Petru Cimpoeşu: „Cam două ore de Solitaire la o oră de literatură“

Prima ediţie Formula 1 – chat cu scriitori români, organizată de Observator cultural. Interviu „cules“ de un cristian

Autor: UN Cristian | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Petru Cimpoeşu: „Cam două ore de Solitaire la o oră de literatură“

Din multe puncte de vedere, presa sportivă rămîne un model pentru cea culturală. La nivel de campanii şi de vînzări, lecţia pe care o predă este simplă: se poate. Iată de ce exemplul ei merită urmat şi aplicat. Pentru prima dată în România, chatul cu sportivi şi antrenori a animat un spaţiu şi-aşa plin de idei şi de campanii cu rezonanţă în rîndul publicului. În plan literar, prin 2005, blogul literar alternativ hyperliteratura a inaugurat chatul cu scriitori. Un desant tînăr şi proaspăt care se plia cu noua formulă a literaturii pe net, alături de mostre audio. Un prim pas spre interacţiune.

Se tot vorbeşte despre diferenţa apăsată dintre revistele tradiţionale şi mediul internautic. Autoritatea şi tradiţia vs animaţie culturală şi vizibilitate în cel mai generos spaţiu de publicare: Internetul. Argumentele se repetă (tiraj redus, distribuţie problematică, spun bloggerii despre revistele pe hîrtie, pe care, din păcate, nu prea le citesc şi le consideră rupte de realitate; confuzie valorică şi lipsă de continuitate, răspund redacţiile atunci cînd privesc spre noile structuri). Dar structurile evoluează, după cum şi revistele se adaptează... Luate separat şi bine ambalate pe net, arhivele României literare, ale Ziarului de duminică, ale Dilemei vechi sau ale Observatorului cultural ar acoperi orice aşteptare. Trebuie doar să se înceapă acest lucru. E, cred, momentul ca marii scriitori să fie integraţi, nu doar episodic, în noile media. Iar garanţia aceastei vizibilităţi, o spun cu regret pentru formulele alternative care se limitează la autopromovare, n-o poate da decît o revistă tipărită.

Aţi observat, fără îndoială, schimbările făcute la acest nivel în ultimul an în Observator cultural. Premiile (care impun o structură) şi interfaţa nouă a site-ului. La care adăugăm, iată, o soluţie de interacţiune şi promovare. Pentru că Formula 1 – chat cu scriitori români este o încercare de a aduce numele grele în dialog cu cititorii netradiţionali. O confruntare necesară, care depăşeşte barierele invocate de mediile neconvenţionale. Un exemplu clar al modului în care o revistă tipărită ce îşi respectă blazonul se poate adapta cerinţelor publicului (cît este).

Sigur că au fost discuţii cu privire la alegerea primului invitat. Trebuia să fie un scriitor important, identificabil, un autor care să nu vadă în internet o ciudăţenie, să-i placă experimentul şi riscul. Dau cîteva indicii. Petru Cimpoeşu are site (din 2005), a obţinut cam toate premiile importante (includ Premiul pentru proză al Observatorului, în 2007), nu face mofturi şi are şi un simţ al umorului apreciat. Să mai adaug?

În privinţa modului de desfăşurare, nu pot spune decît că, acesta îmbină varianta tradiţională de interviu (cu întrebări suplimentate zilnic, afişul fiind publicat pe site şi în revistă timp de două săptămîni) cu dialogul direct. Am numărat o sută treizeci şi patru de întrebări. Dacă e s-o iau statistic, doisprezece utilizatori on-line (Cristina Dăscălescu, George Ordeanu, Marius Ianuş, Ovia Herbert – printre cei mai activi), patruzeci şi una de întrebări primite prin e-mail sau prin telefon înainte de ziua stabilită (de la bloggeri – white noise – la elevi de liceu – Irina Petrişor – de la tineri scriitori – Cristina Ispas, Oana Cătălina Ninu – la oameni interesaţi – Ştefan Ion Ghilimescu). Personal, m-aşteptam mai mult din partea bloggerilor, deşi numărul final de întrebări e relativ mare.

O ultimă precizare. Am ales varianta cu două adrese de messenger din două considerente. Întîi de toate, administratorul site-ului Observator cultural, Ovidiu Drăghia, a adus în discuţie faptul că 90% dintre cei care au o identitate pe net o au pe Yahoo.

Un chat „tradiţional“ poate crea, pe lîngă impresia de autenticitate, un disconfort conceptual. Intri, pui o întrebare şi cineva se leagă de ea, o întoarce pe toate feţele. Pe de o parte. Apoi, logica discursului trebuie controlată cumva. Pentru uşurarea trierii, am optat pentru messenger. E o soluţie (nu ştiu cît de insipirată, dar valabilă) pentru a ajuta transcrierea. Care, se vede, este una cu diacritice, din simplul motiv ca „interviul“ rezultat să poată fi uşor de parcurs şi citabil. Şi ca să nu se supere nimeni, n-am ales varianta anonimă. Întrebările care se repetă sînt topite una în alta, secvenţele care se leagă vin în succesiune. Dacă e să fie joc, să-l facem după nişte reguli, nu să-l lăsăm să curgă pur şi simplu. Mulţumind în primul rînd autorului pentru disponibilitate, vă urez să citiţi cu plăcere acest interviu „cules“ şi „provocat“ din dorinţa de a pune scriitorul român în normalitatea contactului cu cititorii pe care îi are/îi poate avea în spaţiul virtual.

un cristian: Într-un dialog cu Gabriela Adameşteanu, Monica Lovinescu vorbeşte despre personajele caragialeşti din Simion liftnicul. Nu cumva acest „Caragiale blînd“ îşi trage sevele din aventurile (ca să nu le spun loturi) din viaţa reală? Aţi vrut să faceţi o cîrciumă, un atelier de confecţii, o agenţie matrimonială. Libertatea scrisului nu e reversul încorsetării reale (slujbe, atribuţii)? Cetăţeanul Petru Cimpoeşu e un om aşezat, la casa lui, cu familie, trei copii, slujbă, le vorbeşte cu „dumneavoastră“ angajaţilor din subordine, poartă uneori cravată... Vorbiţi în multe ocazii despre instinct, libertate şi ficţiune. Pot fi trei dintre atuurile unui pact cu literatura. Trăiţi în Bacău (unde afirmaţi că n-aveţi prieteni literari) şi de unde, din afară, fenomenul literar se vede mult mai bine şi cu mai multă detaşare. Ca scriitor, deşi faceţi parte din USR (teoretic, o instituţie care poate înregimenta), vă consideraţi nesupus. Nu trăiţi din literatură, ba chiar afirmaţi că momentan, în România, drepturile de autor sînt negative, scriitorul fiind nevoit să scoată bani din buzunar pentru a fi publicat. Şi, deşi nu vă îndatoraţi literaturii, ci vă folosiţi de mijloacele ei, nu o puteţi abandona... Trăiţi periculos prin literatură? Faceţi mereu distincţia dintre intelectual şi scriitor, în avantajul celui din urmă…

Petru Cimpoeşu: Cetăţeanul Cimpoeşu este un tip conformist, familist, uneori laş. Tocmai de aceea a fost poate nevoie să apară scriitorul Cimpoeşu, pentru a afirma nevoia de libertate a cetăţeanului Cimpoeşu. Cred că libertatea mea nu constă in faptul de a face scandal la cîrciumă sau de a avea cît mai multe femei sau de a-mi părăsi copiii, ci îndeplinindu-mi cît mai corect obligaţiile sociale, de a-mi elibera spiritul. Libertatea este, potrivit unei definiţii a lui Emmanuel Levinas, „voinţa sustrasă oricărei influenţe“. În momentul cînd fotbalistul are mingea la picior este liber să facă ce vrea cu ea. Să presupunem că vrea să dea gol. Atunci o loveşte cu intenţia de a o băga în poartă. Dar mingea nu se duce-n poartă. Acest fapt însă nu anulează voinţa lui de a o trimite în poartă. Am dat acest exemplu pentru a face deosebirea între libertatea-concept şi limitările la care sîntem supuşi ca fiinţe în lume. Cît priveşte scriitorul şi intelectualul, fac deosebirea între aceştia doi, socotind că scriitorul este un om liber, întrucît este artist. În vreme ce intelectualul este lipsit de libertate, subordonîndu-se unei instituţii.

Cristina Ispas: Romanul Simion liftnicul va fi ecranizat de regizorul moldovean Igor Cobileanski. Ce calităţi anume ale acestui roman îl recomandă, în opinia autorului, pentru film?

P.C.: Cred că toate romanele mele au un accentuat caracter cinematografic, dar există un specific al artelor pe care trebuie să-l conştientizam. În vreme ce proza lucrează cu imagini plăsmuite, pentru că noi citim cuvinte şi ele ne provoacă imagini mentale, cinematograful lucrează cu imagini reale. Această deosebire face, printre altele, ca în timp ce urmăreşti un film să nu poţi imagina un altul. Am citit romanul Teorema şi apoi am văzut filmul făcut de Passolini. Mi s-a confirmat că întotdeauna cartea e mai bună decît filmul, chiar dacă aparţin aceleiaşi persoane. Dacă n-aş fi citit cartea, mi-ar fi plăcut foarte mult filmul. De ce? În momentul cînd am citit cartea, am făcut un film al meu; văzînd filmul, am observat doar transpunerea cărţii în imagini. Lectura îţi oferă întotdeauna mai mult decît ceea ce poţi vedea. Simion liftnicul poate să iasă un film foarte bun, chiar o capodoperă, cu condiţia ca artistul care este Cobileanski să nu transpună romanul în imagini, ci să creeze un film după romanul ăsta. Oricum, filmul în general aduce servicii mari cărţii, arta cinematografului fiind mult mai populară decît literatura.

un cristian: Recomandaţi ecranizarea înainte de citirea cărţii…

P.C.: Celor care n-au citit cartea le recomand să aştepte doi ani pînă apare filmul şi apoi s-o citească…

un cristian: Să-nţeleg că peste doi ani apare filmul…

P.C.: Sperăm, deocamdată n-avem bani.

Smaranda Şchiopu: Cine scrie scenariul?

P.C.: Îl scriem împreună. El în principal, eu vin cu cîteva idei.

white noise: În ce măsură sînteţi interesat de proza care se scrie azi, mai ales în ţările din jurul nostru?

P.C.: Sînt interesat, dar nu ajung la ea, pentru că traducătorii noştri traduc numai din engleză, franceză, rusă.

Oana Cătălina Ninu: Ştiu că nu există neapărat modele în literatură. Dar de la cine vă revendicaţi? Ce romane/scriitori v-au influenţat din literatura română şi universală?

P.C.: M-au influenţat mai mulţi, ceea ce înseamnă ca nu am un model anume.

Mi-ar fi plăcu să fiu zootehnist

Ştefan Ion Ghilimescu: Domnule Petru, în lumea asta saturată de media, mai merită ficţiunea şi romanul să fie puse înaintea vieţii? Nu omoară tocmai „blogurile“ natura noastră subtilă? Aveţi dumneavoastră vreun semn (nu vă faceţi iluzii, premiile nu înseamnă nimic!) că romanele pe care le-aţi scris au schimbat viaţa cuiva? E mai bună literatura decît orice drog? La ce bun artificiul scrisului?

P.C.: Media şi blogurile sînt, de asemenea, ficţiuni, dar nu ne dăm seama, nu sîntem suficient de lucizi ca să înţelegem acest lucru. Şi nu numai ele, fotbalul, VIP-urile, horoscopul, cîteodată chiar şi buletinul meteo, discursul politic, toate sînt ficţiuni, pe care eu le-am numit ficţiuni ilicite, spre deosebire de ficţiunea literară, care e una cinstită. Am încercat să explic asta în cîteva povestiri din volumul Nouă proze vechi. Ficţiuni ilicite apărut recent la Polirom.

un cristian: Care este sursa de inspiraţie a cărţilor pe care le scrieţi? Vă inspiraţi din viaţa reală, personajele sînt persoane reale la origine? Dacă e aşa, cum reacţionează prietenii, vecinii, cei care vă citesc cărţile?

PC: Întîmplările sînt reale, personajele sînt inventate. Dar de la întîmplare la povestea finită se adaugă şi se scad foarte multe lucruri.

Lavinia: Dacă nu vă făceaţi scriitor, ce meserie v-ar fi plăcut?

P.C.: Zootehnist. Pentru că-mi sînt dragi animalele domestice. Şi mă mir că oamenii au inimă să le omoare, uneori şi să le mănînce.

Smaranda Şchiopu: Sînteţi vegetarian?

P.C.: Nu.

Nu trimit mesaje de mulţumire criticilor care au scris despre cartea mea

Andy24: Aţi fost cînd nedreptăţit, cînd răsfăţat de critica literară. Probabil trataţi faptul cu detaşare. Totuşi, în ce raporturi afective vă aflaţi cu această instituţie?

P.C.: Nu am raporturi afective cu critica literară, citesc cu atenţie ce se scrie despre cărţile mele, sînt uneori nemulţumit de faptul că, iată, conţinutul lor nu este luat în seamă, miza lor, să zicem ideologică, nu este aprofundată sau nu am întîlnit un critic care să ia o idee din cărţile mele, pentru că eu îmi construiesc cărţile în jurul unor idei, şi să-ncerce s-o discute, s-o problematizeze, s-o combată, eventual. Dar nu am relaţii personale cu criticii, nu am nici un prieten critic, nu m-a luat nici un critic în braţe să mă promoveze aşa cum s-a întîmplat cu alţi autori, nu am fost favoritul vreunui critic şi, din păcate, trebuie să mai spun că nici măcar nu mă învrednicesc să trimit un simplu mesaj de mulţumire unui critic care a scris despre cartea mea. Deşi se obişnuieşte lucrul ăsta. Măcar să-i confirm. Dan C. Mihăilescu chiar mi-a reproşat faptul că nu a primit nici un semnal de la mine după ce a scris despre Simion liftnicul. Nu am reacţii, e un fel de pudoare, mi se pare că nu se cuvine… să-l laud că m-a lăudat, cred că-şi face şi el meseria, aşa cum am încercat şi eu să mi-o fac.

un cristian: Sînteţi mulţumit cu prezenţa din istoriile literare şi din dicţionarele de literatură? Cam în ce poziţie vă vedeţi figurînd în Istoria critică a lui Manolescu?

P.C.: Alex Ştefănescu nu m-a inclus în Istoria lui, probabil că nici cu Manolescu nu o voi duce mai bine, dar eu îmi fac treaba cît pot de bine. Să şi-o facă şi criticii şi istoricii literari şi atunci totul va fi OK.

Oana Cătălina Ninu: Aţi dori să intraţi în manualele şcolare? La ce capitol credeţi că veţi fi încadrat şi de ce?

P.C.: Aş dori să intru în manualele şcolare pentru un singur motiv, ca să-mi crească prestigiul în faţa fiului meu de clasa a V-a. În rest, după cum probabil ştiţi, scriitorii din manuale sînt cei mai urîţi de către tineri. Aşa încît am motive să prefer să rămîn un autor marginal, pentru că în acest fel am şanse mai mari să fiu citit.

Cristina Dăscălescu: Ştiu că sînteţi pasionat/interesat de fizica cuantică, de aceea vă întreb dacă această ştiinţă ar putea explica lipsa de noroc a romanului Povestea Marelui Brigand?

P.C.: Întrucît fizica cuantică are la baza teorii statistice şi calcule de probabilitate, poate explica orice.

Cristina Dăscălescu: Volumul Nouă proze vechi. Ficţiuni ilicite n-ar fi trebuit să cuprindă şi Caii de curse sau cursele de cai?

P.C.: Ba da, dar atunci ar fi fost 10, nu 9 şi mi se strica poanta, 9 se referă şi la faptul de a fi inedite, adică noi.

Cristina Dăscălescu: N-aţi fi putut renunţa la una dintre cele nouă?

P.C.: Da, însă Caii de curse e o povestire scrisă în alt registru şi ar fi stricat, cred, echilibrul celorlalte.

Vreau să scriu o poveste de dragoste

Ada: Ce rol joacă viaţa amoroasă în opera dvs.?

P.C.: Acum încerc să scriu un roman de dragoste, nu ştiu dacă va ieşi. Am încercat să construiesc o poveste de dragoste în Simion, nu ştiu dacă a ieşit, în Christina Domestica am încercat să scriu povestea de dragoste dintre o femeie şi soţul ei şi se pare că nu a ieşit, deoarece pentru cititor povestea de dragoste a unei femei măritate nu poate fi decît adulter. În general, pînă acum, nu m-a preocupat în mod deosebit povestea de dragoste din romane, ea era un fel de „n-am încotro“. Acum, vreau să scriu chiar o poveste de dragoste şi sper să-mi iasă.

Ada: Aţi avut vreo relaţie/aventură cu o scriitoare?

P.C.: Nu, să mă ferească Dumnezeu!

Ada: Totuşi, care este cea mai frumoasă scriitoare româncă pe care aţi cunoscut-o? Nu cred că vă feriţi să răspundeţi şi în acest caz.

P.C.: Nu prea am avut de a face cu scriitoare, relaţiile mele cu această specie sînt mai degrabă indiferente. Există femei-scriitor foarte simpatice, dar care nu mă atrag ca femei, ci mă interesează ca spirit. Mă ghidez în dragoste după un fel de butadă a lui Baudelaire. Pentru scriitor, el recomandă două tipuri de femei: curva sau proasta, patul sau cratiţa. Din întîmplare, în urmă cu vreo 20 de ani, m-am îndrăgostit de o femeie care nu e nici proastă şi nici curvă, de care nu mai pot scăpa nici acum şi, oricîte prostii am făcut între timp, nu cred că aş mai putea să mă despart de ea vreodată.

Marius Ianuş: Ce îi lipseşte literaturii române, în afară de bani?

P.C.: Profesionalismul. Ca şi filmului românesc. Avem foarte mulţi oameni talentaţi, dar foarte puţini profesionişti.

Marius Ianuş: Da... nu există nici un impresar literar serios. V-aţi dori un astfel de impresar?

P.C.: Orice artist îşi doreşte un impresar care să se ocupe de relaţia lui cu lumea banului.

Cărţile foarte reuşite mă îndeamnă să mă aşez în faţa calculatorului

Cristina Ispas: Aveţi un agent literar, în persoana Iuliei Dondorici. Cît de important este pentru scriitorul român un asemenea personaj? Ar putea el face, în sfîrşit, diferenţa?

P.C.: Deocamdată e un agent potenţial, nu am făcut nici o afacere cu ea ca agent, dar sper că vom face. Este nevoie să ai un agent literar pentru a te putea concentra asupra scrisului. Nu am calităţi pentru marketing şi mai cred că scriitorul trebuie să scrie. De celelate lucruri e mai bine să se ocupe alţii. Din păcate, în România, instituţia agentului literar nu există şi ăsta e un handicap. Pamuk povesteşte cît de greu a fost să publice prima carte în Franţa, dacă n-ar fi avut pe cineva care să se zbată pentru el, rămînea un scriitor turc cunoscut de cîţiva prieteni.

Marius Ianuş: Sînteţi mulţumit de calitatea traducerilor cărţilor dumneavoastră? Am înţeles că in Cehia Simion liftnicul e foarte apreciată...

P.C.: Am impresia că traducerea e mai bună decît originalul, pentru că în România n-a fost aşa de apreciată ca în Cehia.

Marius Ianuş: La care dintre cărţile dumneavoastră ţineţi cel mai mult şi de ce?

P.C.: Povestea marelui Brigand. Mi se pare cea mai nedreptăţită dintre ele.

Roxy: Locuiţi în Bacău şi vă răsfăţaţi construind hărţi judeţene – şi în Cristina Domestica, şi în Simion Liftnicul. E o întîmplare sau o formă de recunoştinţă morală pentru locuri?

P.C.: Nu pot să scriu decît despre lucruri pe care le cunosc. Imaginaţia mea, de fapt, nu e foarte inventivă, de aceea am scris o carte cu elemente de SF, în care, de fapt, nimic nu e SF. Şi dacă aş scrie despre o întîmplare de pe Lună sau de pe altă planetă, aş scrie tot despre judeţul Bacău, pentru că de acolo îmi extrag informaţia. N-am trasat o nouă hartă a judeţului, ci am folosit elemente pe care le cunosc bine; trebuia să ofer cititorului o iluzie a unei lumi şi e mai uşor să vorbeşti despre ce ştii decît despre ce inventezi.

Adina Diniţoiu: Literatura e o soluţie de a evada din viaţa provincială ?

P.C.: Ce e viaţa provincială? Dacă aş trăi într-un oraş mare, literatura tot un mod de a evada ar fi. A scrie înseamnă a evada. A evada din materie, undeva în spirit. E un gest de afirmare a libertăţii personale. Creaţia este un act de libertate. Nu numai în literatură. Am mai spus asta, îmi place c-am spus-o, nu-mi place s-o repet prea des, numai moşnegii repetă: materia primă a creaţiei este libertatea. Dacă nu eşti un om liber nu poţi să creezi, iar pe de altă parte, încercarea de a crea este o încercare de a evada din limitările fiinţei tale. De a-ţi contrazice mediocritatea şi limitările. Asta încerci.

Marius Ianuş: Un personaj politic pe care aţi dori să îl imortalizaţi într-o proză?

P.C.: Nu mă interesează personajele politice.

Marius Ianuş: Totuşi, ştiu că aţi început un jurnal al tovarăşului Ceauşescu...

P.C.: Personajul Ceauşescu nu are o legătura cu personajul istoric. Odată intrat în paginile cărţii, personajul istoric devine personaj fictiv. Este un jurnal fictiv, acolo Ceauşescu vorbeşte, de exemplu, despre obţinerea omului nou prin clonare. Metoda acestui jurnal şi metoda ficţiunilor ilicite din ultimul volum este ca, plecînd de la date verificabile, să dezvolt ficţiunea în direcţii aberante

Marius Ianuş: Dar politica vă interesează, totuşi. Măcar boicotarea ei cu armele umorului.

P.C.: Mă interesează pentru că sînt cetăţean şi, în această calitate, doresc să trăiesc într-o lume normală. Pe de altă parte, politica îţi oferă teme şi subiecte din care, dacă ai timp, poţi să scoţi ceva.

Livia: Puteţi să trăiţi din scris?

P.C.: Pot, dacă-mi daţi dumneavoastră bani.

un cristian: Cum scrieţi? La ce oră? Cu ce adjuvante în „lupta cu scrisul“? Cafea, ţigări?

P.C.: Din păcate, nu pot bea cafea, deoarece îmi face rău la stomac, deşi pe termen scurt mă excită. Nici nu fumez, pentru că am o tromboză care nu-mi permite. Singurul meu drog rămîn lecturile care, pe de o parte, îmi provoacă o stare de emulaţie, pe de altă parte, cînd e vorba de cărţi foarte reuşite, mă excită intelectual, îmi reamintesc cuvinte uitate şi mă îndeamnă să mă aşez în faţa calculatorului. Scriam, de obicei, dimineaţa, dar nu mă mai pot trezi şi scriu mai mult seara, după ce stau şi joc jocuri stupide. Raportul e cam două ore de Solitaire la o oră de literatură.

Pati: Sînteţi un optzecist atipic, dar la urma urmei un optzecist. Ce lectură v-a determinat scrisul?

P.C.: Dacă vă referiţi la lectura care a declanşat în mine dorinţa de a scrie, răspunsul este Mitul lui Sisif al lui Camus.

Marius Ianuş: Credeţi că lumea liberă de azi oferă mai multe şanse decît cea îngrădită de acum cîteva decenii scriitorilor (auto)marginalizaţi, celor din afara sistemelor şi din afara grupurilor de interese (uniuni de creaţie, redacţii literare etc.)? Vă întreb asta tocmai pentru că sînteţi perceput ca un astfel de scriitor...

P.C.: Scriitorii nu au nevoie decît de şansa talentului şi a caracterului lor. Pentru că sînt oameni liberi, au inclusiv libertatea de a nu scrie. Faptul de a fi scriitor e rezultatul unei opţiuni şi trebuie să-ţi asumi consecinţele.

- Nu pot face abstracţie de gustul publicului

Marius Ianuş: Vă simţiţi folosit de „noua lume“? Vă impune gustul publicului subiecte şi registre de scriitură?

P.C.: Gustul publicului exercită o anumită presiune şi aşa se face că am scris Simion Liftnicul după Povestea Marelui Brigand. Acum încerc să scriu un roman de dragoste. Din păcate, nu am un caracter destul de puternic ca să fac abstracţie de gustul publicului.

Marius Ianuş: Mai precis, sînteţi liber şi de constrîngerile publicului?

P.C.: Nu e vorba propriu-zis de constrîngeri, e vorba despre faptul că în momentul cînd vrei să spui ceva, vrei să fii şi ascultat.

Marius Ianuş: Credeţi că există vreun scriitor contemporan cunoscut care face abstracţie?

P.C.: S-ar putea să existe, dar probabil că n-a publicat nimic pînă acum.

Loti: Aţi avut probleme cu cenzura? Dar cu autocenzura?

P.C.: Da, am avut probleme cu cenzura. În romanul Firesc au fost îndulcite o serie de pasaje care erau prea negre, iar volumul Caii de curse sau cursele de cai, predat la Cartea Românească în 1987, nu a putut să apară din cauză că avea mici jucărele care deranjau. Astăzi, aceste „şopîrle“ nu mai interesează pe nimeni şi cine le citeşte s-ar putea mira că ele au putut deranja. Cît despre autocenzură, am fost întotdeauna un scriitor autocenzurat şi asta face să rămîn un scriitor mediocru.

un cristian: Există o autocenzurare a limbajului în textele dumneavoastră?

P.C.: Da. Motivată inclusiv de capacităţile mele de a mă exprima cu ajutorul cuvintelor şi mai ales al verbelor. Cu vîrsta, devine problematic. Am uitat foarte multe cuvinte.

Continuare în numărul următor

Dialog pe chat coordonat de un cristian

Recomanda articolul prin: