Dumitru Crudu este poet, prozator,
dramaturg şi publicist. Născut în Republica Moldova (1968),
student la Chişinău, Tbilisi, Braşov, masterat – Sibiu. Ziarist,
profesor, autorul fracturismului (împreună cu Marius Ianuş).
Cărţi publicate: Falsul Dimitrie, E închis vă rugăm nu
insistaţi, Şase cînturi pentru cei care vor să închirieze
apartamente (poezie), Crima sîngeroasă din staţiunea
violetelor, Salvaţi Bostonul (teatru), Alegerea lui Alexandru Sutto
(teatru, dar şi scenariu de film), Steaua fără Mihail Sebastian
(teatru), Oamenii nimănui (teatru), Măcel în Georgia (roman).
Redactor la Radio Europa liberă (redacţia din Chişinău), „Tiuk!
(k-avem kef)“ (www.tiuk.reea.net) şi director la Stare de Urgenţă.
Dumitru, abia ai publicat romanul Măcel
în Georgia, care e debutul tău în proză. Eşti mulţumit
de felul în care arată cartea ca obiect şi coperta? Ce-ai
schimba la o nouă ediţie?
Mai întîi şi întîi,
Mihai, vreau să spun că da, Măcel în Georgia reprezintă
debutul meu în proză, fiind primul meu roman publicat, dar, cu
toate astea, nu este primul scris. Am mai avut un roman – Un englez
în Chişinău –, pe care l-am scris în 1994, într-o
vară, la Flutura, după ce m-am întors din Braşov. Din
păcate, ulterior, acel text de proporţii s-a pierdut. Mai bine zis,
iată cum s-a întîmplat: pe atunci eu lucram ca ziarist
la un cotidian de mare tiraj din Braşov. „Trudeam“ ca reporter
special, adică nu aveam un departament anume şi nu aveam voie să
scriu despre primărie, tribunal, poliţie, spitale, ca să nu calc
pe teritoriul colegilor mei, ci puteam să scriu doar despre ceea ce
nu scria nimeni. O, ce frumoase timpuri au fost atunci cînd se
făcea ora două sau trei de zi şi eu încă mai băteam
străzile în căutarea subiectelor mai săltate şi a
personajelor duse pe ulei! Şi tot vînînd aşa subiecte
trăsnite, într-o bună zi, l-am călcat pe gheată chiar pe
şeful ăla mare, căci, fără să vreau, am tras muşamaua de pe o
clădire abandonată, devastată, fără ferestre şi uşi din inima
Braşovului, al cărei administrator fusese pe timpuri, nici mai
mult, dar nici mai puţin, chiar unchiul bosului meu. Fireşte că am
scris despre ea. cum directorul nostru era plecat într-o
delegaţie hăt, în Bucureşti, articolul a apărut a doua zi
în ziar. Drept urmare, am fost concediat imediat cum au
răsuflat încrengăturile de rudenie. Şi, devenind, brusc,
şomer, nu am mai avut „grăunţe“ ca să-mi plătesc gazda. Iar
proprietarul mă ameninţa că mă zboară în stradă. I-am zis
că plec la Flutura ca să iau bani de la părinţii mei, dar el
insista să-i las ceva drept gaj, ceva la care ţin foarte mult. I-am
lăsat romanul meu, dar cînd m-am întors – m-am întors
cam peste vreo două luni –, nu l-am mai găsit nicăieri: vînduse
apartamentul şi se cărase în Italia, cu tot cu manuscrisul
meu.
Mă mai întrebi de copertă. Da,
eu însumi am ales desenul, întrucît e una dintre
cele mai teribile mărturii despre Gulag din cîte am văzut eu
vreodată. E de un dramatism autentic, făcut chiar în lagăr.
Toate personajele alea de pe coperta cărţii mele chiar au existat.
Iar pictorul era colegul lor de baracă. Nimic nu e trucat. Căci
Leonid Nedov, aşa îl cheamă pe autorul desenului, a fost şi
el închis şi a cunoscut din interior tot ceea ce înseamnă
iadul închisorilor sovietice. Şi acolo, în lagăr, a
făcut o serie de peste 40 de lucrări despre colegii săi de
detenţie. Păcat că aceste lucrări mucegăiesc într-o
mansardă din Chişinău şi nu au fost achiziţionate de muzeu. Dar
ar trebui, întrucît reprezintă o mărturie înfiorătoare
despre trecut.
Pe Leonid Nedov l-am cunoscut foarte
bine, avea peste 85 de ani cînd mă vizita la Europa Liberă,
rugîndu-mă să-i găsesc ceva de lucru. De altfel, acesta
apare şi ca personaj în textul meu, e prieten cu scriitorul
proletcultist Nicolai Ivanovici, cu care a stat împreună în
acelaşi lagăr. Leonid Nedov i-a desenat pe piept şi pe spate lui
Nicolai Ivanovici figurile lui Lenin şi Stalin, ca în cazul în
care ar fi scos să fie împuşcat, să-şi scoată haina şi să
strige: „Dacă trageţi, trageţi în Lenin!“, iar dacă
soldaţii nu se vor lăsa convinşi, să se întoarcă şi să
urle: „Nu-l împuşcaţi pe Stalin!“. Deci, desenul
respectiv de pe corpul scriitorului Nicolai Ivanovici îi
aparţine lui Leonid Nedov, un artist din Chişinău pe care l-a scos
Soljeniţîn din lagăr, dar care a murit în urmă cu
cîţiva ani, uitat de toată lumea, într-o sărăcie
cumplită. Anume lui Nedov îi aparţine cea mai veridică
mărturie despre ceea ce a fost cu adevărat Uniunea Sovietică: o
galerie de portrete ale puşcăriaşilor încadrate cu sîrmă
ghimpată. Ce poate fi mai înspăimîntător decît
să vezi nişte deţinuţi, forţaţi de gardieni să izbească cu
nişte ciocane uriaşe în capetele unor puşcăriaşi...
decedaţi? Actele de tortură aplicate unor cadavre... Ce poate să
fie mai absurd decît aceasta? Un mort ucis şi pentru a doua
oară. De ce să-i sfarmi capul unui deţinut care era deja mort? Cu
ce scop? La ce bun? Şi, totuşi, o explicaţie există. Paznicii
înrăiţi din Gulag voiau să fie mai mult decît siguri
că, odată aruncaţi în afara lagărului, morţii nu vor
încerca să evadeze. Aceste scene, pe care nu reuşise să şi
le imagineze nici măcar Bosch, le-a văzut cu ochii săi Nedov şi
le-a înfăţişat pe una dintre cele mai cutremurătoare
lucrări ale sale, unde deţinuţii sînt siliţi să tragă cu
ciocanele în capetele unor morţi. Ei bine, Leonid Nedov e un
personaj secundar în romanul meu şi e bun prieten cu Nicolai
Ivanovici, care e un personaj principal.
Personajul principal, Angelo, seamănă
cu tine, iar multe dintre personajele cărţii sînt reale,
inclusiv acelea cu pseudonime. Te enervează întrebările de
genul cine e Efim Iosifici Menic sau dacă Georgiana e chiar fiica
lui Nicolae Costenco şi dacă l-ai cunoscut pe maestrul poeziei
Şota?
Da, romanul meu e şi autobiografic,
dar în acelaşi timp e şi multă ficţiune în el. Adică
nu chiar toate viciile personajelor mele sînt şi ale mele. Da,
fireşte că nu mă cruţ nici pe mine, mai ales că apare şi un
personaj cu numele Dumitru Crudu, adică apar eu în roman şi
povestesc despre cît de chinuite şi de confuze au fost
începuturile mele literare, cînd voiam foarte tare să
scriu, dar nu puteam scrie nimic şi, ca să-mi descopăr vocea mea
literară, am copiat tone şi hectare de poezii de-ale altora, dar,
cu toate astea, repet, romanul meu aparţine teritoriului ficţiunii.
Da, bineînţeles că îmi torn cenuşă în cap şi
îmi recunosc toate culpele mele adevărate sau imaginare, dar,
în acelaşi timp, pictez pe pagină speranţele şi bucuriile
mele, întru cît am avut şi din acestea foarte multe în
tinereţea mea. În acest roman mi-am propus să nu ascund nimic
şi să povestesc totul, dar, pe de altă parte, repet, e un roman
unde amănuntul biografic e doar un punct de plecare pentru
construirea personajelor. Am încercat, bineînţeles, să
înţeleg şi eu ce s-a întîmplat cu mine, la vîrsta
de 16-19 ani, cînd am făcut atîtea şi atîtea
lucruri cu totul şi cu totul inexplicabile, dar am sfîrşit
prin a deveni altcineva, adică un personaj fictiv. Am scris acest
roman sperînd că mă voi înţelege mai bine şi îmi
voi accepta biografia, trecutul şi pe mine însumi, dar am
ajuns să scriu un roman despre lucruri pe care nu le ştiam. Căci,
trebuie să recunosc, atunci cînd am scris primele pagini,
aveam o altă fabulă în minte, adică iniţial romanul meu
trebuia să fie despre cu totul şi cu totul altceva. Şi începea
cam aşa: personajul meu se afla pe peron, în Gara de Nord din
Bucureşti. Nu avea bilet, şi într-un tren îl prindea
naşul şi-l dădea jos într-un oraş din România zilelor
noastre. Dar după ce Angelo a urcat în tren, acesta, nu ştiu
de ce, s-a îndreptat spre... Tbilisi şi personajul meu s-a
trezit că păşeşte pe peronul gării din capitala gruzină în
vara lui 1988. La început, eu nici măcar nu mi-am propus să
vorbesc despre acea epocă a declinului Uniunii Sovietice, dar
personajul meu, oarecum fără voia mea, s-a trezit înotînd
în una dintre cele mai agitate şi mai întortocheate
perioade istorice, cînd revoluţia şi diversiunea se contopeau
şi nu mai ştiai unde începe una şi unde se termină alta.
Cît despre cine e Angelo, Menic
sau Georgiana...? Unele dintre aceste personaje există doar între
copertele romanului meu, iar altele apar aşa cum au fost sau sînt
în realitate – Vladimir Voronin, Iurie Roşca, Leonida Lari,
Grigore Vieru, Andrei Burac, Vladimir Beşleagă, Petru Cruceniuc şi,
în sfîrşit, sînt şi cîteva persoane reale
care mi-au servit ca prototipuri: profesorii universitari Valeriu
Senic şi Gheorghe Mazilu, scriitorii Nicolai Costenco, Pavel Boţu
şi... lista e cu mult mai lungă şi mai spectaculoasă.
Apropo de asemănări, doi dintre cei
mai faimoşi scriitori din Chişinău mi-au citit romanul şi mi-au
făcut un scandal monstru. M-au acostat la o lansare de carte şi au
încercat să dea cu mine de pămînt că, cum aşa, i-am
luat în balon în textul meu. Da, eu am o galerie vastă
de scriitori, o faună foarte diversă, de la scriitori
proletcultişti pînă la scriitori turnători, nu ştiu în
care personaj anume s-au văzut oglindiţi, căci nici nu mă
gîndisem la ei atunci cînd mi-am construit personajele.
Deci în romanul tău mişună
personaje despre care chiar nu ştiai... Au apărut cronici la carte,
discuţii pe site-uri sau bloguri? Cum ţi se par primele reacţii?
Printre cronicile despre carte am dat
şi de unele aparţinîndu-i unui critic foarte important, care
a avut vreo patru reacţii la cartea mea, şi toate se băteau cap în
cap, încît nu mai ştiai ce să crezi: cînd minţea
şi cînd spunea adevărul? În rest, mă bucur că nu-i
cunosc pe cei mai mulţi dintre cei care au scris despre mine. Ba
chiar mai mult decît atît, nici nu ştiam că vor scrie.
La întrebarea: „Cine crezi că
face rău muzicii în zilele noastre?“, Dianne Reeves spune:
„Cred că de multe ori cei care fac rău muzicii sînt cei
care vorbesc în jurul muzicii. Tot felul de critici care spun
ce e bun şi ce e rău, fără să fie direct implicaţi. Ei nu fac
muzică, ei vorbesc despre muzică. Uneori ei au tendinţa de a vorbi
fără să ştie exact despre ce vorbesc. Uneori criticii sînt
cei care pot afecta negativ viaţa muzicală“. E o judecată
valabilă şi pentru literatură? Cînd, în ce situaţii
criticii literari pot manipula şi influenţa negativ literatura
sau viaţa literară?
În literatură e ca şi în
fotbal. Criticul e şi el un fel de arbitru, cum ar zice cineva,
adică e şi el om şi are şi el anumite slăbiciuni şi simpatii...
pentru anumite echipe literare. Cu toate astea, sînt foarte
mulţi critici pe care-i admir, întrucît se pot ridica
deasupra acestor lucruri. Eu însumi am avut o surpriză foarte
mare să descopăr că un critic cu care mă certasem la cuţite a
scris foarte aplicat despre romanul meu. Deci, nu aş vrea să
simplific datele problemei. De aceea, important e să scriem, iar
clopotul va alege.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters