O întîlnire cu Mihaela Ursuleasa este întotdeauna o
experienţă interesantă. Atît pe scenă, cît şi în discuţii particulare, pianista
are întotdeauna de transmis un mesaj personal, sincer şi profund. Un tînăr
artist talentat, inteligent, deschis, umblat în lume, cu o experienţă de viaţă
şi de scenă care merită să fie cunoscute. De curînd, am putut-o asculta din nou
la Bucureşti, într-un concert la Filarmonica „George Enescu“. Am vrut să
folosesc această ocazie pentru a realiza un interviu în care să vorbim nu
despre istoria devenirii sale, ci despre prezent, despre viaţa ei de astăzi, cu
luminile şi umbrele ei inerente.
Am convenit ca acest interviu să ocolească tiparul obişnuit.
Nu vom vorbi despre reperele deja bine cunoscute ale carierei dumneavoastră,
ci, în general, despre condiţia tînărului pianist concertist de real talent în…
jungla vieţii muzicale internaţionale. Experienţa dumneavoastră ne va ajuta să
înţelegem mai bine bucuriile, dar şi sacrificiile unei astfel de vieţi.
În sfîrşit, cineva îmi pune o întrebare pe care o aşteptam
de mult! Aveţi dreptate, despre anecdotica devenirii mele s-a vorbit destul; acum,
sînt cine sînt, şi aştept altfel de întrebări. Încep prin a vă spune că despre
pianistul de astăzi se crede că ar fi un singuratic, un sedentar, un morocănos,
un pesimist, care nu ştie sau nu poate să comunice. Nu e întotdeauna aşa. Eu mă
simt foarte bine atunci cînd fac muzică de cameră, căci pe scenă mai am alături
alţi oameni, artiştii din formaţiile cu care cînt. Cu totul alta este situaţia
unui recital cînd realizez că sînt singură, doar cu pianul alături şi cu foarte
multe perechi de ochi aţintiţi asupra mea, şi că fiecare persoană aşteaptă ceva
de la mine! Mă cuprinde atunci un îngrozitor sentiment de frică ce durează pînă
cînd ating prima clapă. Atunci totul se transformă, nu mai exist nici eu, nici
pianul, nici publicul, există doar Muzica. Atunci încep să trăiesc cu adevărat
şi să mă bucur. Tot ce precede această bucurie însă – călătoriile, studiul,
gîndurile, obligaţiile sociale, momentele în care trebuie să iei hotărîri
majore… –cere nervi foarte tari, un cap
foarte rece şi… o inimă foarte caldă. Şi da, cel mai adesea, sîntem singuri cu
munca şi cu grijile noastre.
Un dirijor adevărat ar trebui să spună: eu nu sînt şeful absolut
Simt nevoia să facem puţină ordine în acest univers nebulos
şi agitat al existenţei unui pianist tînăr şi talentat, aflat la un frumos
început de carieră şi vă întreb: cum se fac primii paşi, ce greşeli trebuie
evitate, ce pericole pîndesc, ce compromisuri trebuie – sau nu trebuie! – să
fie făcute?
Pot să vă spun că eu am făcut aproape toate greşelile care
se puteau face la un început de carieră. Ele nu au avut totuşi efectele
dramatice pe care le-ar fi putut avea, pentru că alături de mine a fost
întotdeauna familia. Un tînăr ce vizează o carieră artistică trebuie să aibă
alături o pereche de părinţi responsabili, gata să sacrifice oricînd mai totul.
Eu am avut norocul unor astfel de părinţi! Este absolută nevoie apoi de un
profesor priceput nu numai în muzică, ci şi în stabilirea unor contacte
profesionale care să ajute la promovarea lină, dar susţinută, a elevului în
viaţa de concert. Prima mea profesoară, dna Stela Drăgulin de la Braşov, mi-a
dat ocazia unei fantastice experienţe de scenă, de concert. În schimb însă,
mi-a asfixiat personalitatea, a ridicat pianista, dar aproape a distrus eul,
omul din mine. Iată greşeli care ar trebui evitate, căci pot avea efecte
distrugătoare pentru întreaga viaţă, pentru întreaga carieră viitoare a
copilului. Un copil nu trebuie să fie forţat, nu trebuie să fie exploatat şi
împins mereu şi mereu înainte, cu orice preţ, pentru reuşită şi glorie. Unui
copil talentat un profesor bun îi dezvoltă şi îi susţine pasiunea pentru muzică
şi înţelegerea pentru arta sunetelor.
Căci acel copil va deveni artistul care,
obligatoriu, va trebui să se descurce mai tîrziu singur în viaţă. Un bun profesor
îl învaţă cum să reuşească acest lucru. Un astfel de profesor am avut norocul
să găsesc la Viena, el se numeşte Heinz Medjimoric, este un pedagog şi un
psiholog extraordinar. A ştiut cum să îmi canalizeze temperamentul cu rezultate
optime în muzică şi în viaţa de toate zilele. A ştiut să îmi dea sfaturile
potrivite pentru cele mai diferite situaţii: cum te comporţi pe scenă şi în
afara ei, cum relaţionezi cu oamenii, cu dirijorii, cu impresarul, cum te
prezinţi la un concurs, cu cine trebuie să vorbeşti şi cu cine nu, cum creezi o
relaţie profesională şi cum o păstrezi pentru un timp îndelungat… Există repere
în afara timpului, ce rămîn mereu valabile chiar în condiţiile unei vieţi cu o
agitaţie şi cu un ritm de desfăşurare absolut nebune. Am reuşit să ajung să îi
văd pe toţi oamenii egali, nu am nici un fel de prejudecată. Mă port la fel cu
un dirijor faimos sau cu portarul care îmi deschide uşa la intrarea artiştilor.
Păşesc spre fiecare om cu acelaşi respect. Nu mi se răspunde întotdeauna la
fel, dar… Îmi amintesc de dirijori tirani care îmi spun mie, solistului, eu fac
aşa, eu vreau aşa…, şi solistul trebuie să execute. O perioadă a trebuit să tac
şi să accept, acum însă nu îmi pot reprima o reacţie… cinică sau una ironică şi
rămîn fermă pe poziţia mea. Odată am rugat un dirijor să spună violonceliştilor
să cînte cu mai multă expresivitate partitura lor din partea a doua a
Concertului de Schumann (era chiar tema), iar maestrul s-a întors brusc spre
mine şi a ţipat isteric „Eu dirijez aici!“, la care, brusc, am tăcut cu toţii.
Totuşi, acestea sînt cazuri destul de rare.
Am avut norocul să mă înţeleg
foarte bine cu majoritatea dirijorilor cu care am cîntat. Un dirijor adevărat
ar trebui să spună: eu nu sînt şeful absolut, eu sînt numai mediatorul între orchestră
şi solist, toţi alcătuim un tot în care, din punctul de vedere al muzicii, avem
obligaţii, drepturi şi importanţă egale. Nu mă consider într-un concert cu
solist, conducător de pluton. Ascult mereu ce se întîmplă în orchestră, mai
ales în Concertul de Liszt sînt atîtea solouri la oboi, la flaut, la trompete,
la corzi… Cînd aceste instrumente se află în prim-plan, iar pianul acompaniază
doar, nu văd altă soluţie decît să mă retrag, chiar solist fiind, în plan
secund. Există însă şi situaţii în care trebuie să fiu în faţă şi atunci cer,
aştept de la colegii mei din orchestră să mă susţină. Mai este apoi şi legătura
cu totul specială cu publicul, căci, în cele din urmă, pentru el cîntăm. Am
acum cîţiva elevi în Elveţia şi le spun mereu: fiţi conştienţi, cîntaţi pentru
oameni – fie că este profesorul, fie că sînt prieteni sauascultători în sala de concert. Unii se
pricep la muzică, alţii nu. Este ca şi cum ai vorbi fiecăruia după capacitatea
lui de a te înţelege. Şi le vorbeşti cald, convingător, respectuos, pe
înţelesul lor, astfel încît muzica să ajungă la fiecare, să bucure pe fiecare.
Mi-aş dori ca publicul să fie atît de impresionat de muzică, încît să ajungă să
uite cine cîntă, să uite numele solistului şi să reţină doar bucuria întîlnirii
cu compozitorul şi capodopera lui. Căci, dacă nu ar fi fost compozitorul, nu ar
fi fost nici muzica şi nu ar fi avut loc nici concertul. Aceasta este ierarhia
corectă a înlănţuirii etapelor în ordinea importanţei lor reale.
Ce ar mai trebui să ştie astăzi un pianist care aspiră la o
carieră internaţională?
Trebuie neapărat să ştie să facă muzică de cameră şi
acompaniament. Trebuie să ştie să dea pentru a putea, mai apoi, primi. Trebuie
să predea, căci pedagogia te ajută să stai într-o permanentă conversaţie cu tine
însuţi, punînd întrebări, dînd răspunsuri, căutînd soluţii şi moduri cît mai
eficiente de exprimare. Trebuie ca experienţa ta să ajungă la generaţiile de
artişti ce te urmează. Concurenţa este dură. Numărul pianiştilor buni şi foarte
buni ce se află în diferite faze ale activităţii şi carierei este foarte
mare... Sînt foarte puţini însă pianiştii care, pe mine, personal, mă
impresionează. Nu spun asta pentru că eu sînt pianistă sau pentru că ţin prea
mult la propriile idei – acesta este un pericol pe care încerc în fiecare zi să
îl evit şi să îmi păstrez cît mai curată obiectivitatea profesională. Ceea ce
mă deranjează cel mai mult este că, în întreaga lume, se cîntă mereu şi mereu
aceleaşi partituri. Or, pianiştilor le stă la dispoziţie un repertoriu imens şi
deosebit de variat, ce nu poate fi învăţat nici într-o întreagă viaţă de om...
Da, dar nu este mai puţin adevărat că publicul dărîmă uşile
la... Ceaikowski, oriunde şi oricînd!
Asta e problema! Dar noi trebuie să fim cei care educă
publicul, nu publicul are sarcina să ne educe pe noi! Mai mult sau mai puţin
pot accepta în acest sens, o relaţie de reciprocitate. Eu am pus odată, într-un
program, în America, alături de Rahmaninov şi de Beethoven, o lucrare de
Messiaen. La două minute după ce am expediat agentului meu propunerea de
program am primit răspunsul lui prin care întreba direct dacă vreau să am
sălile goale, căci e convins că publicul nu vine la concertul care îl are pe
Messiaen pe afiş. Am acceptat ca lucrarea să nu fie inclusă în program dar, în
seara de recital, după Beethoven şi înainte de pauză, m-am adresat publicului
şi am spus: „Acum, voi cînta pentru dumneavoastră patru Preludii de Messiaen,
este anul Messiaen şi eu ador muzica aceasta. Cei care doresc să părăsească
sala, o pot face acum, liniştiţi“. O singură persoană s-a ridicat şi a ieşit.
Şi eu am cîntat Preludiile de Messiaen în faţa unei săli pline, care a aplaudat
sincer la sfîrşit. Ca o concluzie firească, spun că pianiştii de astăzi trebuie
să aibă şi mai mult curaj şi mai multă personalitate atunci cînd îşi alcătuiesc
repertoriul de concert şi recital. Toată lumea ar avea numai de cîştigat. În
acest sens, am toată admiraţia pentru publicul american, mult mai deschis şi
mult mai flexibil decît cel european.
Nu pot să închei acest interviu fără să vă întreb care sînt
dorinţele pentru viitor – doar sîntem la început de an.
Doresc ca totul să continue, pe plan profesional, aşa cum
este şi acum. Dar cea mai mare dorinţă este ca fetiţa mea de doi ani, Ştefania,
să fie sănătoasă şi să pot să o cresc aşa cum vreau şi aşa cum se cuvine.
"Mă cuprinde atunci un îngrozitor sentiment de frică ce durează pînă cînd ating prima clapă. Atunci totul se transformă, nu mai exist nici eu, nici pianul, nici publicul, există doar Muzica. Atunci încep să trăiesc cu adevărat şi să mă bucur. Tot ce precede această bucurie însă – călătoriile, studiul, gîndurile, obligaţiile sociale, momentele în care trebuie să iei hotărîri majore… – cere nervi foarte tari, un cap foarte rece şi… o inimă foarte caldă. Şi da, cel mai adesea, sîntem singuri cu munca şi cu grijile noastre."
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters