amprenta intr-o masura considerabila asupra seriei de fata, precum si asupra modalitatii lui Alex. Leo Serban de a fotografia in genere.

De cealalta parte, pentru a reveni la expozitia curenta, trebuie observat ca imaginile expuse sint complet depopulate. In acest fel, ele par sa sugereze o solitudine. Despre ce fel de solitudine se povesteste? In buna logica, autorul este, asadar, un solitar. Locul unde acesta se lasa ghicit este sugerat de un grup de trei fotografii in care, fireste, solitudinea se insoteste cu sedentarismul si visarea: asezat in fotoliul de sub un amplu si totusi palid candelabru, intr-o camera cu oglinzi si colivii, personajul nostru pare ca viseaza la un timp a carui data este probabil trecuta pe arhitrava din care se observa numai o frintura, si aceasta reflectata in oglinda unei motociclete. Este vorba, in acelasi timp, de o recurenta, deoarece intruziunea tematicii vremurilor apuse se petrece, aleatoriu, si in alte fotografii, in reflectarea unei catedrale intr-o balta, undeva, dupa ploaie, sau intr-un asfintit parizian decorat de obeliscuri antice. O recurenta ce survine besides, prin intermediul diferitelor stories al caror erou este, asa cum am mai spus, un solitar. Camera cu oglinzi si colivii este atit centrul lumii sale, cit si punctul de unde aceasta eventuala interpretare incepe si poate continua.

Cum insa, de buna seama, nici o solitudine nu este cu adevarat etansa, citeva intrebari apar in acest punct. Care este masura distantei, interpuse aici, intre solitarul propus de fotografiile lui Alex. Leo Serban si ceilalti? La ce se raporteaza acesta si care sint modalitatile sale de recuperare?
In acelasi grup de fotografii despre care tocmai am vorbit pare sa fie localizat un eventual raspuns. Nici o camera nu este complet izolata, ferestrele sint larg deschise. Raspunsuri se gaseau si in expozitia anterioara, cea de acum vreo trei luni, de la Institutul Francez. Solitarul nostru pare totusi sa retina o urma de interes fata de semenii sai. El nu este un strain, a carui stranietate le-ar provoca acestora ameteli, frisoane sau alte complicatii. Nu. Se afla destul de aproape, de vreme ce fotografiile sint facute uneori printre ei. Asezat in fotoliul sau, alteori, s-ar putea sluji de un binoclu sau de o luneta pentru a-i observa. Fireste ca nici un astfel de instrument nu apare in fotografiile respective, dar ele sint, cu toate acestea, posibile datorita aparatului de fotografiat, un inlocuitor al instrumentelor pomenite. Astfel, pe hirtia fotografica apare si o grafie, si o gradualitate: de la imagini ale cotidianului imediat pina la decorurile mai ample, textul care a insotit (in acea expozitie) imaginea stabileste traseul unei curiozitati. Cum insa este vorba despre curiozitatea unui solitar, ea se exercita, in permanenta, de la o minima distanta pastrata. Chiar si cind este vorba despre voyages, ele se prezinta doar sub forma (sugerata) de roman, adica ceva prin care poti afla indirect (printr-un text scris) mai multe despre lume, dar bine asezat in fotoliul favorit.

E imposibil de precizat deznodamintul intimplarilor sau al viselor la care Alex. Leo Serban ne invita sa luam parte. Iubitorii de happy ending vor fi dezamagiti, precum vor fi si amicii finalurilor ferme. In B-Side Stories se afla o fotografie care pare sa ilustreze ideea de final incert, ca si limita interpretarilor la aceste fotografii, si anume imaginea unui ponton invaluit in ceata. Exista in numeroasele fotografii cu fatade, ferestre, umbre de cladiri si perspective abrupte, ca si in eventuala cazuistica sugerata de decorurile lui a.l.s., o similitudine cu unele tablouri ale lui De Chirico. O similitudine fortata inclusiv de gestul de a face public ceva inactual in forma, gest ce pare sa aminteasca de nonsalanta anumitor rinduri scrise de acelasi pictor la adresa contemporanilor sai. De aici, ramine un subiect de meditatie ce inseamna actualitate in fotografie si daca ea este in mod necesar corelabila cu o data calendaristica sau cu vreun curent artistic. Insa tot de aici incepe subiectul unei dezbateri care nu incape intr-o cronica.