Piaţa Universităţii: comemorările Revoluţiei între legitimizare şi uitare

Autor: Ioana NIŢULESCU | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Nimeni nu are dreptul să uite că pe 21 decembrie ’89, în acest loc, poporul român şi-a luat porţia de libertate. (inscripţie de pe un panou prezentat de un revoluţionar la comemorările Revoluţiei din Piaţa Universităţii, pe 21 decembrie 2005)

Fiecare oraş îşi are locurile sale simbolice, spaţiile sale sacre care articulează relaţia dintre timp şi istorie. Raportată la spaţiu, istoria unei ţări pare de fiecare dată scrisă altfel, „povestită“ diferit de fiecare spaţiu simbolic în care este înscrisă. Timpul istoric este scris de către spaţiile geografice: un alt spaţiu, un alt timp al istoriei. Bucureştiul abundă în spaţii simbolice, fiecare convocînd un alt timp. Dintre aceste locuri simbolice, puţine sînt însă considerate „locuri de memorie“, concept introdus de istoricul francez Pierre Nora.

Despre Piaţa Universităţii am putea spune că este un loc de memorie prin excelenţă. Avînd drept repere, sau mai degrabă drept gardieni, hotelul Intercontinental, Teatrul Naţional Bucureşti şi clădirea Facultăţii de Arhitectură, Piaţa Universităţii se dovedeşte a fi „un veritabil loc de memorie“, după cum arată Alexandru Gussi1, împrumutînd expresia lui Pierre Nora.

Marcată de zilele însîngerate ale Revoluţiei, Piaţa Universităţii cunoaşte manifestări violente şi în zilele mineriadelor, fiind supranumită cu această ocazie „Golănia“ şi devenind celebră prin repetarea cu frenezie a Imnului golanilor ca simbol al luptei anticomuniste. Memoria colectivă a acestui loc transformă, odată cu trecerea anilor, Piaţa Universităţii într-un loc de memorie, reînvestit perpetuu prin practici comemorative. La nivel general, locurile de memorie ale unui popor sînt reinstituite în mod constant prin astfel de practici comemorative, iar Piaţa Universităţii nu face excepţie.

Comemorările care animă an de an Piaţa Universităţii încearcă să aducă împreună trecutul şi prezentul şi pe cei care nu au uitat. Desfăşurate în fiecare an conform unei ordini prestabilite, ceremoniile de comemorare a Revoluţiei urmează acelaşi tipic în toate locurile de memorie din Bucureşti: un serviciu religios, urmat de o depunere de coroane. Ritualurile comemorative încep la Bucureşti pe 20 decembrie, prin comemorarea de la Popeşti-Leordeni, urmînd să ia sfîrşit pe 23 decembrie, prin comemorarea de la aeroportul „Henri Coandă“. Ziua de 21 decembrie este cea mai importantă pentru Bucureşti, fiind considerată prima zi a Revoluţiei în Capitală. 21 decembrie pare să fie însă o zi controversată, ca zi comemorativă. Preşedintele uneia dintre numeroasele asociaţii de revoluţionari din Bucureşti îmi povestea că 21 decembrie nu a devenit zi comemorativă oficială imediat după 1989, din cauza unei lipse de voinţă politică. În fond, partidele politice aflate la guvernare îşi revendicau o legitimitate revoluţionară, dar atît adversarii lor politici, cît şi politologii remarcau continuitatea cu trecutul comunist2.

Caracterizate conform definiţiilor „canonice“ ale ritualului politic, precum cea formulată de David Kertzer (vezi Ritual, politică şi putere), prin formalism şi repetitivitate, comemorările din Piaţa Universităţii împrumută din simbolismul Revoluţiei. În calitate de ritualuri, comemorările sînt simbolice, întrucît sînt organizate în locuri de memorie marcate de Revoluţie, la date fixate de Revoluţie. În acelaşi timp, punerea în scenă a unui ritual comemorativ atribuie o funcţie simbolică spaţiilor de desfăşurare, transformîndu-le în locuri de memorie.

Dacă practica comemorativă este aparent aceeaşi de la un an la altul, atunci oamenii sînt cei care creează atmosfera comemorării. Participarea oamenilor politici dă o notă oficială comemorării, în timp ce participarea asociaţiilor de revoluţionari reclamă un plus de vizibilitate pentru structurile „societăţii civile“. În acelaşi timp, comemorările reprezintă pentru asociaţiile de revoluţionari un exerciţiu identitar: ce este un revoluţionar? Prezenţa familiilor celor ucişi şi a supravieţuitorilor dă un aspect emoţional comemorării. În afara celor curioşi care se opresc în stradă pentru a asista cîteva momente la comemorare, comemorările din Piaţa Universităţii reprezintă uneori ocazia unor manifestări care nu se încadrează în registrul comemorării. Am observat adesea în cadrul comemorărilor din Piaţa Universităţii acest tip de personaj, care profită de cadrul creat pentru a beneficia pentru cîteva momente de atenţia presei. De la an la an parcă tot mai săracă în reprezentanţi, presa ia parte cîteva minute la comemorare, distantă şi vînînd aceleaşi poveşti triste ale unor eterne personaje, pentru a face apoi publice cîteva secunde cu actul depunerii de coroane, astfel încît evenimentul să nu fie trecut cu vederea.

Comemorările implică, aşa cum afirmă David Middleton şi Derek Edwards, „o tensiune continuă între aspecte imuabile ale trecutului conservate în prezent, în opoziţie cu trecutul, conceput ca transformabil şi uşor de manipulat“ (vezi Collective Remembering). În ceea ce priveşte rolul comemorărilor ca ritualuri politice, acesta se raportează diferit faţă de fiecare element sau categorie pe care o influenţează. În primul rînd, comemorările au un rol definitoriu în vederea prezervării memoriei Revoluţiei. Raportate la un loc de memorie, comemorările au rolul de a-l pune în valoare. Raportate la cei trecuţi în nefiinţă, comemorările reprezintă un omagiu adus de către cei vii, o resurecţie a memoriei lor şi a faptelor îndeplinite. În acest sens, dacă faţă de morţi comemorările au rolul de a institui zile de doliu, în memoria celor ucişi, acestea sînt puse în scenă şi pentru a aminti victoria revoluţionarilor asupra comunismului. Raportate la asociaţiile de revoluţionari, comemorările au rolul de a le oferi acestora vizibilitate pe scena societăţii civile. Prin participarea la şi organizarea de comemorări, aceste organizaţii se apropie de legitimarea rolului lor de a lupta pentru „aflarea adevărului“.

Piaţa Universităţii este considerată, la nivel simbolic, kilometrul zero al României: punctul de unde începe să capete sens eliberarea de comunism. După cum aminteşte borna din Piaţa Universităţii: „România. KM 0. Bucureşti, Piaţa Universităţii. Libertate. Democraţie. Zonă liberă de neocomunism“, Piaţa Universităţii este locul de unde a început decomunizarea. Întreaga simbolistică a Pieţei Universităţii reprezintă o creare de sens a istoriei revoluţionare şi a identităţii unui popor într-un anume moment istoric. Privită în ansamblu prin intermediul comemorărilor, Piaţa Universităţii ca loc de memorie dă sens relaţiei continue între timp şi istorie. Prin organizarea comemorărilor, Piaţa Universităţii este reînvestită în simbolistica ei. Dacă istoria e înscrisă într-adevăr în spaţiul geografic al unui oraş, atunci Piaţa Universităţii este cu adevărat un loc de memorie „tare“.

Asumîndu-mi subiectivismul afirmaţiilor, ţin să remarc participarea diminuată şi o lipsă de interes de la an la an pentru comemorările din Piaţa Universităţii. Repetate cu regularitate, să înceapă oare comemorările din Piaţa Universităţii să îşi piardă „farmecul“ devenind mai degrabă o obligaţie, o datorie morală, lipsită de conţinut? Deşi poate mai pierdute în cotidian şi obişnuinţă de-a lungul anilor, comemorările din Piaţa Universităţii din decembrie ne fac să ne întoarcem cu gîndul pentru cîteva momente către un decembrie rece, de acum 19 ani.

––––––––––––

1. Alexandru Gussi, „Construction et usages politiques d’un lieu de mémoire – La Place de l’Université de Bucarest“ în Studia Politica, Revue Roumaine de Science Politique, vol. II, no.4, 2002.

2. Alexandra Ionescu, „La dernière révolution léniniste. Pensée et pratique d’une autorité révolutionnaire en Roumanie“, în Studia Politica, Revue Roumaine de Science Politique, vol. VI, no. 1, 2006.

––––––––––––

Ioana NiŢulescu a absolvit Facultatea de Ştiinţe Politice din cadrul Universităţii Bucureşti, secţia în limba franceză. În prezent, urmează un program de master de cercetare în Ştiinţe ale comunicării şi informaţiei, la Universitatea Sorbonne IV-CELSA din Paris, cu o teză despre arta urbană cu mesaj politic. Titlul disertaţiei: L’image écrite sur les murs: les pochoirs politiques au centre ville de Bucarest après la Révolution de 1989.

Dosar coordonat de Cristian CERCEL

Mulţumim următorilor pentru ilustraţiile puse la dispoziţie: Mirel Bănică, Augustin Ioan, Adrian Majuru, Ioana Niţulescu, Dan Perjovschi.