OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Volumul de critică literară al Ilinei Gregori este, fără îndoială, o apariţie importantă a anului 2008 în domeniul criticii literare româneşti din Germania. Volumul reuneşte o parte dintre comunicările şi articolele autoarei, apărute deja în numeroase periodice – cele mai multe dintre ele de limbă germană şi franceză – de la începutul anilor ’80 pînă în prezent. După cum mărturiseşte autoarea în scurta prefaţă cu care se deschide cartea, analizele ei se concentrează asupra prozei româneşti din secolele XIX-XX, punînd accentul pe acei scriitori români care s-au consacrat în vestul Europei, în special în Franţa. Analizele Ilinei Gregori pornesc de la Eminescu şi Caragiale – în cazul ultimului, comedia O noapte furtunoasă este supusă unei analize „psihocritice“ –, trec prin Mateiu Caragiale, Panait Istrati, prin triada interbelică Ionescu-Cioran-Eliade şi ajung la Dumitru Ţepeneag, Radu Petrescu, Ştefan Bănulescu, Ana Blandiana şi, last but not least, la Nostalgia lui Mircea Cărtărescu.

 

Primele trei articole ale volumului sînt dedicate lui Mihai Eminescu. Eminescologia este o preocupare mai veche a autoarei, care a adus, (inclusiv) în Studii literare (Bucureşti, 2002), analize remarcabile despre perioada berlineză a lui Eminescu. Printr-o analiză şi comparaţie acribioasă a surselor de inspiraţie ale poetului romantic din perioada petrecută la Berlin – perioadă care a fost, de altfel, şi cea mai fructuoasă şi mai complexă din punct de vedere al preocupărilor şi direcţiilor de creaţie ale poetului –, Gregori ajunge nu de puţine ori la concluzii inedite, care aşază opera eminesciană într-o lumină nouă. Şi în acest volum, autoarea se apleacă peste unul dintre aspectele „clasate“ ale eminescologiei, reproduse fără a mai fi reevaluate critic: influenţa lui Schopenhauer asupra poetului romantic. Gregori califică – pe bună dreptate – drept „primitivă“ simpla comparaţie de texte, rezultînd o analiză a conţinuturilor filozofiei schopenhaueriene transformate literar de Eminescu. În loc de aceasta, autoarea propune una dintre perspectivele cele mai „prizate“ la ora actuală în comparatistică, cea „formal-poetologică“, afirmînd că, „... tocmai problematica formal-structurală pune în evidenţă caracterul original, creativ şi totodată modern al receptării ‹‹filosofemei›› lui Schopenhauer de către Eminescu“. Autoarea se opreşte la două dintre prozele eminesciene – Sărmanul Dionis şi Avatarii faraonului Tlà –, pe care le analizează cu instrumentele naratologice specifice genului fantastic.

 

Eminescu a fost, în ciuda opiniei răspîndite de Călinescu, un cunoscător excelent al operelor lui Schopenhauer, chiar şi a celor care nu aparţineau canonului filozofic al epocii sale, cum ar fi Versuch über das Geistersehn und was damit zusammenhängt, experimentînd în prozele sale fantastice teoriile onirice ale filozofului german. Aventurile eroilor din Sărmanul Dionis şi Avatarii... se lasă mai degrabă interpretate ca vise decît ca „avatarii“ propriu-zise, susţine Gregori. În lumina acestei interpretări, chiar titlul pus de George Călinescu prozei eminesciene orientează spre o lectură eronată. Este vorba, la Eminescu, despre un tip special de vis, „visul adevărat“, echivalent cu „experienţa oniric-metafizică“. După cum rezultă din analiza Sărmanului Dionis, „Eminescu se concentrează pe deconstrucţia formelor narative tradiţionale, în primul rînd a elementelor de bază ale acestora – acţiune şi erou –, pentru a experimenta un onirism care, în sens schopenhauerian, a putut fi identificat ca parte a unei metafizici noi, ‹‹practice››“. Interpretările făcute de Ilina Gregori prozelor fantastice eminesciene deschid perspective noi pentru înţelegerea prozei poetului romantic. Eminescu, ca şi Schopenhauer, a fost obsedat de tema „individului şi a identităţii“. Aplicată la opera eminesciană, afirmaţia lui Schopenhauer despre sincronicitatea „avatariilor“ nu poate fi înţeleasă, în opinia autoarei, „decît la modul metaforic. Este vorba de lipsa de omogenitate, respectiv de discordanţele imanente propriului nostru sine“.

 

Ar merita făcută observaţia că, deşi volumul de faţă este, în principiu, unul foarte eterogen – trăsătura specifică a culegerilor de articole –, se poate constata existenţa a cel puţin două puncte de greutate ale cărţii. Este vorba, pe de o parte, de studiile de autor – Eminescu şi Eliade, în special –, iar pe de altă parte, de analizele făcute jurnalului intim ca gen. Pentru acestea din urmă, Ilina Gregori porneşte de la cîteva jurnale „celebre“ în literatura romånă: cele ale lui Mircea Eliade, dar şi Catalogul mişcărilor mele zilnice al lui Radu Petrescu. Autoarea analizează un paradox al receptării critice a jurnalului lui Radu Petrescu în Romånia, şi anume modul în care se împacă pretenţia de autenticitate cu postmodernismul, sub semnul căruia a fost receptat Radu Petrescu, pornind de la interpretarea făcută de Mircea Cărtărescu în Postmodernismul romånesc. „Autenticitatea“ de la care se revendică jurnalul scriitorului tîrgoviştean este una specială prin condiţiile politice în care a fost scris şi în care scrisul intim, de sertar, a avut rolul de a conserva identitatea individuală, reprezentînd singura posibilitate de exprimare a individului redus la tăcere de sistemul totalitar. „În Catalogul mişcărilor mele zilnice – susţine Gregori –, autorul ia în serios imperativul autenticităţii, numai pentru a-l reduce ad absurdum. De fapt, Radu Petrescu nu crede în autenticitate“, de unde şi situarea lui – corectă – printre postmodernişti. În „diaristica“ lui Radu Petrescu – autoarea pledează pentru păstrarea acestui concept – are loc metamorfoza limbajului comun în poezie, în limbaj poetic. Mai mult, „în prezentul absolut al foii de jurnal scrise, realitatea şi ficţiunea, starea de trezie şi visul, viaţa şi scrisul se constituie într-un «sistem de oglinzi», care anulează opoziţiile altfel de nedepăşit între aceste concepte“.

 

Ultimul articol la care mă voi referi aici este „Mircea Eliade: Das Phantastische und die Metapher des Exils“, în care Ilina Gregori analizează sensurile uneia dintre principalele proze fantastice din ultima perioadă a creaţiei lui Mircea Eliade: 19 trandafiri. Se cuvine menţionat că autoarea a încercat în mai multe rînduri o lectură „nu numai estetică“ a operei fantastice a lui Eliade. În paranteză fie spus, cred, de altfel, că nu e întîmplător faptul că un alt reprezentant al aceleiaşi generaţii critice, Sorin Alexandrescu, a efectuat şi el o lectură „estetică“ a aceleiaşi opere. Ilina Gregori citeşte proza lui Eliade ca pe un thriller politic şi consideră că, în 19 trandafiri, „... Eliade transformă în mod transparent în ficţiune propria situaţie faţă de regimul de la Bucureşti în anii 1978-1979“. Spre deosebire de ceilalţi interpreţi ai prozei în discuţie, Gregori se opreşte la figura Niculinei şi îşi bazează analiza pe rolul jucat de aceasta şi, pornind de la ea, de feminitate şi de simbolurile ei în opera lui Eliade. Concluziile la care ajunge sînt, de altfel, valabile pentru ansamblul operei lui Eliade şi, de ce nu, şi pentru biografia lui: „Mistica eliberării şi a salvării presupune (...) ruptura periodică cu ‹‹o parte a sinelui propriu››. ‹‹Trecutul››, ‹‹visele››, dorinţele – adică partea de căldură şi plăcere, de intimitate şi frumuseţe, pe care fiecare o caută ‹‹spontan››, componenta feminină (mitic vorbind), corporalitatea (din punct de vedere filozofic) – alcătuiesc partea întunecată a personalităţii, de care Eliade se temea şi încerca să se protejeze, preferînd ‹‹întoarcerii›› odiseea aspră, neliniştitoare, singura ‹‹virilă››, a exilatului perpetuu“.