Nr. 744 din 17.10.2014

Educatie
On-line - actualitate
Restituiri
Monografie
Focus
Editorial
Eveniment
Actualitate
Inedit
Informaţii
Politic
Literatură
Supliment
Istorie literară
Studii culturale
Societate
Interviu
Arte
Rubrici
 
Carmen MUŞAT
Ovidiu ŞIMONCA
Doina IOANID
Bianca BURŢA-CERNAT
Adina DINIŢOIU
Silvia DUMITRACHE
Cezar GHEORGHE
Iulia POPOVICI
Alina PURCARU
UN Cristian
Mihai FULGER
Şerban FOARŢĂ
Bedros HORASANGIAN
Cristian PÎRVULESCU
Radu Călin CRISTEA
Cristian CERCEL
Marius OPREA
Paul CERNAT
Daniel CRISTEA-ENACHE
Claudiu TURCUȘ
Bogdan-Alexandru STĂNESCU
Andreea RĂSUCEANU
Dana PÎRVAN-JENARU
Liviu ORNEA
Mihai PLĂMĂDEALĂ
Ovidiu PECICAN
Ovidiu DRĂGHIA
Observator cultural
vezi toti autorii
Translation

Acasa   |   Arhiva   |   2001   |   Octombrie   |   Numarul 88   |   Pianul lui Manolescu

Pianul lui Manolescu

Autor: Bedros HORASANGIAN | Categoria: | 0 comentarii
Tipareste pagina Mareste caractereMicsoreaza caractere Marime text
In 1980 Nicolae Manolescu are 41 de ani. Este in amiaza prestigiului: publicase, deja, 9 carti, ultima fiind primul volum din Arca lui Noe, cunoscutul eseu-istorie-analiza dedicat romanului romanesc. Prestigiul lui de atunci, mai greu de priceput de traitorii mai tineri de azi, este mult, mult mai mare decit titlurile pe care le poseda si functiile pe care le detine. Cronica literara de la Romania literara este asteptata cu emotie in fiecare joi dimineata: ea da tonul: Da sau Nu, Hm! sau Mda! Lansat si incurajat de George Ivascu, daca nu si protejat-menajat (azi, iar se pricepe greu ce era atunci), Nicolae Manolescu la 41 de ani este chiar o institutie (mai mult decit literara) in sine. Ne place sa recunoastem sau nu, ne convine au ba, acesta a fost (si este) adevarul. In deceniul ce va urma, pina in decembrie 1989, prestigiul lui ramine constant, autoritatea este stabilizata – nu are ce sa urmeze in ierarhiile oficiale; postul de lector universitar confirma inghetarea statutului (administrativ) academic maxim ce i se putea acorda. Mai mult decit atit nu permitea cimpul de manevra ideologico-politic al sistemului. Alaturi de ceilalti critici de la Romania literara – sa nu uitam ca N.M. nu facea parte din redactie, ci era doar (?!!) colaborator –, pe care nu-i putem omite daca vrem sa facem evaluari-in-trecut (Mircea Iorgulescu, Valeriu Cristea, Gabriel Dimisianu si, sa recunoastem, tot cu statut de colaborator, Eugen Simion), dar si cu contributiile substantiale ale unor Ovid S. Crohmalniceanu, Mircea Zaciu sau Lucian Raicu (pina la plecare…), Nicolae Manolescu concentreaza o directie si o normalitate a actului critic intr-o lume anormala.

Este greu de perceput azi intregul balet si toate bizantineriile posibile, atunci, in epoca, pentru a salva aparentele (dar si iluziile, sperantele, temerile, angoasele etc.) unei literaturi supuse tuturor presiunilor, „comandamentelor“ si aranjamentelor (pe fata sau de culise). Dar nu despre acesti ani vrem sa dam socoteala acum, destinul literaturii romane postbelice. Manolescu scrie saptamina de saptamina cronici la R.l., dar mai comite si articole „laterale“, mici glose in marginea literaturii sau a culturalului. A vietii. O carte, o calatorie, o amintire sau o intilnire ii provoaca simtul analitic. Parte din aceste glose-ocolisuri-paranteze devin teme pe care criticul le publica in diferite reviste, mai ales de provincie. Apoi ele se aduna in volume si, din simple variatiuni pe diferite teme, devin memoria culturala a unei epoci. Chiar si dupa 1989 mai apar, sporadic, astfel de productii, dar nu mai au impactul celor de dinainte de ’89: Manolescu deja este altcineva, a iesit din cimpul de atentie doar al literatilor. „Mai mult de jumatate“ din toata aceasta colectie de Pastiches et Mélanges, sa le zicem, sint adunate intr-o noua selectie ce apare in 2000. Cu totul intimplator ne-a cazut in mina volumul cu pricina. L-am parcurs cu nostalgii, reverii si cu toate simturile la pinda. Nu cu putine surprize, cu nu mai putine voluptati. Parte din texte le stiam (ne aduceam aminte de ele), altele nu. Printre ele ne-a retinut unul din 1980: Pianul.

In 1980 Manolescu are 41 de ani si „prioritatile“ momentului ar fi altele decit nostalgia unui pian de familie. Si totusi un pian al bunicii, al unei familii, al unui timp devine factorul declansator al unei excelente proze. Chiar asa. La 41 de ani Nicolae Manolescu, cel ancorat in cea mai „fierbinte realitate“ („Suna ca dracu…“, ca sa-l citam pe dl Petre Roman), suspenda imediatul si plonjeaza, in cel mai proustian registru cu putinta, fara nostalgii si reverii inutile, in trecut: asa a fost, asa a fost sa fie, n-am avut ce face, nu ne putem impotrivi destinului, parca ar vrea sa se justifice prodigiosul cronicar care prelucreaza realul si nu face apel la fictiune. (In alta parte declara ca nu crede in realitate, ci doar in fictiune. Dar ce este fictiunea decit o metamorfoza a realitatii, asa cum realitatea nu poate fi desprinsa de metamorfozele fictiunii? Sa nu continuam aceste banalitati pentru a nu deveni ridicoli.) Pianul lui Manolescu este altceva decit Contradictia lui Maiorescu si atitea alte studii, riguros pedante si elegant-didactic elaborate, dedicate autorilor si literaturii romane. Povestea acestui pian de familie suspenda pentru citeva pagini/clipe obsesiile literare ale autorului: redevine copil, adolescent, tinar, om matur, pianul este acolo chiar si cind nu mai exista, cind dispare intr-un neant regasindu-se alaturi de trecutul bunicii, al familiei, cel al parintilor in timp-ul care, incet, incet, potopeste in imaginarul lui Manolescu viata si moartea unui simplu pian. Cine a avut un pian in casa – cu sau fara coada, cu toate ca detaliul nu este lipsit de importanta, absenta sau prezenta… cozii aruncindu-ne in lumi diferite – poate percepe cu totul altfel aceasta madlena manolesciana. Pianul, un mic text publicat de Nicolae Manolescu la 41 de ani, in 1980, si citit azi, in 2001, aduna in el fragezimea unei intregi istorii (nu doar) romanesti.

Nu stim cum de antologatori exigenti de proza – precum iubitul si regretatul Mircea Zaciu, alt mare autor de proza, in Teritorii… –, nu au descoperit si selectat aceasta mica bijuterie literara. (Nu discutam de programa universitara sau scolara, caci intram pe un teren minat.) A stat ascunsa in paginile unei reviste, apoi a intrat intr-un volum de teme, iar azi, azi e un fel de a spune, isi etaleaza virtutile intr-un timp al tuturor nostalgiilor, anacronismelor si imediatetii (sic!) agresive: antrax, interventie terestra, integrare in UE si NATO, pregatirea iernii ce vine si tot asa. „Cei mai de seama din acest secol si din toate timpurile“, spune N.M. despre Lovinescu si Calinescu analizind raporturile dintre cei doi. Care numai cordiale nu au fost. Si face „o marturisire“ plecind de la un text publicat de dl Geo Serban in Ulysse (am gasit si noi volumul cu pricina in propria noastra dezordine…), reprodus din Vremea, unde G. Calinescu ii face un portret, postum, lui Lovinescu. Elogiul dedicat de Calinescu unui critic pe care nu l-a agreat – si l-a combatut prin toate mijloacele, atunci cind nu l-a „contrat“ pe toate caile posibile – devine sursa unei melancolii si expresia efemeritatii gloriei literare. Daca nu si a literaturii. Ca si a vanitatilor, orgoliilor de moment vizavi de valoarea in sine, in eternitate (sau unde?) a adevarului (relativ si el…) si pasiunii, increderii, la urma urmelor, in virtutile marii arte literare. Dincolo de contingent. Lovinescian se declara si Nicolae Manolescu, cum, poate, fara sa recunoasca, a fost sau a vrut sa fie si G. Calinescu atunci cind, poate, din „ambit“, s-a facut… calinescian! Personalitati si personaje de mare anvergura pe scena literaturii si de ce nu, a istoriei romanesti din secolul trecut. Alaturi de cei doi, Lovinescu si Calinescu, mai putem adauga inaintea lor, pe Maiorescu si dupa ei pe insusi Manolescu. Ne place sau nu, n-avem cum sa ocolim evidentele. Pianul lui Manolescu aglutineaza tot ceea ce ar fi putut da mai bun in plan literar criticul Manolescu.

„Literatura“ criticilor este marcata de aceasta obsesie a creativitatii fictionale: sint sau nu (si) scriitori? Scrisul de proza (sau poezie, teatru etc.) al criticilor nu face decit sa dovedeasca, mai apasat, calitatile, incontestabile, ale obsesiilor lor primordiale. „Derapajele“ in planul creatiei strict (sic!) artistico-literare nu sint decit frustrari sau melancolii. Pianul este dovada peremptorie a unei mari acuitati vizuale si a unei exersate sensibilitati artistice. Criticul, oricit de obiectiv si analitic ar trebui sa ramina pentru a judeca la rece productia literara a prezentului (sau a trecutului, de ce nu), nu poate fugi de propriile nostalgii: n-are cum fugi de el insusi. Si daca e si inzestrat cu o mare putere de seductie a cartilor care-l atrag, atunci „reveriile“ scripturale vin imediat. „Creatia si analiza“ nu se exclud, chiar si atunci cind nevrozele vin si dau tircoale. Pianul si pianistii ascund la rindul lor aceste miscari browniene ale sensibilitatii. Sint criticii si artisti? Pot fi, de ce nu, Adela ramine, Cearta mai putin. Dupa ’89 Manolescu a intrat in atentia opiniei publice, ca si alti literati romani dedati politicii. Multa lume l-a admirat sau respins in functie de umorile si starile noastre emotionale de moment. (Ne putem numara printre acestia, nu facem parte din alta lume.) Dar putina lume i-a citit cartile dinainte si de dupa ’89. Ca si in cazul Blandianei sau al lui Mircea Dinescu – ca sa dam doua exemple dintre cele „populare“. Pacat, pacat pentru toata lumea. Esecul in politica al lui Nicolae Manolescu (dar a fost doar al lui? nu cumva toata – sau aproape, excluzind gindacarimea oportunista – intelighentia romaneasca este partasa acestui esec?) nu este decit confirmarea unor mai vechi constatari ale istoriei romanesti. N-avem loc pentru a glosa pe marginea acestui fapt: esecul ca forma de realizare artistica. Pianul lui Manolescu reia, pe o alta spirala, capacitatea noastra de a mistifica realitatea. Un mare critic dublat de un, iata (?!), excelent prozator este contemporanul nostru. Ne facem iluzii ca poporul Romaniei de azi citeste Romania literara sau Temele (din 2000…) ale lui Manolescu. Dar tocmai atunci cind fiecare dintre noi ne asteptam mai putin, iese din Pianul lui Manolescu, de acesta data, acea atingere de deget, „viritul in eternitate“ de care pomenea, nu fara orgoliu, Radu Petrescu.

 
 
 
Cele mai citite articole
Ce e rău şi ce e bine
Receptarea operei lui V. Voiculescu
Pseudopolitica sau despre romanul poliţist al campaniei electorale
BIFURCAŢII. Marile iluzii
Recviem pentru un muzeu
Cele mai comentate articole
Ce e rău şi ce e bine
Receptarea operei lui V. Voiculescu
BIFURCAŢII. Marile iluzii
Adversarul lui Victor Ponta: PSD
Idealuri în descompunere
Cele mai recente comentarii
ponta e psd
@leon
...
"...obiecţia lui Lev Nikolaevici..."
Game
 
Parteneri observator cultural
qedfilmul