Petru Cimpoeşu: „Sînt un om de stînga, adică trăiesc din salariu“. Partea a doua din Formula 1 – chat cu scriitori români, organizată de Observator cultural - Numarul 431 - Iulie - 2008 - Arhiva

Petru Cimpoeşu: „Sînt un om de stînga, adică trăiesc din salariu“. Partea a doua din Formula 1 – chat cu scriitori români, organizată de Observator cultural

Autor: UN Cristian | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Georgiana: Cînd v-aţi descoperit vocaţia de prozator? Cînd aţi început să scrieţi literatură?

P.C.: Am vrut să fiu scriitor din clasa a VII-a, am scris niscai poezii, în clasa a X-a am frecventat un cenaclu al elevilor, în primii ani de facultate nu am mai scris, mi-a fost frică să scriu, mi-era frică de restanţe, abia în ultimii ani de facultate am reînceput să scriu... Am trimis o proză, Caii de curse sau cursele de cai, la revista Amfiteatru, mi-a răspuns Ştefan Bănulescu, care ţinea poşta redacţiei, m-a încurajat, m-a lăudat, nu mi-a publicat-o, dar m-a lăudat şi am mai căpătat curaj, am frecventat pe urmă un cenaclu – „Tristan Tzara“ – din Moineşti, ajunsesem inginer între timp, acolo m-a remarcat cineva de la sindicate şi mi-a propus să mă mut la Bacău şi m-am mutat.

un cristian: Aţi frecventat cenacluri?

P.C.: Am fost la un cenaclu al elevilor la Vaslui, cînd eram în liceu încă, în clasa a X-a, un cenaclu orăşenesc, al UTC-ului, şi un coleg, Mihai Ogrinji, m-a luat cu el acolo... Erau la modă Nichita, Sorescu, se scria o proză greu de citit, greu de înţeles... Aveam un fost coleg care rămăsese repetent şi se mutase la Galaţi şi-i tot trimiteam scrisorele în care mai făceam cîte-o poantă. Am transformat o scrisoare în care o criticam pe dirigintă... Am citit-o in cenaclu, s-a făcut haz mare, tot aşa, mergeam pe exploatarea unor situaţii reale într-un registru comic.

George Ordeanu: De ce multe din personajele dumneavoastră vă preiau aproape fidel chipul, înfăţişarea, adresa şi chiar numele?

P.C.: Sînt cîteva, nu multe. În Simion liftnicul m-am ascuns după personajul fără nume, un domn al cărui nume îl trecem sub tăcere. În Povestea Marelui Brigand m-am ascuns după personajul grefierul, în Christina Domestica, nu am nici o mască, eventual personajul Vic, dar e altceva... Nu toate personajele mă reprezintă. De obicei, încerc să îmi asum un personaj care obligatoriu are şi părţi negative, pentru că autorul nu este întotdeauna un personaj pozitiv. Ce scriu face parte din biografia mea, chiar dacă nu neapărat din autobiografie. Pelaghia este cumva chiar actuala mea soţie, personajul este construit după caracterul ei. Întîmplarea cu elevul Temistocle care citeşte Invitaţie la vals şi suferă, am aflat-o de la cineva, un copil chiar a trăit acea dramă în realitate. S-a şi spus despre Simion liftnicul că e un reportaj metafizic, chiar m-a măgulit acea exprimare pentru că ea se refera la faptul că sînt numai lucruri trăite. Statuia din Bacău, inaugurarea ei, a fost dată şi pe Euronews, Caritas-ul…, ca să dau numai cîteva exemple.

Marius Ianuş: Prozele dumneavoastră au, în general, o tramă epică solidă. Cum vă construiţi personajele? Încercaţi să vă obiectivaţi, să vă puneţi în pielea diferitelor ipostaze ale umanităţii sau le construiţi ca pe un alterego, pornind de la visele şi gîndurile, de la încărcăturile afective şi cognitive ale dumneavoastră?

P.C.: Nu sînt un foarte bun autor de personaje, de cele mai multe ori caracterul personajelor este determinat de situaţiile cărora ele trebuie să le facă faţă. Dacă am un pic de noroc, din acele situaţii se dezvoltă o psihologie. Dar sînt conştient că nu am creat încă un personaj memorabil, în afară de Simion, care e mai degrabă o idee decît un personaj

Marius Ianuş: Eu v-aş contrazice, totuşi. Christina Domestica, soţul ei, naratorul, profesorul din Simion liftnicul...

P.C.: Sînt bine creionate, dar nu-s Ilie Moromete, nu-s Ion. Acelea sînt personaje puternice, emblematice.

Marius Ianuş: Aveţi unele personaje care lasă impresia unei identificări a autorului cu naratorul. Cum e profesorul din Simion liftnicul. Ne puteţi spune alte personaje ale prozelor dumneavoastră pe care le simţiţi ca alterego-uri?

P.C.: Profesorul nu sînt eu, este un personaj abstract, completamente fictiv. Un alterego poate fi Iunia din romanul Firesc, deşi e un personaj feminin. Vic din Christina domestica se apropie în anumite privinţe de modul meu de a discuta cu soţia.

Marius Ianuş: Modelul Christinei Domestica e actuala dumneavoastră soţie? Cum a receptat ea cartea?

P.C.: În multe privinţe, da. Şi ne-am amuzat împreună, pentru că acest personaj este, de fapt, sau încearcă să fie o replică feminină la Mîşkin din Idiotul lui Dostoievski.

Vorbesc foarte serios despre lucruri complet neserioase

George Ordeanu: Cît de greu vă scrieţi cărţile?

P.C.: Greu de tot. Singura carte pe care am scris-o uşor a fost Simion liftnicul, dar asta pentru că, în momentul în care am început s-o scriu, aveam mari bucăţi scrise deja şi eram într-o stare de spirit foarte bună. Într-o zi, întorcîndu-mă de la serviciu, am avut viziunea lui ca întreg, şi din momentul acela am trăit într-o stare de graţie pînă l-am terminat. Cel mai mult am scris la Povestea Marelui Brigand, nu neapărat greu, ci foarte încet. Îmi făcusem un ritm, îmi plăcea starea în care căutam, nu mă grăbeam pentru că ştiam că e o chestie care poate să nu se mai termine. Abia pe final am accelerat.

Didero: Scrieţi la mai multe cărţi în acelaşi timp?

P.C.: Nu. Abia dacă reuşesc să scriu la una.

Marius Ianuş: Cît de greu e să produci umor de calitate într-o lume invadată de băşcălie? Ce şanse are umorul în faţa acesteia?

P.C.: Cîteodată calitatea umorului mai depinde şi de receptor. Există şi băşcălie de bună calitate, există şi umor de tip Urzica, de proastă calitate. Metoda mea predilectă de producere a efectului comic este să vorbesc foarte serios despre lucruri complet neserioase, derizorii, adică o răsturnare a băşcăliei, care înseamnă să vorbeşti neserios despre lucruri importante.

Claudiu: Aţi publicat în revista Fracturi. Aţi fost prieten cu fracturiştii? Şi încă ceva... Lăudaţi proza fracturistă pentru sinceritatea scrierii, deşi apare şi reproşul legat de erotism (mai corect, de sex, ca semn al vîrstei biologice). Nu e o contradicţie?

P.C.: Unde e contradicţia? Laud fracturiştii pentru că au încercat să vină cu o nouă atitudine în mediul literar al acelui moment. Pe de altă parte, excesul de sexualitate din proză mi se pare o manifestare a vîrstei lor. Am mai spus-o: este o boală care va trece pe măsură ce ei se vor maturiza. Prima experienţă personală imediată a unui tînăr este cea sexuală şi este normal să scrie despre ea. Dar mai tîrziu, cînd se va însura, va avea copii, necazuri, va intra în competiţie, va avea duşmani mai mulţi, va avea probleme, va rămîne fără serviciu, apar şi alte experienţe care vor furniza şi alte subiecte. Deocamdată, cea mai la îndemînă este asta: să-şi contemple sexul şi să scrie despre ceea ce vede. Astăzi, cînd Marius Ianuş, care în urmă cu şapte ani scria acele versuri care au şocat pe mulţi, scrie altfel, asta nu înseamnă că e mai puţin talentat. Scrie chiar mai bine.

un cristian: Poezie aţi publicat numai în Fracturi?

P.C.: Da, sînt singurele poezii scrise la vîrsta cînd aveam unele puseuri lirice, în urmă cu vreo douăzeci de ani.

un cristian: Cel puţin doi dintre cei mai tineri „cititori profesionişti“, mă refer la Bogdan Creţu şi la Cosmin Ciotloş, vă situează printre „numele grele“ ale prozei româneşti. Cred că vă bucură acest lucru, mai ales că, în cadrul generaţiei ’80, vă consideraţi un outsider. Cît mai contează pentru un autor ca dumneavoastră girul critic al noilor generaţii?

P.C.: Cîtă vreme te laudă, orice critic e bun. Eu nu mă socotesc în competiţie cu ceilalţi scriitori din generaţia mea.

delia_radu: Aveţi critici preferaţi?

P.C.: Da, criticii mei preferaţi sînt, în general, criticii tineri, şi asta din motiv că trăiesc cu iluzia că au un ochi mai proaspăt şi mai lipsit de prejudecăţi. Dacă acum voi da cîteva nume, nu o fac pentru că au scris despre mine sau mi-au lăudat cărţile, o fac pentru cum au scris despre cărţile altora şi, mai ales, pentru cum critică, nu cum laudă..., inclusiv atunci cînd mă critică pe mine… Cătălin Sturza a fost destul de sever cu Christina Domestica, dar îl consider un critic foarte bun. Teodora Dumitru n-a scris niciodată despre vreo carte de-a mea, dar îmi place foarte mult cum scrie... Andrei Terian, iată şi cineva care mă laudă şi totuşi îmi place. Îl socotesc ca pe unul dintre cei mai serioşi critici din tînăra generaţie. Nu mă mai refer la cei care au venit cumva înaintea lor, ca Paul Cernat sau Daniel Cristea-Enache, care deja sînt nume consacrate. Apoi, Cosmin Ciotloş care, încă din studenţie, are rubrică în România literară. Mai este şi Mihai Iovănel, cu un aparat conceptual foarte bine pus la punct. Asta mă încîntă la ei. Nici unul nu mai scrie ca Alex Ştefanescu sau ca Manolescu. Argumentează mult mai coerent, mai convingător, mai bine. Ca Alex Cistelecan, spre exemplu, într-un comentariu la Despre minciună a lui Liiceanu, în care îl desfiinţează, dar cu tot respectul, fără să-l jignească. Cu argumente de mare calitate, cu rigoare, cu analiză pe text. Aproape că nu aveai ce să-i mai răspunzi.

Sînt un postmodernist care combate postmodernismul

dori23: Dacă ar fi să faceţi un top al romanelor româneşti (nu doar de după revoluţie), la care v-aţi opri?

P.C.: Concert din muzică de Bach, Lumea în două zile, Bunavestire, Iarna bărbaţilor şi Cartea milionarului. Ordinea nu e neapărat importantă.

Irina Petrişor: Care este în viziunea lui Petru Cimpoeşu cel mai important roman al generaţiei ’80? Şi aş vrea să ştiu dacă aţi reuşit s-o citiţi pe Florina Ilis?

P.C.: Nu am reuşit s-o citesc pe Florina Ilis. Cele mai importante romane ale generaţiei ’80 sînt Orbitor şi Pupa Russa. Dar nu neapărat şi cele mai bune.

Ovia Herbert: Cît de boem sînteţi? Sau aţi fost? Este necesară boema?

P.C.: E necesară comunicarea cu cei asemenea ţie... Dacă asta se numeşte boemă sau nu, nu ştiu. Pînă la 30 şi ceva de ani, am pierdut multă vreme la cîrciumă în discuţii cu cei care scriau mai ales poezie, încercînd să-i conving de lucrurile care mi se păreau adevărate, pînă cînd mi-am dat seama că nu erau interesaţi de literatură. Aşa-zisa mea boemă a încetat în momentul cînd mi-au apărut primele cărţi şi am avut primele cronici favorabile. Fiindcă ei nu puteau digera asta.

Oana Cătălina Ninu: Care este raportul dvs. cu generaţia ’80? Vă consideraţi un scriitor postmodernist?

P.C.: Sînt un postmodernist care combate postmodernismul. De nevoie, pentru că trăim într-o vreme care ne impune asta. Nu ne dăm încă bine seama. Trăim într-o lume deja globalizată, sîntem postmoderni fie că vrem, fie că nu vrem. Emisiunile stupide de la televizor, spre exemplu, nu sînt decît reflexul local al unor lucruri care se produc la New York sau în altă parte. Postmodernismul meu constă în a mă adapta mediului meu social şi cultural, încercînd totodată să combat tendinţele pe care le socotesc greşite.

Oana Cătălina Ninu: Credeţi că există un postmodernism românesc autohton?

P.C.: Am scris, într-o vreme cînd postmodernismul era o modă, un articol despre postmodernismul românesc ca instituţie de exprimare, criticînd viziunea promovată de Ion Bogdan Lefter, de Mircea Cărtărescu şi, mai puţin, de Gheorghe Crăciun, arătînd că postmodernismul românesc era un fel de medalie pe care cîţiva şi-o agăţau în piept, fără a avea un conţinut autentic postmodern. Nu există postmodernism românesc, pentru că postmodernismul este un fenomen global. Să dau un exemplu. Spunînd creştin-român, spui o aberaţie. Creştinismul trece dincolo de apartenenţa la o naţie, fiindcă e o religie universală şi universalistă, a fi creştin e dincolo de a fi român, iudeu sau grec – a spus-o de la început Apostolul Pavel. Cam aşa stau lucrurile şi cu postmodernismul – nu poate avea un caracter local. Dacă însă sintagma se referă la expresia locală a postmodernismului, atunci sigur că utilizarea ei e întrucîtva justificată. Simion liftnicul ar putea fi încadrat în categoria romanelor postmoderne, pentru că utilizează mijloacele literaturii postmoderne, deşi miza cărţii este clar şi una metafizică, pe chestiuni „tari“. Dacă aş avea ceva de reproşat comentatorilor cărţilor mele, ar fi că au diminuat sau chiar au trecut sub tăcere această dimensiune spirituală, asta probabil şi pentru că în ziua de astăzi nu e recomandabil să fii credincios, să spui asta, pare ceva din secolele anterioare, şi atunci intelectualii cu pretenţii încearcă să escamoteze această relaţie cu divinitatea. Dar Simion de la asta a plecat, e punctul de pornire al cărţii: relaţia omului individual cu Dumnezeu. Această relaţie apare şi-n Povestea Marelui Brigand, dar acolo e vorba de relaţia unei comunităţi umane cu Dumnezeu. O lectură cît de cît atentă ar arăta că teza cărţii este aceasta, chiar o spune un personaj: dacă sfinţii ar trăi la bloc, atunci blocul ar deveni mănăstire. Este o soluţie spirituală la criza societăţii contemporane, aceea de a ne aminti că sîntem datori lui Dumnezeu cu ceva.

Cristina Diaconescu: Dacă aţi avea certitudinea că vine sfîrşitul lumii, aşa cum l-au prezis mayaşii, la 22 decembrie 2012, sfîrşitul erei Peştilor şi începutul erei Vărsătorului, care ar fi cartea care să ilustreze acest sfîrşit de lume?

P.C.: Sfîrşitul lumii nu-l decid mayaşii, îl decide Dumnezeu. Din punctul meu de vedere, toate deciziile lui Dumnezeu sînt bune, inclusiv sfîrşitul lumii. Şi nu cred că merită să scriu o carte despre asta. Literatura se adresează oamenilor vii. Dacă ne raportăm la absolut, atunci literatura devine inutilă.

La televiziune trebuie găsit acel grad de concesie făcut gustului larg

un cristian: Dacă aţi face o emisiune televizată, cum v-aţi gîndi să fie?

P.C.: Am lucrat o vreme la o televiziune locală, ca editor coordonator. Cred că ştiu cît de fals e tot ce apare pe ecranul televizorului. Patapievici se apropie cel mai mult de idealul meu de emisiune culturală: ştie să asculte şi îşi cunoaşte bine invitaţii, le cunoaşte scrierile sau opera, iar întrebările lui sînt pe idee, încearcă să dezvolte o anumită idee a cărţii sau a operei celui pe care-l chestionează. Poate că un alt model care ar trebui revitalizat este cel al emisiunilor lui Iosif Sava, dar acolo era vorba şi de vocaţie particulară, pe care nu toţi o avem. Erau foarte populare, dar şi specializate. Emisiuni culturale bune face şi Ion Bogdan Lefter, dar e mult prea specializat. Trebuie acel grad de concesie făcut gustului larg. Modelul Iosif Sava e cel ideal, dar trebuie să se găsească cineva cu aceeaşi carismă, care să combine componenta educativă cu specificul invitaţilor, asta pe un fundament cultural al moderatorului. Amintiţi-vă de prezenţa lui Patapievici în emisiunile lui Iosif Sava, fireşte în contextul susţinerii de către Liiceanu, de către Manolescu… Dar aşa a apărut şi s-a impus Patapievici în spaţiul public. Şi cu siguranţă că există un viitor Patapievici printre cei tineri. Cine îl va descoperi?

un cristian: Dar cum vă explicaţi că, existînd această memorie vizuală, emisiunile înregistrate nu sînt redifuzate?

P.C.: Alta e problematica zilelor noastre…, altele sînt personajele publice faţă de acum zece ani. Dacă aş face o emisiune, aş gîndi un nou concept la care să participe oamenii tineri. Spre exemplu, l-aş chema pe Alex Cistelecan, juniorul, să vedem ce e cu stînga despre care tot vorbeşte el. Mă interesează cum gîndesc tinerii. Nu mă interesează abordarea de stînga a lui Adrian Năstase, spre exemplu…

un cristian: Năstase, pe care l-aţi făcut şi personaj, la fel şi Iliescu, Ceauşescu… Cine urmează?

P.C.: Cine pică.

Marius Ianuş: Vă interesează noile tehnologii de comunicare?

P.C.: Nu mă interesează foarte tare.

Marius Ianuş: Folosiţi internetul pentru documentare şi lecturi de plăcere?

P.C.: Pentru documentare, da, pentru lecturi de plăcere, nu.

Marius Ianuş: Ştiu că aveţi un site foarte drăguţ – www.cimpoesu.ro. V-a adus ceva în comunicarea cu cititorii?

P.C.: Nu mi-a adus nimc.

un cristian: V-aţi dat numerele de telefon pe site. Aţi avut neplăceri din cauza asta?

P.C.: Nu, deocamdată.

La Bacău există 50 de autori de cărţi, toţi membri ai USR, şi vreo trei scriitori

un cristian: „Nu e nici o ruşine să fii scriitor“, dar nu e oare cam ruşinos să fie atîţia scriitori? Nu vi se pare că s-a pervertit statutul de scriitor? Vorbiţi despre corupţia din literatură, similară celei din politică sau justiţie. Este apanajul formelor unionale sau doar o schemă a politicii locale?

P.C.: Asta e percepţia publică. Sînt o grămadă de veleitari… Scriitorul sacrifică totul pentru arta lui, fără şmecherii, fără a profita de statutul cîştigat. Se spune că USR are prea mulţi membri. Dar această problemă ţine de instituţia în sine, cei din afara ei nu au de ce să fie îngrijoraţi. Problema e dacă cei din interior acceptă, nu cum se vede din afară. Eu la Bacău sînt într-o filială în care există 50 de autori de cărţi, toţi membri ai USR, şi vreo trei-patru scriitori autentici. M-am zbătut să fac filiala şi-acum constat că s-au adunat o groază de veleitari acolo...

un cristian: Se mai poate vorbi de scriitori în cazul lor?

P.C.: Să vedem ce înseamnă să fii scriitor. Să fii autor de cărţi şi membru al Uniunii de creaţie? O definiţie posibilă. Dar poţi să fii scriitor şi fără a fi membru al Uniunii.

un cristian: Şi cum facem deosebirea dintre scriitori şi falşi scriitori?

P.C.: Aici intervine rolul criticii, rolul instituţiilor care igienizează spaţiul literaturii. Aici ar trebui ca intelectualii să manifeste solidaritate: să lupte pentru o reţea naţională a produselor culturale autentice şi să lase deoparte veleitarii. După 1990 s-a produs şi în domeniul ăsta un fel de inflaţie, am asistat la decapitalizarea noţiunii de scriitor. La fel ca în industrie. Înainte de 1990, datorită parcimoniei cu care erau publicate cărţile, exigenţa era mult mai mare. Era foarte greu să publici o carte, lăsînd deoparte cazurile în care scriai pentru partid. Dacă te respectai ca scriitor, dacă-ţi luai în serios statutul, nu era simplu să publici. Uniunea, pe vremea aceea, avea o oarecare autonomie, nu primea chiar pe oricine. Erau şi excepţii, dar nu era de ajuns să ai două cărţi, nu contează dacă valoroase sau nu, şi două recomandări de complezenţă. Se pot stabili prin statut nişte condiţii foarte riguroase, care nu pot fi păcălite, astfel încît să acceadă acolo acei oameni care au ceva de spus ca scriitori. Accesul cu pile, relaţii, intervenţii scade prestigiul scriitorului în societate. Posibilitatea de a tipări oriunde a dus la devalorizarea despre care vorbim. Aşa se ajunge la aberaţii în foarte multe domenii. Acum, oricine îşi poate lua doctoratul… Fostul primar al Bacăului, Sechelariu, a înfiinţat o universitate la care şi-a luat diploma de economist. Scriitorul nu mai reprezintă nimic, decît prin cărţile lui. Dacă e citit… Pentru că şi asta e o problemă, sînt foarte mulţi scriitori lăudaţi de critică, dar pe care nu-i citeşte nimeni… Dar cine era profesionist înainte e profesionist şi acum. Personal, mă consider un scriitor profesionist, pentru că-mi iau meseria în serios, dar pe de altă parte, nu sînt profesionist, pentru că nu trăiesc din scris. Sînt un om de stînga, adică trăiesc din salariu. Ce-i care spun că sînt de stînga şi trăiesc din profit, din capital, sînt nişte mincinoşi. De-asta m-am făcut inginer, m-am dus la o facultate de inginerie, ca să pot trăi din ceva. Nu-mi permiteam să mă pregătesc pentru filologie, deşi aş fi vrut, dar nu aveam bani. În perioada cînd am început eu facultatea, Institutul de Petrol şi Gaze era în Bucureşti, după trei ani s-a mutat la Ploieşti. Dar am dat la o facultate tehnică, unde aveam certitudinea că voi intra. Adică, n-am vrut să risc nimic. Pentru că exista acest spectru nenorocit că, dacă nu intrai, te lua în armată. Şi mi-a fost frică de armată.

un cristian: Pe care aţi făcut-o…

Nu ştiu dacă rolul de motor cultural al revistelor de oriunde mai contează

un cristian: Nu vi se pare că, paradoxal, în contextul dat, avem enorm de multe reviste? Literare, de cultură… Şi, atenţie, nu ştim cîţi le citesc, dar sînt subvenţionate…

P.C.: E o risipă de resurse. Consiliile judeţene de oriunde finanţează veleitari. Nu ştiu dacă rolul de motor cultural al revistelor de oriunde mai contează. Cine le citeşte? Se aruncă cu bani pentru că factorul decizional fie nu e de bună credinţă, fie că e nepăsător. E deja prea mult. Bacăul are deja trei reviste: Ateneu, Plumb şi o alta scoasă de nişte cadre didactice. Complicitatea e generalizată. Profesorii, ca să-şi poată da gradele, publică te miri ce şi pe unde, contracost.

un cristian: Lucru care vi s-a şi întîmplat. Aţi dat 30 de milioane pentru Povestea Marelui Brigand…

P.C.: Au dat sponsorii… Editorii m-au păcălit, oricum nu mai contează, şi-au primit pedeapsa, editura a dispărut…

un cristian: V-au pus pur şi simplu în braţe cele 500 de exemplare?

P. C.: M-a pus în legătură cu ei Cistelecan senior. Mi-a citit manuscrisul şi mi-a spus să mă duc la ei, că au o editură serioasă. Am mers cu manuscrisul, l-au citit sau nu l-au citit, Dumnezeu ştie, au zis că-l publică. Apoi m-au întrebat dacă pot găsi o sponsorizare. „Cît vă trebuie?“ „Vreo 15 milioane.“ Am vorbit cu un coleg de la Petrom, s-a rezolvat, aveam acolo, la vîrf, colegi de facultate. După care, cei de la editură au mai cerut o dată. Cum am găsit uşor sponsorizarea, am mai dat o dată. Au scos 500 de exemplare (eu făcusem contractul pe maximum 1.500 de exemplare, mă credeam deştept, să nu cumva să fiu păcălit la bani) şi au profitat de inocenţa mea… În contract nu era nici o clauză privind distribuirea. Dacă era un om cinstit acolo, îşi făcea treaba, cum a făcut Romoşan…

un cristian: De ce migrează autorii de la o editură la alta? Concret: la Dacia, Povestea Marelui Brigand s-a „bucurat“ de zero promovare. A urmat Compania, cu un succes de vînzări şi cu admiraţia editorului. Apoi aţi publicat la Humanitas, cea mai premiată carte a dumneavoastră, pentru ca acum să vă găsim în curtea Poliromului. Şi cu reeditări. Să-nţelegem că e un partener stabil de data asta. La Compania ce tiraj aţi avut?

P.C. : 2.500 şi s-a vîndut tot. Am avut un contract pe 5 ani, ne frecventam, discutam, a fost o relaţie agreabilă... Dar Romoşan nu a promovat cartea în exterior. Şi asta ţine de forţa editurii. La început a făcut tot ce-a putut, dar pe traducătorul din Cehia eu l-am găsit. Putea să-ncerce editorul, nu eu. Mai mult, editura din Cehia a cerut editurii Compania copyright-ul şi n-am fost informat. Abia în momentul cînd cartea obţinuse banii de la ICR, m-a sunat să mă-ntrebe dacă nu aş vrea să prelungim contractul. În timpul ăsta scriam la Christina Domestica. M-am dus cu manuscrisul, mai aveam de adăugat cîte ceva, dar i-am prezentat-o lui Romoşan. I-a plăcut. Şi-am început o discuţie. Că trebuie să mai tai, că e prea mare, lucruri pe care trebuie să le accepţi ca autor, dacă eşti profesionist. Editorul are altă viziune, redactorul are altă viziune decît ai tu din interior. Dar i-am cerut să schimbe coperta, să nu mai fie ca aia de la Simion liftnicul, nu-mi plăcea, părea o carte pentru copii. Nu se vedeau nici titlul cărţii, nici numele autorului. Era în seria de autori contemporani, dar nu puteai distinge care e a lui Nedelciu, care a lui Cimpoeşu… Trebuia personalizată. N-a vrut. Şi-atunci am început să mă gîndesc şi instigat de soţia mea, la o alternativă… Liiceanu m-a sunat şi m-am dus la el. Am discutat, dar una vorbirăm, alta făcurăm.

un cristian: V-a părut rău că v-aţi dus la Humanitas?

P.C.: Nu mi-a părut rău, dar a fost un eşec. Cartea nu era în librării. Eram odată la Timişoara, la librăria Humanitas, şi nu am găsit-o. Şi asta la aproape un an după apariţie. Am renunţat, a căzut tot, am tăcut şi m-am dus la Polirom.

un cristian: E bine la Polirom?

P.C.: Nu e mai rău ca la Humanitas. Aici public un pachet de patru cărţi, după aceea mai vedem.

Ficţiunea creează o lume, nu o descrie

Cristina Ispas: Dacă, să zicem, pisica ar fi politica, este vie sau moartă în liftul numit România, cu intelectualii români înăuntru pe post de substanţă radioactivă, pisica lui Schrodinger?

P.C.: Pisica lui Schrodinger este întotdeauna vie şi moartă în acelaşi timp, asta e esenţa paradoxului, care vine din fizica cuantică, pentru cine ştie despre ce vorbim... Ea depinde de un anumit atom radioactiv care emite sau nu un electron. Dacă avem o masă de 100 de grame de uraniu, ştim că ea se va înjumătăţi într-un timp dat, adică jumătate din numărul atomilor va emite în acel interval cîte un electron, dar dacă avem un singur atom, nu putem şti cînd va emite cuanta de energie, electronul... Dacă abordăm chestiunea din perspectivă strict politică, pisica este moartă demult, problema este că politicienii o aruncă dintr-o ogradă în alta...

Livia: La care din premiile obţinute ţineţi cel mai mult?

P.C.: Nu cumva această întrebare vine din redacţia Observatorului cultural? Daţi-mi voie să-l citez pe Mircea Cărtărescu, deşi nu ştiu dacă el, într-o situaţie asemănătoare, m-ar cita pe mine. Valoarea unui premiu depinde de valoarea celor care îl acordă, de juriu. Deocamdată, juriile cele mai valoroase care mi-au acordat un premiu au fost cele de la USR, revista Observator cultural şi revista Cuvântul. Am mai luat un premiu important de la Ziarul de Iaşi. Dar probabil că cel mai important e Magnesia Litera, primit în Cehia. Mi s-a spus că din juriu a făcut parte şi Vaclav Havel...

Marius Ianuş: Sînt texte în romanele dumneavoastră care provin din pastile jurnalistice convertite. Cum e binecunoscuta parafrază a deschiderii Baltagului, „Povestea Sîrmei“ din debutul lui Simion liftnicul. Credeţi că jurnalismul îi poate ajuta pe scriitorii de azi? Scriitorii modernişti erau foarte reticenţi în privinţa amestecării genului jurnalistic în literatură. Azi, lucrurile s-au schimbat?

P.C.: În Simion am inclus, sub formă de Pilde, cîteva din articolele pe care le publicasem în presa din Bacău, pildele cu Iisus ca preşedinte al României, cu cel care nu-l iubea pe Vivaldi, Sîrma la români... Ştiţi foarte bine că cei mai buni scriitori americani au fost mai întîi jurnalişti. Totuşi, romanul de ficţiune are un specific pentru care simpla relatare jurnalistică nu e suficientă. Ficţiunea creează o lume, nu o descrie, ca în jurnalistică. Ficţiunea produce imagini şi sensuri în alt fel decît articolul de ziar. Prin urmare, autorul de roman trebuie să se despartă la un moment dat de jurnalist, dacă vrea să fie scriitor.

Ovia Herbert: Scriitorul este bun doar cînd reprezintă o marfă de export?

P.C.: E o problemă a mediului nostru literar. Pe de o parte, este totuşi normal ca aprecierea să vină după o confirmare din exterior. Pe de altă parte, ar fi bine să ne asumăm judecăţile de valoare proprii. Un exemplu. La noi, scriitorii ruşi sînt traduşi abia după ce au succes în Occident – asta arată slăbiciunea sistemului nostru de receptare a valorilor. De ce nu ne îndreptăm direct spre sursă, să descoperim pe cont propriu nişte mari scriitori ruşi? Poate că e şi o chestie de marketing aici... Cît priveşte confirmarea din afară, eu, în Bacău, n-am fost un scriitor important pînă n-am abţinut confirmarea de la Bucureşti. Centrul validează, asta-i situaţia peste tot.

Dialog pe chat coordonat de un cristian

Ioan Es. Pop, al doilea invitat pe chat

Acesta a fost primul episod al Formulei 1 – chat cu scriitori români, alături de Petru Cimpoeşu. Întrebările rămase pe dinafară vor intra pe site, într-o secţiune specială dedicată proiectului. Odată cu ultimul ok, a sosit şi acest e-mail de la Petru Cimpoeşu: „Am făcut o criză de sciatică, abia mă mişc, şi nu-mi mai pasă de literatură“. În numele tuturor celor care au participat într-un fel sau altul la acest proiect, ţin să-i mulţumesc autorului pentru excelenta colaborare şi să-i urez sănătate şi bucurii alături de familie.

La ediţia a doua, pe 24 iulie, Ioan Es. Pop vine în redacţia Observatorului cultural pentru al doilea episod din Formula 1 – chat cu scriitori români.

Recomanda articolul prin: