Nr. 744 din 17.10.2014

Educatie
On-line - actualitate
Restituiri
Monografie
Focus
Editorial
Eveniment
Actualitate
Inedit
Informaţii
Politic
Literatură
Supliment
Istorie literară
Studii culturale
Societate
Interviu
Arte
Rubrici
 
Carmen MUŞAT
Ovidiu ŞIMONCA
Doina IOANID
Bianca BURŢA-CERNAT
Adina DINIŢOIU
Silvia DUMITRACHE
Cezar GHEORGHE
Iulia POPOVICI
Alina PURCARU
UN Cristian
Mihai FULGER
Şerban FOARŢĂ
Bedros HORASANGIAN
Cristian PÎRVULESCU
Radu Călin CRISTEA
Cristian CERCEL
Marius OPREA
Paul CERNAT
Daniel CRISTEA-ENACHE
Claudiu TURCUȘ
Bogdan-Alexandru STĂNESCU
Andreea RĂSUCEANU
Dana PÎRVAN-JENARU
Liviu ORNEA
Mihai PLĂMĂDEALĂ
Ovidiu PECICAN
Ovidiu DRĂGHIA
Observator cultural
vezi toti autorii
Translation

Acasa   |   Arhiva   |   2006   |   Noiembrie   |   Numarul 345   |   Petre Solomon, confrate si confident al lui Paul Celan

Petre Solomon, confrate si confident al lui Paul Celan

Prilejuri conjugate pentru a reflecta, din perspective noi, asupra unei prietenii inconfundabile

Autor: Geo ŞERBAN | Categoria: | 0 comentarii
Tipareste pagina Mareste caractereMicsoreaza caractere Marime text
Petre SOLOMON
„Am sa povestesc cindva aceste zile…“, Pagini de jurnal, memorii, insemnari
Editie ingrijita de Yvonne Hasan
Editura Vinea, Bucuresti, 2006

Poetul, traducatorul si eseistul Petre Solomon revine in atentia cititorilor – la 15 ani de la moartea sa – prin aparitia volumului memorialistic „Am sa povestesc cindva aceste zile…“. ingrijitoarea editiei, legatara scriitorului ca sotie, Yvonne Hasan, lasa a se intelege ca e vorba de un prim lot dintr-o reconstituire la care el tocmai lucra pe cind, subit, i-a cedat cordul. Reconstituirea priveste mediul familiei, anii de studii, tatonarile viitoarei cariere literare, inclusiv un scurt interludiu in postura de emigrant pe meleagurile Palestinei, din primavara lui 1944 pina in toamna lui 1946. Referinte documentare riguroase alterneaza cu amintiri colorate afectiv, incit, pagini dupa pagini, prind viata frinturi dintr-o epoca teribil de convulsionata, la limita dramei pentru cineva – precum autorul in cauza – vizat direct de masuri represive impotriva evreilor, discriminati, haituiti, impinsi catre marginea societatii, pinditi, de la un moment la altul, de spectrul anihilarii fizice, de la care cauta scapare prin refugiul intempestiv, odata cu adepti ai solutiilor sioniste. Biografia proprie se ingemaneaza si iese implinita din evocarea paralela a altor existente, in special a celor determinante, la rascrucile procesului de orientare si formare personala.

- Amicitia cu Nina Cassian si Vladimir Colin
Un capitol emotionant este dedicat fratelui cu citiva ani mai mare, eminent student la filozofie, disparut indata dupa luarea licentei, regretat nu numai de ai lui, dar si de profesorii convinsi ca pierd un inzestrat discipol. La rindul sau, Petre Solomon isi plateste obolul cuvenit dascalilor cu influenta asupra lui. Doua portrete tradeaza, cu prisosinta, datorii de recunostinta contractate pe timpul studiilor la institutul de profil universitar din cadrul comunitatii, fata de F. Aderca si Mihail Sebastian. Este perioada cind prindeau sa se lege prietenii, pe masura ce ieseau la iveala aspiratii comune de generatie, afinitati de ordin literar. Cei mai constanti amici s-au numit Nina Cassian si Vladimir Colin, cuplu cu rol hotaritor in decizia capitala de a lasa Haifa ori Tel Aviv-ul si a reveni la Bucuresti, unde aveau de continuat, impreuna, a-si croi drum in publicatiile vremii si a tinti pozitii distincte pe harta literatilor profesionisti in devenire. Dupa ce, in fine, cintecele de sirena ale ademenitorilor si-au atins mobilul, n-a mai fost o problema ca Petre Solomon sa-si reocupe locul in grupul cu care mentinuse contacte, fara intrerupere, prin scrisori (unele, conservate miraculos, sint anexate la finele volumului recent). De un interes documentar exceptional, ele vorbesc despre evolutia vietii literare si despre noi afilieri la cercul prietenilor dornici sa-l aiba, iarasi, in mijlocul lor. Un proaspat integrat era Ovid S. Crohmalniceanu, convins de asemenea, prin seductii epistolare, sa abandoneze salasul provincial al parintilor si sa se alature literatilor bucuresteni.

- intilnire parafata
in Tangoul mortii
Sosit mai de departe, aparuse, intre ei, un personaj cu totul aparte, fost student la Cernauti, cu variate interese si aplicatii poeticesti, contaminat de spiritul ludic al suprarealistilor, din lecturi dar, mai ales, in urma unui scurt intermezzo parisian, petrecut putin inaintea provocarii razboiului de catre hitleristi. Se numea Paul Antschel, isi pierduse tatal si mama, tiriti in convoaiele de deportati, el insusi cunoscuse mai multe lagare de munca fortata, pina sa afle un refugiu provizoriu in capitala Romaniei. Era sortit unei reputatii europene, ca autor al culegerilor succesive de versuri semnate Paul Celan (angrama transcrierii romanesti a numelui: Ancel). Pe moment, folosea relatii cernautene, fie din partea mai virstnicului poet Alfred Margul Sperber, fie a colegului de la seminarii universitare Horia Deleanu, spre a fi angajat redactor la Editura Cartea rusa. Exact acolo avea sa primeasca de lucru insusi Petre Solomon, proaspatul repatriat. Aproape spontan, descopereau afinitati intelectuale si instaurau un dialog cu temeinice reverberatii in evolutia fiecaruia. Fertila lor intilnire era parafata odata cu aparitia, in saptaminalul Contemporanul din 2 mai 1947, a poemului Tangoul mortii, cind devenea public, pentru prima data, pseudonimul Paul Celan, in asociere cu autorul versiunii romanesti, Petre Solomon.

- Hoinareli peripatetice
Pentru cine parcurge recentele pagini memorialistice, e limpede ce putea suda spiritele lor in numai citeva luni. Ar fi justificata presupunerea ca Paul nutrea o vie curiozitate fata de bagajul de impresii aduse de Petre din periplul palestinian, intrucit o sora a tatalui pornise de mult pe calea exilului in acele locuri. in plus, alt element venea sa ridice cota de interes, datorita imprejurarii ca unul dintre colegii interludiului studentesc petrecut de Paul in Franta purta un atasament bine motivat Palestinei, unde traiau tatal si mama lui. O coincidenta consolida, firesc, puntea dialogului indata ce ambii au descoperit ca frecventasera, initial, facultati de medicina. Si inca un factor mai vechi, deloc neglijabil: Petre a petrecut o parte din frageda copilarie chiar la Cernauti. Toate la un loc puteau sfida orice concurenta din partea restului de apropiati, indiferent ca raspundeau la apelative definitiv incarcate afectiv, precum Nina sau Jeani sau Mony (alias Crohmalniceanu), deopotriva neintrecuti, abili competitori sub raport intelectual, cu intins registru de lecturi in perimetrul modernitatii, asiduu frecventat de Celan. Totusi, pe nimeni altcineva nu l-a situat mai aproape de sufletul sau decit a facut-o cu Petre Solomon in acea formula cu aer de calambur, care ii confera o tenta suplimentara de tandrete, derivata din intima armonie inscrisa pe un portativ singular, suplu slujit prin „Petronom cu acompaniament de Paoloncel“. Despartirea lor, inainte de finalul anului 1947, intervenea fortuit, fara a raci raporturile.

De cum s-a ivit ocazia revederilor la Paris, peste ani, firul hoinarelilor peripatetice va fi reluat exact de acolo de unde fusese intrerupt. Talmacitorul acelui Todestango va persevera si, facind duo cu Nina Cassian, dadeau tonul pentru o actiune cu mai larga participare spre a face cunoscute in Romania, fie si selectiv, dimensiunile creatiei lui Paul Celan. Vestea disparitiei acestuia in apele Senei, in noaptea de 19 spre 20 aprilie 1970, a cazut ca un trasnet si a marcat dureros cercul prietenilor bucuresteni. Primul a depus marturie de fidelitate neclintita Petre Solomon, intr-un text evocator, inserat operativ in numarul pe iulie al lunarului Viata Romaneasca, de fapt nucleul cartii sale din 1987, de prospectare si circumscriere a „dimensiunii romanesti“ ca parte integranta, indestructibila a parcursului urmat de regretatul poet, consacrat printr-o recunoastere mondiala. De mirare e ca respectiva exegeza n-a depasit granitele limbii noastre si, astfel, inaccesibila cercetatorilor straini, ii priveaza pe cei mai multi de o sursa edificatoare de informatie. Daca apare in bibliografii, ocupa un loc marginal, cu totul ineficient. Mai mult, e o injustitie fata de memoria ambilor preopinenti. Factori subiectivi au favorizat ocultarea, fapt rezultat cu prisosinta daca se iau in calcul volume de documente puse in circulatie din surse de cea mai mare relevanta.

- Dosar de familie, deschis postum, cu lumini si umbre
in primavara lui 2001 se producea un moment editorial de referinta pentru promovarea memoriei lui Paul Celan. Se implineau peste trei decenii de la moartea poetului. Aproape zece ani se scursesera si de la disparitia celei ce-i fusese sotie: Gisèle Celan-Lestrange, cu inclinatii spre artele plastice. Fiul si executorul lor testamentar, Eric Celan, a considerat perioada de timp asternut suficienta pentru ca arhiva de familie sa fie supusa cercetarii avizate, iar rezultatele sa devina publice, fara a comite nici un fel de indiscretie sau a risca sa fie trezite sensibilitati intirziate.

Astfel a putut sa apara, la Editura Seuil, dialogul epistolar dintre soti, cuprins intre anii 1951-1970, repartizat in doua compacte volume: unul compus din lunga suita a scrisorilor propriu-zise (un numar de 334 expediate de Paul Celan, din care 66 catre fiul sau – alte 234 provenite de la Gisèle), celalalt rezervat integral comentariilor extrem de minutioase si documentelor de sustinere, majoritatea inedite, fotografii, facsimile, reproduceri dupa desene si gravuri ale ei, menite sa faciliteze si sa intregeasca intelegerea tipului de comunicare din ambele parti. Cu punerea textelor la punct, filologic vorbind, si cu alcatuirea intregului aparat de situare in context si acumularea tuturor informatiilor adiacente, s-a insarcinat domnul Bertrand Badiou, cunoscut anterior ca traducator din germana al anumitor scrieri ale lui Celan, familiarizat cu ansamblul operei sale prin locul pe care-l ocupa in echipa special creata la Scoala normala superioara, exact in spatiul de lucru ocupat cindva de poet, spre a purcede la valorificarea mosteni-rii sale creatoare.
Imensul material documentar cu care a contribuit ingrijitorul editiei, departe de a parea stufos, edifica cititorul in meandrele unei biografii zbuciumate si il initiaza asupra complexului de factori implicati in etape decisive ale cristalizarilor poetice, adesea marcate de amprenta confruntarii cu teribile tensiuni existentiale.

- Marasm
si tandrete
Cind i-a iesit in cale Gisèle, spre finele anului 1951, Celan adauga traumelor incercate sub nazism prin uciderea parintilor in lagar o stare de marasm, produs al solitudinii si nesigurantelor exilului in combinatie cu ostilitati calomnioase, declansate de vaduva lui Ivan Goll. Nici mai mult, nici mai putin, i se aducea acuzatia de plagiat si comportament oneros. Dintr-o data, cerul parea mai putin neguros prin aparitia unei fiinte dispuse sa-i asculte pasurile, sa-i fie alaturi, convinsa ca, sustinindu-se reciproc, vor razbi orice dificultati. Aproape de la sine, scrisorile lui se contamineaza de inflacararea ei, la limita exaltarii. Stilul traduce febrilitatea launtrica: „indreptindu-ma catre tine, am senzatia ca parasesc o lume, aud porti trintite in spatele meu, usi dupa usi, fara numar, caci sint multe in omenirea aceasta, alcatuita din neintelegeri, din false clarificari, din incoerente“ (in ianuarie 1952). Peste putine zile, parca si mai categoric prins in mrejele unei tandreti debordante: „Maia, scumpa mea, iti scriu spre a te asigura ca esti aici, foarte aproape, ca ma insotesti pretutindeni unde merg, ca tu reprezinti lumea insasi, singura tu, si ca, astfel, ea apare marita, ca datorita tie a primit o noua dimensiune, o rinduiala noua, pe care nu ma decideam sa i-o acord, ca nu mai are de-a face cu implacabila singuratate ce ma inversuna impotriva mea insumi… Tot ce mi-a fost drag pina acum, tot ce-am iubit inainte era doar pentru a putea sa-ti daruiesc tie intreaga-mi dragoste“.

- Gest de sfidare sau asumarea destinului
Din partea lui Gisèle, replica venea la mai putin de 24 de ore, in termeni similari: „Iubirea mea, scrisoarea ta e fermecatoare… Am citit-o indelung, de mai multe ori, m-a emotionat enorm, si din pricina ei inca ma simt tulburata. Vreau sa-ti multumesc, sa-ti multumesc pentru ea prin tot ce am mai bun. Iti multumesc de a fi gindit ce spui. Iti multumesc fiindca stii s-o spui atit de bine, s-o scrii absolut incintator… Paul, dragule – ni se intimpla ceva cu totul extraordinar, pe cit de uluitor daca stai sa reflectezi, pe atit de linistitor a fi trait“. Aveau nevoie de calm, de luciditate ca s-o infrunte pe Claire Goll si sa-i dejoace uneltirile compromitatoare. Epitetele folosite denota furie extrema: „Mirsaviile acestei infame“, „aceste marionete inconstiente, imputite“ (pantins crapuleux). isi dadeau curaj unul altuia, poate unde presimteau ca hartuiala va mai continua mult si bine. Pe deasupra, aveau de infruntat obstacole din imediata apropiere. in familia ei, dominata de catolici ferventi, era privita chioris perspectiva de a o vedea pe Claire legalizind legatura cu un evreu, refugiat, de o stare precara. Nu se va lasa intimidata si, in loc sa capituleze, grabeste formalitatile pentru a deveni „madame Celan“. Gest de sfidare, aplicarea unei conceptii proprii despre emancipare sau, pur si simplu, asumarea destinului?

Casatoria avea loc pe 23 decembrie 1952. Vor trece ani pina sa poata realiza „caminul“ visat, timp in care tracasarile, suspiciunile, iritarile au avut ragaz sa erodeze afinitatile, atit de promitatoare initial, dintre cele doua fapturi, din start incarcate de exasperari multiple. Oricit de fericit paseste Paul Celan in casnicie, sufletul lui era definitiv ultragiat de teroarea nazista si, in el, subzista temerea ca barbaria ameninta a mai produce adepti. Lucra cu asiduitate la Biblioteca Nationala, din Rue Richelieu, in vederea definitivarii unei lucrari de grad academic, dar ii este suficient sa afle ca indrumatorul sau functiona in acelasi post inca de pe timpul ocupatiei hitleriste si abandoneaza intreaga munca depusa. Scrisorile trimise pe parcursul frecventelor deplasari in spatiul germanic, pentru lecturi publice ori pentru tratative cu editorii, stau marturie prudentei cu care stabileste raporturi, fie si pasagere, ca nu cumva sa descopere fantomele trecutului. Pina a se produce cunoscuta „intilnire“ glaciala cu Heidegger, semnalele unei inaderente funciare apar inca de la prima deplasare pe pamint german, responsabil in memoria poetului de masacrele ce i-au rapit parintii, in cadrul planurilor metodice de lichidare a populatiei evreiesti. O persoana ii propunea, amabil, sa-l gazduiasca la Hamburg si poetul nostru parea incintat de oferta, insa o mai atenta rotire a privirilor prin locuinta l-a determinat sa renunte: „sub pretext – explica Celan – de a fi prea departe, in realitate pentru ca am remarcat sumedenie de vestigii ale unui trecut plin de orori – vestigii utile, eventual, pentru documentare, in vecinatatea operelor lui Kafka si a multor altor anti-nazisti, totusi…“.

- Obsesia
unei cabale perfide
intr-o stare launtrica similara, luni, 26 septembrie 1955, din Düsseldorf, dupa alte numeroase vizite, se declara incapabil, la nevoie, de orice eventuala reconciliere: „Ma grabesc, efectiv, sa va regasesc, sint total depeizat in aceasta tara, unde, destul de bizar, se vorbeste limba invatata de la mama“. Sint extraordinare eforturile facute de Gisèle pentru a fi la unison cu Paul, repetatele radiografii critice asupra propriului comportament, constienta ca se profila spectrul incompatibilitatii de a prelungi casnicia, vietuirea laolalta, in ciuda efortului de a pastra speranta acomodarii.

Mai ales, stimulata de bucuria reciproc impartasita a unui fiu mult dorit, dupa ce pierdusera primul copil. E de-a dreptul patetica scrisoarea, bunaoara, din 22 octombrie 1962, unde se vorbeste de lumea „devenita ostila“, echivalenta unui „cerc infernal“: „din fericire, imi ramine iubirea, prea vie, inca intreaga. Numai atit am, dar e principalul. De aici imi vine forta, sint convinsa. Te astept, scumpule, tinjesc dupa reintoarcerea ta… Cu siguranta, vom mai avea bucurii si momente fericite. Vom lupta impreuna ca tu sa mai poti scrie, chit ca nu esti publicat“. Obsesia unei cabale potrivnice, perfide, vizita tot mai insistent mintea poetului, gata sa ajunga a se considera victima persecutiilor diabolic organizate. Zadarnice au ramas nebunestile stradanii desfasurate de Gisèle, prin exasperate scrisori, de a preveni ruptura dintre ei – iar cind aceasta n-a mai putut fi aminata, sa intirzie sorocul prabusirii lui in neant. Iminenta catastrofei isi pune amprenta tragica asupra schimbului epistolar destul de devreme, cu unele intermitente luminoase, inselatoare. Mai dramatic este ca ea insasi pare molipsita de unele dintre obsesiile lui Celan. Fara vrere, i le cultiva, ca sa le preia – cind el nu va mai fi – pe cont propriu, transferindu-le haotic si cu urmari nefaste, pagubitoare chiar pentru memoria celui pe care l-a adorat cu oarba supunere. Ajungem la cazul delicat, profund regretabil, al litigiului montat de Gisèle Celan, putin inainte de moarte, impotriva lui Petre Solomon, cerind si obtinind ca justitia franceza sa interzica difuzarea versiunii franceze a cartii sale despre anii petrecuti de Paul Celan in Romania.

Ca Paul Celan pastra vie amintirea acelor ani, era foarte limpede pentru sotie, iar in scrisori se intilnesc probe concludente. in conditia sa de refugiat, avind de facut fata dificultatilor firesti de adaptare, pastra intacte legaturi cu cei lasati in urma, fidelitatea aceasta fiindu-i reazem, producind, probabil, senzatia ca nu s-a ratacit de unul singur, printre straini. Pare aproape ca vina societatea bucovinenilor cunoscuti in tinerete, incepind cu actrita Ruth Kraft sau fostul coleg de clasa, Siegfried Trichter, sau perechea Edith Horowitz si Jacob Silbermann, bucuros a le inlesni instalarea la Cologne, in 1963. Doi ani mai tirziu, ii avea oaspeti la Paris, si Paul era bucuros sa-i comunice sotiei ce bine s-au simtit impreuna: „…cela rapelle Bucarest“ (scrisoarea nr. 194). De popasul bucurestean se lega apropierea statornica de familia Max si Margaret Ufe (plus fiica lor, Marianne Kraisky), contactati intiia oara in casa poetului Alfred Margul Sperber. Romania ii aparea pina si in vis, cum marturiseste la un moment dat. in diverse etape ale corespondentei, se fac trimiteri la personalitati romanesti frecventate de poet in refugiul sau parizian, de la Brancusi sau Cioran la Gherasim Luca sau Serban Voinea.

Amicitiile stabilite pe timpul sederii sale la Bucuresti, intre 1945 si 1947, i-au ramas intacte sufleteste, a pastrat legaturile prin scrisori si de cite ori s-a ivit ocazia a fost fericit sa-i intilneasca la Paris si sa reinnoade conversatiile de odinioara, cu Nina Cassian, cu Crohmalniceanu, cu Ion Caraion, cu Maria Banus si, evident, cu autorul cartii stigmatizate de Gisèle. Ciudat este ca ea insasi l-a cunoscut pe Petrica Solomon, l-a primit in locuinta din Longchamp 78, dar i-a gasit nod in papura in calitatea ei de giranta a manuscriselor lui Celan, reprosindu-i ca a anexat la studiul amintit un lot de scrisori, fara consimtamintul legatarei. O iesire patimasa, jumatate alimentata de absurde gelozii retrospective, jumatate, daca nu chiar mai mult, de nepriceperea situatiei speciale in care s-a gasit Paul Celan la Bucuresti, a privat publicul francez de cunoasterea unor aspecte fundamentale pentru evolutia ulterioara a poetului. Aversiunea ei se resimte si in corpul eruditelor comentarii ale editiei in discutie.
Domnul Bernard Badiou abia daca ia cunostinta de contributia lui Petre Solomon si daca se vede nevoit a-i pomeni contributia, tine sa-l penalizeze pentru a fi nesocotit reglementarile succesorale. E de banuit ca in arhiva investigata de editorul corespondentei lui Celan se vor fi aflind mesaje de la fostii lui companioni bucuresteni, numai ca scoaterea lor la lumina ramine o lucrare de indeplinit in viitor, poate de cineva care sa aiba o viziune globala a imprejurarilor vremii, cu toate articulatiile specifice politice, istorice, culturale, de la fata locului.

- Un tablou succint
al jurnalisticii vremii
Oricite imputari procedurale se pot aduce lui Petre Solomon, el a asezat citeva solide caramizi la temelia monumentului cuvenit lui Paul Celan. Un tablou succint al timpului petrecut de Celan in tara noastra scoate in evidenta confruntarea intre mai multe optiuni propice poeziei. Existau citeva grupari destul de bine delimitate. Una era orientarea celor, sa zicem, frecvent prezenti in coloanele saptaminalului Orizont (Nina Cassian, Vladimir Colin, Petre Solomon) – alta era pozitia reprezentata de cei adunati in jurul revistei Kalende, cu Tonegaru in frunte si unii emuli ai sai, precum Dimitrie Stelaru, Radu Teculescu sau Barbu Cioculescu. Unii dintre ei vor transgresa in pagina culturala a ziarului Fapta, unde aveau sa si lanseze un manifest fulminant la inceputul lui 1946. Ei erau puristii, independentii, aparatorii autonomiei esteticului, pe care il vedeau primejduit de cei de la Orizont, unde avea trecere formula „angajarii“ artistului animat de inalte idealuri sociale. Oarecum in vecinatatea celor din urma navigau fostii colaboratori de la Albatros, condusi de Geo Dumitrescu. Si mai era Ion Caraion, foarte bataios in campania pe tema „crizei culturii“, si mai era Alexandru Lungu si mai erau membrii Cercului literar de la Sibiu, avindu-l lider incontestabil pe Radu Stanca, secondat de Doinas, de foarte promitatorul pe atunci Ioanichie Olteanu.

Nu i-am pomenit inca pe suprarealistii reconvertiti la „bretonism“, adica Trost, Gellu Naum, Virgil Teodorescu, Paul Paun, Gherasim Luca. Din biroul lui de la „Cartea rusa“, unde-si cistiga o piine mai sigura decit a celorlalti, Paul Celan urmarea miscarile tuturor, cu simpatii bine directionate si flexibil motivate. La Nina Cassian il cunoscuse pe Crohmalniceanu, care l-a cistigat imediat prin vastele lui antene in teritoriile poeziei moderniste. El scria la Lumea despre universul de idei al suprarealistilor, dar trimitea din paginile Orizontului sageti catre grupul Trost-Luca-Paun. O adevarata sarja polemica le era destinata cu ocazia prezentei la Bucuresti a perechii Louis Aragon-Elsa Triolet. Pina sa paraseasca Bucurestii Paul Celan, mai venea in vizita Paul Eluard, insotit prin tara (inclusiv la minerii din Valea Jiului) de insusi Petre Solomon. Asa stind lucrurile, e de imaginat oarece curiozitate activa din partea lui Paul Celan pentru iesirile in public ale oaspetilor francezi.
Vizitele francezilor fusesera precedate, la rindul lor, de cite o trecere prin Bucuresti a lui Ilarie Voronca (urmata, la mic interval, de stirea sinuciderii sale) si a lui Tristan Tzara. Cel din urma sosea in calitatea lui de protagonist in miscarea suprarealista si a tinut sa prezinte confratilor starea de lucruri din miscare de pe o pozitie care diminua rolul lui Breton (inca aflat, pe atunci, la loc sigur, adapostit peste Ocean, neatins de urgia fascista).

E aproape de neinchipuit ca Celan a absentat de la expunerea lui Tzara, de vreme ce martori din preajma sa, Nina si Mony, au si relatat in presa despre tezele de baza ale vorbitorului. De la ei a ramas consemnat faptul ca, in fundul salii, grupul Luca-Trost-Naum s-au asezat la o distanta ostentativa, de unde mormaiau si bruiau recalcitranti. Aceasta imprejurare paradoxala ar putea explica de ce nu se cunoaste inca nimic despre vreun contact, la Paris, intre Celan si Tzara. in schimb, s-a intilnit cu Isidor Isou, contactat anterior in ambianta fierbinte a Bucurestilor. Sint interferente, apropieri, intersectari pentru care n-ar fi hazardat sa se presupuna ca arhiva de la Paris e normal sa ofere indicii mai exacte. Un asemenea obiectiv, insa, nu prea a intrat in atentia editoriala a dlui Badiou, cu totul strain imprejurarilor respective.
- Sensibil la experienta romaneasca de traduceri
Daca se cauta antecedente, ele sint de depistat chiar si in zona traducerilor practicate de Celan. Trecem peste impactul eventual de pe urma prezentei lui Eluard in climatul bucurestean, la inceputul toamnei 1947. in mare voga se afla Paul Valéry si tocmai Cimitirul marin (preferat si de Celan) circula in mai multe transpuneri romanesti, incluse, pe rind, in sumarele unora dintre cele mai prestigioase reviste (la Viata Romaneasca, la Revista Fundatiilor Regale) realizate de Ion Oana (din „cercul“ sibian, foarte apropiat de Blaga), de G. Margarit sau de N. Argintescu-Amza.

Ca Celan fusese sensibil la experienta romaneasca de traduceri in domeniul poeziei o dovedeste, incontestabil, faptul ca – in momentul cind decidea sa se apropie de Esenin spre a-l talmaci in germana – cerea sa i se trimita de la Bucuresti traducerile realizate de George Lesnea. La acest capitol, Ion Caraion a schitat o statistica sugestiva, numarind, intre piesele talmacite din poetul rus, cite si care anume corespundeau si preferintelor traducatorului roman. Procentajul indica, in orice caz, ca selectiile operate la o distanta apreciabila, in spatiu si timp, erau oarecum identice. Avem toate motivele sa impingem rationamentul mai departe, de pilda, in ceea ce priveste audienta lui Alexandru Block, cu al sau amplu poem Cei doisprezece, aparut in romaneste in Veac nou, revista condusa nu de altcineva decit Horia Deleanu, fostul coleg al lui Celan pe bancile seminarului de literatura franceza la Universitatea din Cernauti. Tot in Veac nou, pe cind Celan facea lungi plimbari pe bulevardul central bucurestean, peripatetizind cu Petrica Solomon, se rataceau disparate talmaciri din Velemir Khlemnicov. Aici n-ar fi de prisos amanuntul ca Ovid S. Crohmalniceanu debutase la Ecoul lui Miron Radu Paraschivescu cu un portret concis al poetului modernist rus. Ar mai fi de luat in consideratie si alte canale de influenta. Merita pusa chestiunea in ce masura Celan va fi frecventat auditoriul Bibliotecii franceze, unde erau sigur abonati Milo Petroveanu, Despina Levente-Mladoveanu si alti participanti, din cind in cind, la reuniunile muzical-literare din apartamentul Ninei Cassian. Din ce relata ulterior Petroveanu, unii l-au putut audia la Institutul Francez pe Roland Barthes, o bucata de vreme incadrat intre slujitorii acelei institutii culturale. in context, e de amintit activitatea lectorului de literatura franceza Michel Dard, care cocheta cu lirica romaneasca, inaintea lui Celan, incercind traduceri din Arghezi sau Voronca.

La urma urmelor, de ce aceste insistente, de ce atitea reveniri pe trasee la indemina lui Celan, cit timp a respirat in ambianta culturala a Bucurestilor? Tocmai pentru a sugera ca, odata deschis dosarul arhivei personale, sint sanse de a promova o perspectiva substantial imbogatita prin elemente nici macar banuite, eventual, la ora de fata.

 
 
 
Cele mai citite articole
Ce e rău şi ce e bine
Receptarea operei lui V. Voiculescu
Pseudopolitica sau despre romanul poliţist al campaniei electorale
Recviem pentru un muzeu
BIFURCAŢII. Marile iluzii
Cele mai comentate articole
Ce e rău şi ce e bine
Receptarea operei lui V. Voiculescu
BIFURCAŢII. Marile iluzii
„Forma finală a operei este o surpriză şi pentru autorul însuşi“. Interviu cu Henry MAVRODIN
Pseudopolitica sau despre romanul poliţist al campaniei electorale
Cele mai recente comentarii
Ce frumos!
o ye!
acuma,
serios, autorule?
Iata cum
 
Parteneri observator cultural
FILTM