OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Derek BOK
Universities in the Marketplace: The Commercialization of Higher Education
Princeton University Press,
Princeton, 2003, 234 p.


Jurnalistul american Robert Kaplan povestea, intr-un eseu despre globalizare, cum filiala din Omaha a Universitatii Nebraska a devenit, in ciuda vetoului initial impotriva infiintarii unei facultati locale de inginerie, un soi de pepiniera-laborator a companiilor locale de IT. „Universitatile vor trebui sa devina antreprenori, sa colaboreze cu corporatiile la curriculum si in alte privinte, sau vor pieri“, il cita Kaplan pe unul dintre oficialii universitari. Cazul de la universitatea din Omaha dramatizeaza un moment de transformare in istoria invatamintului superior. Exista tot mai multe semne ca in universitatile contemporane relatia dintre educator si destinatarul educatiei, precum si al altor servicii care aduc fonduri institutiilor de invatamint tertiar incepe sa fie conceptualizata drept una dintre furnizor si consumator.
Iesirea universitatilor „pe piata“ a fost intimpinata cu sentimente dintre cele mai diverse. Nu putine au fost vocile care au salutat parasirea turnului de fildes ca pe o miscare fireasca si de mult necesara, care va responsabiliza in sfirsit o profesie ce s-a ascuns pina acum de privirile publicului, invocind un misterios privilegiu de breasla. Corporatizarea universitatilor – iata un trend care, sustin adeptii evolutiilor recente, va dinamiza institutiile de invatamint superior si le va face cu adevarat utile societatii.

La polul opus, inamicii antreprenorialismului academic vad in aceste initiative sfirsitul autonomiei universitare si al independentei carturarilor. Ei condamna penetrarea spatiului universitar de catre virusul utilitarist si anunta scaderea continua a standardelor, pervertirea cercetarii de catre interesele financiare si sfirsitul iremediabil al culturii academice.
Criticilor miscarii antreprenoriale li se poate raspunde cu usurinta: deschiderea spre piata a reprezentat o miscare naturala atita vreme cit impovaratele state asistentiale ale ultimelor decenii nu mai puteau face fata cresterii abrupte a cererii de educatie, ea insasi determinata de noile conditii economice. A ignora potentialele surse de venit reprezentate de studentii doritori de educatie si de lumea afacerilor ar fi echivalat cu un gest de sinucidere institutionala. Apoi, se dovedeste greu de contestat faptul ca antreprenorialismul a dinamizat cercetarea aplicata, a impus o binevenita atentie fata de eficienta si a favorizat experimentarea si diversificarea in incercarile de a raspunde interesului tot mai acut al comunitatii fata de invatamintul superior.

Desigur, cele spuse mai sus nu vor sa insemne ca nu exista destule critici pertinente la adresa antreprenorialismului, ci numai ca discutia se cere deplasata inainte. Universitatea antreprenoriala trebuie acceptata ca o solutie inaintea dilemelor amintite anterior, iar eventualele dificultati si riscuri pe care noua formula le presupune trebuie tratate ca atare. Demersul din urma e cel ales de Derek Bok intr-un recent volum dedicat invatamintului superior american – dar ale carui concluzii se aplica fara indoiala si in alte spatii geografice – pe nume Universities in the Marketplace: The Commercialization of Higher Education, 2003. Fost presedinte al Universitatii Harvard si fost decan al Harvard Law School, Bok e un cunoscut analist al problemelor universitare din interiorul celui mai dinamic sistem de invatamint superior de pe planeta.


Mantra antreprenoriala

Universities in the Marketplace porneste din start cu un avantaj atit fata de pozitia radical-sceptica, cit si fata de cea excesiv de optimista cu privire la universitatea antreprenoriala. Spre deosebire de cea dintii, Bok admite de la bun inceput faptul ca evolutiile recente sint nu o parte a unui complot corporatist de cucerire prin infiltrarea bastioanelor independentei de gindire, ci un raspuns inaintea unor dificultati reale. Spre deosebire de cei care imbratiseaza antreprenorialismul cu exces de zel, autorul are grija sa ramina vigilent fata de problemele generate de noile evolutii institutionale. „In cele din urma“, scrie el, „strategiile de piata nu sint nici intotdeauna utile, dar nici intotdeauna nefolositoare in incercarea de a imbunatati performanta universitatilor“ (p. 32). Un asemenea echilibru nu ar merita probabil o mentiune speciala daca cei doi poli de opinie amintiti nu ar acapara peste masura partea vizibila a dezbaterii din jurul invatamintului superior contemporan.
Date fiind sus-pomenitele precautii auctoriale, poate parea bizar ca Bok a ales sa isi deschida analiza propriu-zisa cu o sectiune in care critica practicilor comerciale e necrutatoare: capitolul dedicat atletismului universitar.

Fenomenul e specific american, dar merita explorat pe scurt fiindca constituie un caz in care mantra spiritului intreprinzator, adesea recitata in ziua de azi, se dovedeste mai puternica decit realitatea. Practica atletismului universitar, asa cum arata aceasta in SUA de decenii bune incoace (stadioane si facilitati luxoase, echipe manageriale profesioniste si platite pe masura, strategii agresive de recrutare), a aparut tocmai in urma unui efort de tip antreprenorial. Atletismul a patruns in lumea universitara justificindu-se in doua feluri: mai intii, acesta ar atrage fonduri de la fani, de la televiziunile care platesc drepturi de difuzare si din vinzarea de produse purtind emblema echipelor si a universitatii; in al doilea rind, echipele puternice de baschet sau fotbal american maresc vizibilitatea universitatii, ii ridica prestigiul si atrag studenti mai buni si finantatori (mai ales din rindul alumnilor) mai darnici. Micile rabaturi pe care universitatile le fac pentru avantajele obtinute de pe urma sportului – acceptarea unor standarde academice scazute pentru sportivi la admitere si in parcursul academic, eforturile depuse in directia obtinerii de performante atletice – ar fi, asadar, pe deplin justificate de beneficiile generate de sporturile universitare.

Fapt este ca, in ciuda vizibilitatii sale si a veniturilor atrase, din ce in ce mai importante, atletismul universitar ramine, se pare, profund neproductiv. „Pe masura ce veniturile cresc“, scrie Bok, „colegiile descopera cu amaraciune ca pentru a produce bani e nevoie de sume uriase“ (p. 38). Managerii, instructorii, antrenorii, salile de sport si stadioanele inghit bani grei, asa incit competitia acerba a impiedicat pina acum sutele de universitati si colegii devotate atletismului sa obtina profituri. Dintre acestea din urma, doar in jur de o duzina au reusit o atare performanta, si asta intr-un mediu in care coruptia si incalcarea standardelor academice minimale au devenit chestiuni frecvente, iar studentii sportivi sint supusi unei presiuni din ce in ce mai puternice in vederea obtinerii de rezultate competitive. Vechea justificare care atribuie atletismului universitar meritul de a cali spiritul si a ridica moralul general nu mai sta in picioare: multi, chiar printre atleti, se pling de raspindirea unei mentalitati cinice.
Cit despre rolul atletismului universitar in atragerea finantatorilor externi, acesta s-a dovedit mai degraba un miraj.

Acolo unde sporturile aduc bani, ei sint destinati in mod special departamentelor sportive; restul institutiei nu beneficiaza de pe urma lor sau o face in prea mica masura. Pe de alta parte, datele existente sugereaza ca nu exista o relatie statistica semnificativa intre performanta echipelor sportive si fondurile obtinute de la alumnii care nu fac donatii cu destinatie sportiva. Dupa cum datele disponibile nu par sa confirme ideea ca un program atletic mai bun atrage studenti mai buni la facultatile cu profil non-sportiv. (La urma urmelor, de ce ar face-o?)
Care e atunci explicatia pentru supravietuirea programelor atletice, cel mai adesea in dauna standardelor universitare si uneori a eticii profesionale, in universitatile antreprenoriale americane – aceleasi care, la o adica, desfiinteaza departamentele academice neprofitabile? Bok atribuie aceasta stare de fapt presiunilor exercitate din toate partile asupra presedintilor in numele a ceea ce, dezbracat de invelisurile retorice, se traduce prin chiar mentalitatea antreprenoriala. Paradoxal, atunci, atletismul universitar pare sa subziste si sa se osifice intr-o traditie in pofida mentalitatii amintite.


Cercetarea

Daca atletismul a fost un subiect de apriga disputa inca de la introducerea sa in mediul academic, cercetarea a devenit o tema fierbinte doar in ultimele doua decenii. Scepticii, asa cum notam anterior, se grabesc sa vada laturile mai intunecate ale relatiilor tot mai strinse dintre universitati si lumea afacerilor. O chestiune indelung dezbatuta o constituie incercarile de a secretiza informatia de natura stiintifica. Fireste, societatile comerciale au tot interesul sa pastreze, cel putin pentru o perioada, rezultatele cercetarii departe de piata, pentru a-si conserva avantajul competitional. Adesea, ele le vor impune partenerilor de cercetare academici termeni contractuali care prelungesc excesiv perioada in care informatiile stiintifice trebuie tinute departe de revistele de specialitate. Conform cifrelor furnizate de Bok, 20% dintre cercetatori admit ca au intirziat publicarea rezultatelor, in timp ce 58% dintre sponsori declara ca au solicitat perioade excesive in raport cu standardele acceptabile (p. 64-65).

Implicarea universitatilor in piata aduce cu sine si semne de intrebare privitoare la conflictul de interese. Unii profesori sint chemati sa testeze produsele firmelor cu care au incheiat contracte lucrative. Ba mai mult, uneori firmele in cauza stabilesc unilateral conditiile de testare, pastreaza secrete rezultatele testului ori chiar redacteaza rapoartele finale. Au existat si cazuri (celebre) in care s-au inregistrat presiuni serioase privind tainuirea rezultatelor nefavorabile. Tema e cu atit mai spinoasa cu cit colaborarile cele mai frecvente si mai banoase vin din domeniul medical si al stiintelor biologice in general, asa incit printre potentialele victime se numara fiinte umane. Ca o masura a problemei, Bok invoca studii care arata ca 74% dintre studiile care infirma existenta unor efecte adverse ale fumatului pasiv sint semnate de autori legati de industria tigarilor; dintre autorii cu astfel de relatii, 94% au conchis ca fumatul pasiv nu e nociv, in timp ce acelasi rezultat a fost obtinut de numai 13% dintre cercetatorii fara legaturi cu fabricantii de tutun (p. 76).

Totusi, alte strigate alarmiste sint considerate exagerate: nu exista motive suficiente pentru a ne teme ca profesorii isi indeparteaza studentii postuniversitari dinspre cercetarea de baza spre aceea profitabila financiar; nu exista plingeri ca promovarea sau numirea in posturi universitare ar fi fost pervertita in favoarea cercetarii stiintifice aplicate; sprijinul financiar venit din partea societatilor comerciale ramine inca la sub 10% din totalul bugetului afectat cercetarii*; procentajul profesorilor de stiinte biologice care ocupa pozitii consultative in lumea afacerilor nu a crescut apreciabil. Apoi, e incontestabil ca noile parteneriate au impulsionat in ansamblu cercetarea aplicata. Mai mult, problemele reale ale cercetarii in epoca universitatii antreprenoriale pot fi rezolvate cu relativa usurinta atita vreme cit institutiile de invatamint superior demonstreaza atasament fata de valorile traditionale. „Cele mai multe universitati“, scrie autorul nostru, „nu au facut destul pentru a proteja integritatea cercetarii. Multe nu au aratat ca sint preocupate in mod serios de asa ceva. Ca si in cazul atletismului, conducerea s-a dovedit uneori gata sa incalce regulile si sa se eschiveze in legatura cu problemele potentiale, pentru a obtine resurse suplimentare. Spre deosebire de atletism, insa, comercializarea cercetarii e un fenomen relativ recent, iar universitatile nu sint prizonierele unor politici academice inacceptabile“ (p. 77-78).


Noile forme de educatie

Daca universitatea romaneasca nu aspira la performante atletice si daca excelenta stiintifica academica si bunastarea ce poate fi obtinuta de pe urma sa ramin in patrie inca la nivelul aspiratiilor, nu acelasi lucru se poate spune despre al treilea cal de bataie al lui Derek Bok – noile forme de invatamint. In timp ce si in aceasta privinta America e mai Inventiva si detine deja o experienta seculara, exista semne – explozia noilor forme de invatamint la distanta sau cu frecventa redusa, de pilda – ca invatamintul superior romanesc ii calca pe urme. In SUA, pe linga formele de invatamint la distanta traditionale, sint azi in plin avint programele de educatie continua si upgrade profesional, care aduc fonduri substantiale din partea companiilor doritoare de angajati pregatiti la zi.

Educatia la distanta prin Internet, o afacere de 2 miliarde de dolari in 2000, creste la o rata anuala de 40%, adesea beneficiind de parteneriate cu societati comerciale create special in acest scop si suferind, totodata, de pe urma ingerintei acestora din urma.
Problema fundamentala a noilor forme de educatie superioara tine de calitatea serviciilor oferite. Lipsa de feedback si de interactivitate, inerenta pina si in mediul Internetului, nu are cum sa nu afecteze calitatea programelor. Apoi, universitatile sint incurajate sa impovareze cadrele didactice tinere cu sarcini academice exagerate (p. 96, 166), situatie vizibila, de altfel, si in Romania. In fine, cum costurile pe student „la distanta“ scad rapid pe masura ce numarul acestora creste, exista toate motivele ca universitatea sa slabeasca standardele pentru a mentine cifrele de inmatriculare. (Din nou, situatia e bine cunoscuta in tara.) Programele de educatie continua pentru profesionistii aflati in miezul carierei, in schimb, comporta dezavantajul ca ii implica pe educatori in activitati al caror unic mobil e financiar. In alte conditii, asemenea activitati ar fi probabil socotite mai prejos de interesul unui universitar. Mai mult, cum aceste activitati aduc fonduri importante – iar nevoia de resurse financiare e fara sfirsit –, ele se pot repede transforma in practici care dau dependenta.


Calcule

Tragind linie, ce cistiguri aduce comercializarea invatamintului superior? Si care sint costurile? Beneficiile se arata, conform volumului de fata, mai putin evidente decit pare la prima vedere. Veniturile din cercetare sint doar arareori grozave (p. 100). In cele mai multe cazuri, ele ajuta universitatea si pe actorii din interiorul ei sa „se descurce“, dar nu mai mult. Ca sa nu mai punem la socoteala faptul ca universitatile de stat se confrunta uneori cu diminuarea veniturilor obtinute de la autoritatile publice, care abia asteapta prilejul sa taie resurse, de vreme ce universitatea demonstreaza ca poate supravietui si fara ele. Atletismul, am vazut, e mai degraba o afacere paguboasa. Doar formele de educatie la distanta sporesc in mod consistent veniturile institutiilor de educatie superioara.
La capitolul pasive, lista e lunga, dar e compusa din puncte mai curind eluzive: scaderea standardelor academice; infectarea cu morbul afacerist si erodarea colegialitatii si a stimei de sine; scaderea interesului fata de cercetarea fundamentala sau disciplinele clasice, neinteresante financiar; si, poate cel mai important, pierderea increderii publicului in educatie si in profesia de educator.

Elementele enumerate anterior se vadesc intangibile, dificil de cuantificat, fapt ce duce la tendinta de a le minimiza importanta sau, dimpotriva, de a le-o exagera. „Privind in ansamblu“, observa Bok optimist, „costurile comercializarii par mult mai mari decit beneficiile. Daca cintarim avantajele si dezavantajele in cazuri particulare insa, concluzia e deseori diferita“ (p. 118). Tot el adauga insa o observatie importanta: intr-un mediu atit de competitiv cum e cel de astazi, e suficient uneori ca numai citeva institutii sa faca un pas inainte si celelalte le urmeaza, de voie, de nevoie. „In contextul existentei unui numar ridicat de institutii independente, fiecare incercind sa-si imbunatateasca pozitia srelativat, puterea minoritatii de a impinge restul inspre activitati comerciale este aproape intotdeauna mai mare decit forta majoritatii de a pastra
cursul existent al lucrurilor“ (p. 120). Reformulind cele observate de Bok, universitatile tematoare sa nu piarda avantajul competitiv se pot angaja intr-o cursa a inarmarilor cu rezultate potential dezastruoase. Deja institutiile infometate de studenti fac investitii din ce in ce mai nastrusnice pentru a-si atrage clientii. Cu numai citeva luni in urma, Universitatea Houston a deschis o mica statiune care a costat 53 de milioane de dolari, speriata fiind de competitoarele care afisau un jacuzzi pentru 53 de persoane, un super-simulator de golf cu 52 de circuite sau proiectul unui parc acvatic cu cascade, riuri meandrate si plaje racorite de nisipuri perpetuu umede.


Solutii

In privinta atletismului, fostul presedinte al celei mai prestigioase universitati americane e necrutator. Cum eforturile uneori intense de a schimba ceva in sistem au fost sistematic dejucate, practica s-ar cere probabil desfiintata complet. Problemele cercetarii, in schimb, solicita o rezolvare mai atenta. „Prima linie de aparare impotriva presiunilor ar trebui sa fie formata dintr-o serie de politici ferme si de un birou care sa monitorizeze contractele de cercetare si sa respinga prevederile ce impun secretizarea exagerata, sa impiedice comunicarea informala intre colegi sau sa le permita sponsorilor sa influenteze rezultatul cercetarilor academice“ (p. 142). Recomandarile sint valabile si in privinta conflictelor de interese, ce vor trebui reglementate prin reguli precis formulate, atit la nivelul indivizilor, cit si la cel al institutiei. Iar acolo unde riscul de a pierde increderea publicului se dovedeste substantial, proiectele se cer pur si simplu abandonate. Foarte important, performanta managerilor ar trebui evaluata nu doar in functie de fondurile atrase, ci si de principiile incalcate.
Mai descurajante, din nefericire, sint solutiile pe care autorul le intrevede pentru problema standardelor academice in cazul educatiei la distanta si al educatiei continue. Propunerile sale – un sistem mai bun de evaluare si ierarhizare a institutiilor, o (improbabila) alocare de resurse guvernamentale pentru experimente promitatoare, cresterea stimulentelor pentru o predare de calitate, evaluari mai frecvente de catre studenti – ramin in sfera generalitatilor. Si asta tocmai in punctul nevralgic in care tentatia de a abandona standardele academice minimale e puternic amplificata de promisiunile financiare generoase ale noilor forme de invatamint. Dilema e vizibila si in Romania.

As incheia, asadar, cu un cuvint de precautie pentru cititorii ingrijorati de soarta invatamintului superior romanesc. Comercializarea aduce cu sine, asa cum demonstreaza cu prisosinta volumul discutat aici, pericolele proprii. Se cuvine sa le cunoastem inainte ca ele sa se manifeste accentuat in patrie, dupa cum e necesar sa invatam din solutiile gasite de altii. Experienta americana in domeniu e un bun punct de plecare in acest sens. Dar nu trebuie sa ne imaginam ca, in contextul in care o proportie uriasa dintre absolventii de liceu din Romania devin studenti, „comercializarea“ academica poate fi ocolita. Dupa cum nu trebuie sa punem semnul egal intre comercializare, cu betesugurile ei, si antreprenorialismul despre care se vorbeste astazi din ce in ce mai mult in mediul academic autohton. Desi cele doua concepte sint intim legate, cel dintii are in vedere mai degraba o strategie, iar cel din urma un spirit – acela al cautarii eficacitatii si eficientei institutionale. Nu trebuie subestimata masura in care spiritul antreprenorial contravine strategiilor comerciale, mai ales atunci cind acestea pierd contactul cu obiectivele fundamentale ale invatamintului superior. In mare masura, evolutiile ingrijoratoare din universitatile romanesti au de-a face prea putin cu spiritul dintii si prea mult cu strategiile din urma.
__________
* Ar merita totusi cunoscuta proportia reprezentata de finantarea obtinuta de la firme in acele departamente stiintifice in care cunoasterea e mai usor de fructificat financiar prin intermediul parteneriatelor cu sectorul privat (precum medicina, farmacologia, ingineria genetica etc.).