OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

În Grecia antică, un theoros se deplasa la festivaluri, tîrguri, sărbători închinate diferiţilor zeităţi etc., unde avea rolul de a observa evenimentul şi de a-şi nota impresii pe marginea lui. Theoria implica, prin urmare, trei etape: călătoria dincolo de zidurile cetăţii, contemplarea spectacolului (uman) şi întoarcerea acasă, unde erau asamblate şi raportate observaţiile. Filozofii (Socrate, mai precis) au fost aceia care, ulterior, au transformat theoria într-o călătorie metafizică pe tărîmul ideilor pure. N-a dispărut însă nici schema originară, pelerinul sau turistul modern (din postura de amatori) şi antropologul (din postura profesionistului) urmînd încă, în secolul XXI, cele trei etape. Evident însă, schema nu mai are cum să funcţioneze pentru Dan Ungureanu, cînd îşi propune să investigheze, din perspectivă comparată, nici mai mult nici mai puţin decît întregul areal planetar (începînd cu America – Latină şi de Nord, trecînd prin Canada, Europa –, grecii şi romanii, popoarele germanice, Balcanii, pînă în Asia sau Extremul Orient, Orientul Mijlociu. Arabia şi Africa subsahariană), pentru a surprinde diferenţele de mentalitate dintre popoare.

 

Un plan aproape la fel de ambiţios ca acela în care se angaja plin de încredere tînărul erudit din Un uomo finito a lui Papini, pe care Dan Ungureanu îl justifică precizînd că mentalitatea nu poate fi pusă în valoare altfel decît prin comparaţie, deşi acest lucru nu îndreptăţeşte neapărat şi numărul mare de termeni comparaţi. Este adevărat, de asemenea, că CV-ul autorului, pus la dispoziţie pe coperta a doua (Dan Ungureanu şi-a dat licenţa în literatură comparată la Universitatea Paris IV – Sorbonne Nouvelle, are o diplomă în studii aprofundate la École Pratique des Hautes Études, în domeniul antropologiei şi istoriei religiilor şi, în prezent, este profesor de limbi clasice; a publicat volumele Originile greceşti ale culturii europene, Editura Amarcord, Timişoara, 1999, şi Originea limbajului şi primul om, Editura Universităţii de Vest din Timişoara, 2002), ni-l recomandă ca pe un specialist abilitat, atunci cînd este nevoit să apeleze la un mix de studii intermediare, pentru expunerea mentalităţilor din cine ştie ce zonă îndepărtată a lumii. În ceea ce mă priveşte, îmi declin din start o asemenea competenţă, astfel încît prefer să mă limitez la capitolul despre români, din Zidul de aer. Tratat despre mentalităţi. De altfel, autorul însuşi mărturiseşte drept primă motivaţie pentru studiul său răsturnările politice de după 1989, din România, care au dus, inevitabil, la o schimbare a valorilor societăţii române, ieşirea dintr-un bloc ideologic ce se prăbuşea şi atracţia faţă de altul, Uniunea Europeană.

 

Ceea ce îşi propune Dan Ungureanu, în capitolul despre români, este un bilanţ a ce anume ţine, în aceste schimbări în România (şi in extenso în Europa de Est), de ideologia comunistă, de adaptarea defensivă a fiecăruia faţă de comunism şi de mentalitatea perenă a românilor. Statul român, ca toate statele din Europa de Est şi din Balcani, s-a născut tîrziu, instituţiile sale fiind împrumutate din Occident, unde erau însă funcţionale, pentru că proveneau din cutume şi nu din imitaţie. Chiar dacă statul adoptă legi ale comunităţii europene, multe sînt incompatibile cu modul de gîndire al românilor. Pentru că a adopta legi şi a adopta mentalităţi sînt două procese diferite, primul rapid, iar al doilea foarte lent, explică Dan Ungureanu. Atracţia faţă de Europa s-a precizat de fapt la români (la modul activ) încă de la 1848, iar dacă ne amintim şi de formele fără fond ale lui Titu Maiorescu, putem considera că România nu s-a mişcat deloc în jumătatea de secol de comunism, ceea ce ar reduce semnificativ influenţa „epocii de aur“ asupra mentalităţii românilor. Lucrurile nu stau, bineînţeles, chiar aşa.

 

Înainte însă de a trece la români, iată o foarte clară definiţie a mentalităţilor: „Mentalităţile sînt suma reprezentărilor pe care le au membrii unei societăţi despre ce este sau ce ar trebui să fie societatea umană şi despre raporturile dintre oameni. Studiul mentalităţii presupune cercetarea structurii societăţii, ierarhizată sau egalitară, difuză sau specifică, individualistă sau colectivistă, precum şi raporturile cu timpul (punctualitate, nepunctualitate, mono- şi policronie, tradiţionalism sau cult pentru nou) şi raporturile cu natura (control sau fatalism). Ele sînt diferite de moravuri, tradiţii şi obiceiuri, care sînt obiectivabile, spre deosebire de mentalitate, care este invizibilă. Este, de asemenea, diferită de prejudecăţi, care reprezintă un set mai restrîns de aşteptări, privitoare numai la membrii altor comunităţi, în timp ce mentalitatea reprezintă setul de aşteptări privitoare la membrii in-grupului. Este diferită, de asemenea, de ideologie, mentalitatea fiind mai vagă, mai stabilă şi mai generalizată decît ideologia, care este explicită şi mai schimbătoare etc.“. Mentalitatea românilor este una ierarhică (inegalitară) şi difuză, în România locul unei persoane într-o ierarhie determinîndu-i şi locul în societate în general. Nimeni, în afară de şef, nu are curajul de a lua o decizie ultimă, ceea ce duce la blocarea organizaţiilor (fie ele private sau de stat). Numeroşi şefi îşi duc subordonaţii să le efectueze munci chiar şi acasă, pentru că şeful este şef întotdeauna, nu numai la locul de muncă. Dan Ungureanu consideră că exemplul l-a dat însuşi statul comunist, care folosea elevi, studenţi şi soldaţi la muncile agricole, deşi mi se pare că modelul a rămas acelaşi din timpuri mai vechi, cînd raportul feudal între nobil şi iobag era, pur şi simplu, unul de proprietate. În situaţia mentală a Evului Mediu, potrivit lui Dan Ungureanu, s-ar afla România, alături de celelalte state balcanice şi Rusia, şi în domeniul afacerilor, succesul în afaceri nefiind posibil aici decît cu sprijin politic. Mentalitatea românilor este, de asemenea, personistă şi individualistă. Ei n-au încredere în instituţii, care sînt greoaie, birocratice, preferînd întotdeauna să apeleze la „cineva“ din instituţie.

 

Societatea românească este una elitistă, ceea ce a zădărnicit, conchide Dan Ungureanu, efortul a cîteva fundaţii străine de a dezvolta şi aici spiritul civic. Spre deosebire de aristocraţie, care reprezintă un grup ereditar şi închis, elitele cresc prin cooptare. În timp însă ce unii cred că există criterii obiective de intrare, alţii cred că elitele pur şi simplu se autoperpetuează. Practic, în elită pot, într-adevăr, accede indivizi cu însuşiri deosebite, dar numai prin cooptare de către elite. Criteriul excelenţei este necesar, dar nu şi suficient. În societăţile democratice, dimpotrivă, masa este cea organizată şi cea care alege conducătorii, prin excludere. Societăţile de elite nu fac decît să mimeze structura societăţilor democratice.

 

Dan Ungureanu aduce, bineînţeles, numeroase argumente pentru toate aceste concluzii pe care le-am expus aici telegrafic, unele perfect plauzibile, altele care ar mai lăsa loc de discuţie. În orice caz, nu numai studiul despre români, dar şi întregul volum este viu şi interesant, şi în multe puncte destul de provocator, aşa încît îl recomand cu plăcere.

 

Am lăsat pentru final caracteristica principală a românilor, care pare să fie una nepieritoare: românii ar suferi, în viziunea lui Dan Ungureanu, de complexul Niobei, pentru că simt mereu nevoia să se plîngă. Am întîlnit recent o prietenă care a fost, în august, la concertul Madonnei. S-a plîns mai întîi de românii care au huiduit prestaţia artistei, „totuşi Madonna“, deşi ea însăşi era mai degrabă nemulţumită de show. Din întîmplare, citisem cu puţin timp înainte pe net că berlinezii huiduiseră şi ei performanţele artistei şi am încercat s-o liniştesc cu informaţia asta. Prietena mea nu terminase însă. S-a plîns mai departe de maniera grobiană în care românii au fluierat speech-ul despre toleranţă al divei (avîndu-i drept subiect principal pe cetăţenii de etnie romă), deşi, cînd am întrebat-o, mi-a spus că, de fapt, numai jumătate dintre cei prezenţi la concert huiduiseră diva, în timp ce jumătatea cealaltă încerca să acopere huiduielile cu aplauze. Am preferat să nu mă lansez atunci în speculaţii legate de psihologia românului care a mers la concertul Madonnei şi a huiduit sau n-a huiduit, din moment ce eu însămi n-am fost acolo, să văd exact cum s-au petrecut lucrurile. Mi-am adus, în schimb, aminte (tocmai ce terminasem de citit cartea) de faptul că Dan Ungureanu precizează, la un moment dat, că românii simt această nevoie permanentă de a se plînge, de fapt nu dintr-o suferinţă excesivă, ci din nevoia de intimitate. Şi mi-am întins pe faţă cel mai frumos zîmbet.