OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Intenția acestui articol este cea de a recupera un anumit mod de a gîndi politicul. Este vorba despre o modalitate de interpretare a realității politice situate la limita dintre filozofic și sociologic, dar care incumbă, din punctul meu de vedere, o pregnantă rezonanță ideologică. Consider că aceasta poate fi decupată din opera lui Petre Andrei, unul dintre foarte puținii sociologi români care, scriind în prima jumătate a secolului trecut, s-a bucurat imediat de receptare la nivel internațional. Cred, mai exact, că una dintre dimensiunile fundamentale ale operei lui Petre Andrei este cea care mizează pe prezența unei poziții ideologice. Nu am în vedere, aici, sensul particular al ideologiei și, ca atare, nu urmăresc să-l calific pe autorul invocat drept liberal, conservator ori social-democrat – ca să mă raportez numai la ideologiile consacrate ale modernității politice. Iar asta în pofida faptului că Andrei a participat activ la realitatea politică a României între anii 1928 – cînd devine deputat al Partidului Național Țărănesc – și 1940, cînd își încheie mandatul început în 1938 de ministru al Educației. Nu cariera sa politică este, ca atare, în centrul întreprinderii mele, ci tipul de sociologie interpretativă pe care l-a practicat Petre Andrei atunci cînd a avut în atenție fenomenele politice ale vremii sale. Tocmai de aceea, aloc ideologiei înțelesul de „fotografie a unei epoci“, care are rolul de a da seama despre modul de constituire a realității sociale într-un anumit context socio-istoric. Născut în 1891, filozoful și sociologul român a fost martorul unor evenimente politice care au marcat fundamental secolul al XX-lea, iar supoziția mea este că amprenta acestora se regăsește la nivelul interpretării ideologice pe care o exhibă Andrei în demersurile sale de factură sociologico-politică. Fiind un spirit prezent al epocii sale și dovedindu-se mereu atent la evoluția realității socio-politice, el a redat „în timp real“, cum am spune astăzi, analize de natură să ne permită, acum, să surprindem nuanțele respectivului context socio-istoric.

 O „eroare de tinerețe“

Îmi propun să redau, sub eticheta unei analize ideologice, ceea ce consider a fi exercițiul de luciditate pe care Petre Andrei îl desfășoară, încă din 1927, cu privire la fascism. Capacitatea previzionară a autorului român sau, ca să utilizăm termenul propriu din epistemologia socială, capacitatea predictivă a analizei sale – relativă la caracterul totalitar al acestui fenomen politic, articulat ulterior ca ideologie particulară în baza antiproceduralismului democratic –, rămîne, din punctul meu de vedere, și astăzi surprinzătoare. Sînt acestea, cred, motive suficiente pentru a legitima un demers de recuperare a ideilor sociologico-politice ale unuia dintre cei mai importanți autori români, care se află însă, din nefericire, în galeria acelor gînditori care încă nu sînt pe deplin recunoscuți.

Publicat în 1927, studiul Fascismul putea să pară, la acea vreme, o critică minoră la adresa „lumii noi“, pentru edificarea căreia se înrolaseră, „cu gîndul și cu fapta“, mulți intelectuali marcanți ai epocii, atît în plan european, cît și în spațiul românesc. În paranteză fie spus, este în continuare cel puțin curios, din punctul meu de vedere, faptul că, aflîndu-se pe calea „asumării trecutului“, reprezentanții establishmentului intelectual din România contemporană pariază, editorial și/sau ca practică de gîndire, atunci cînd vine vorba despre perioada interbelică, nu atît pe spiritele care, asumîndu-și ideologia democratică, au refuzat să participe și chiar s-au opus „dezvrăjirii lumii“ promise de fascism, cît pe cele care – precum Nae Ionescu, Noica, Eliade, Cioran și atîția alții – au susținut pe deplin varianta românească a acestuia, legionarismul. În cazurile citate, se invocă, în mod condescendent, „erorile de tinerețe“. Tînărului Petre Andrei – avea 36 de ani în 1927, cînd, cu o extraordinară luciditate intelectuală, a anticipat răul politic pe care avea să-l producă fascismul – „eroarea“ de a se fi opus curentului politic întreținut și admirat de corifeii „paradisului interbelic“ nu i s-a iertat: pe 4 octombrie 1940, după cum se știe, Petre Andrei s-a sinucis, pentru a nu se preda legionarilor care veniseră să-l aresteze.

În contra fantasmelor politice

În apărarea democrației

Putem identifica, așadar, raționalismul moderat drept caracteristică esențială a sociologiei interpretative a lui Petre Andrei, rezerva sa față de fantasmele politice și profunda sa vocație de intelectual adept al ideologiei democratice. Refuzînd cu obstinație să se înscrie în „corul intelectual“ care însoțea „cortegiul funerar“ al democrației parlamentare și care, prin viziunea sa elitistă, mesianică și redemptivă, a contribuit la șubrezirea acestui tip de regim în Europa interbelică, Andrei a mizat, dimpotrivă, pe un meliorism de factură liberală, în ideea unor reforme graduale ale practicilor și aranjamentelor democratice: „Într-adevăr, astăzi constatăm o criză a democrației în Europa, dar aceasta nu atinge valoarea democrației în sine, căci relele pe care le vedem nu sînt neapărat legate de această formă politică. [...] Poate că democrația nu a realizat tot ceea ce am așteptat de la dînsa, dar de aici nu urmează că ea nu are valoare. Funcționarea defectuoasă a unei forme politice nu dovedește deloc că ea nu are valoare, ci mai repede impune necesitatea ameliorării elementelor și condițiilor în care funcționează acel regim politic“. Cumva „atipic“ pentru epoca sa, alături de puțini alți intelectuali români (între care i-aș aminti, aici, pe Nicolae Steinhardt și pe Eugen Ionescu), Petre Andrei a sesizat cu acuratețe pericolele pe care dictatura de tip fascist le pregătea în orizontul său de așteptare. Luciditatea sociologului rămîne, și astăzi, din punctul meu de vedere, o expresie a spiritului său critic, opunîndu-se „trăirismelor“ de factură magico-religioasă, atît de seducătoare pentru faimoasa generație a anilor ’30. Pus în 1927, diagnosticul relativ la fascism îi va aduce moartea 13 ani mai tîrziu, iar atitudinea sa față de bolșevism va marca destinul familiei Andrei în epoca postbelică (unul dintre fiii săi, Petru P. Andrei, cel care s-a ocupat, pînă la stingerea sa din viață, în 2002, de menținerea memoriei gînditorului, va fi expus fenomenului carceral al totalitarismului comunist). Ceea ce consider a fi crezul său ideologic, fundamentat pe o anumită concepție cu privire la posibilitatea de cunoaștere a realității sociale și politice, a animat capacitatea sa de a fi un martor credibil și deloc tăcut, ci perfect vertical al epocii sale. Un veritabil intelectual căruia nu i se poate reproșa nimic nici în ceea ce privește opera și, cu atît mai puțin, în ceea ce privește statura sa morală.

Epilog

Modalitatea de a gîndi politicul, identificabilă, din perspectiva mea, în scrierile sociologice ale lui Petre Andrei, modalitate pe care mi-am propus să o recuperez prin intermediul acestui text, e situată, în mod evident, împotriva tendinței intelectuale dominante în Europa și, respectiv, în România interbelică. În pofida acestui fapt, cred că ea contribuie la fotografia acelei epoci și consider că redescoperirea valențelor democratice ale intelectualilor români, alții decît cei pe care „roza vînturilor“ i-a îndreptat înspre forma autohtonă a fascismului ori pe care efuziunea revoluționară i-a făcut prizonieri mentali ai bolșevismului, este un pas de asemenea necesar în procesul de asumare a trecutului. Întrucît a exersat spiritul critic, de factură rațională, propriu intelectualilor responsabili, refuzînd exaltarea, sociologul a plătit cu viața. Pentru că a preferat luciditatea efluviilor emoționale, Petre Andrei nu face parte din „galeria oficială“ a idolilor interbelici. În fine, afișînd moderație ca om politic, într-o vreme în care politica era gîndită și trăită în termeni „destinali“, el pare, ca autor și ca personaj istoric, „decupat“ din situația pe care o descria John Stuart Mill cînd spunea că, chiar atunci cînd întreaga omenire, cu excepția unui singur om, ar fi de părere că numai o anumită opinie trebuie urmată, omenirea întreagă nu ar fi mai îndreptățită să-l reducă la tăcere pe acel singur om decît dacă ar fi el însuși îndreptățit să reducă la tăcere întreaga omenire.

–––––––––––––

1. „Eu, deși complect nevinovat, din nici un punct de vedere, nu pot trăi umilit și disprețuit. Nu pot suporta nici chiar compătimirea. Am trăit demn o viață întreagă și nici în momente grele nu m-am plecat, necum în aceste momente cînd mi se face o teribilă nedreptate. De aceea trebuie să termin acum cînd se deschide o perspectivă neagră“ – „Scrisoarea adresată soției“, în Petre Andrei,Jurnal, memorialistică, corespondență, Editura Graphix, Iași, 1993, p. 135.

2. „Eu am conștiința împăcată; sîngele și moartea să cadă asupra capului celor care mi-au zdruncinat nervii în halul acesta. Am avut altă atitudine politică decît Garda de Fier, dar nu am prigonit pe nimeni și nu am făcut nici un gest urît. Nu pot să fiu însă umilit și degradat. De ce să fiu arestat? Dacă aș avea pe sufletul meu o cît de mică vină aș suferi orice, căci aș fi meritat. Dar așa? În cărțile scrise de mine apar clar atitudinea și concepția mea. Voi controlați și veți vedea“ – „Scrisoarea adresată copiilor“, în Petre Andrei, Fascismul, Editura Neuron, Focșani, 1995, p. 111.