OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ioan Iacob este un nume absolut necunoscut in România. intimplarea face ca in aceste zile, in care Iacob se prezinta cu o mica expozitie la Bucuresti, sa primesc stirea ca la celebrul centru de arta contemporana Villa Manin, Passariano-Codroipo (Udine), se deschide o grandioasa expozitie Contemporary Painting and Global Realism (9 aprilie – 24 septembrie, 2006). Acest proiect de mari proportii vine sa reconfirme interesul sporit, cel putin in plan european, pentru expresia picturala. Am scris „expresia“, intrucit termenul de pictura demult nu mai acopera plenar multitudinea formelor de arta sub umbrela carora pictura mai persista.

Dupa Bienala de la Venetia din 2003, mai ales, cind Francesco Bonami pusese pictura contemporana la un loc de cinste la Museo Correr – trimitind implicit cu gindul la legatura ce se cerea facuta cu pictura clasica, acest vechi mediu de expresie plastica traieste un reviriment demn de toata atentia.
Privita din aceasta perspectiva, oarecum larga, pictura lui Ioan Iacob pare a fi una foarte competitiva, si doar prin hazard nu e prezenta in marile expozitii, de genul celei adineauri invocate. Imaginarul lui Iacob are un „instrumentar“ destul de frust. Subiectele sint putine, iar obiectele de reprezentat – reduse la citeva. Discretele fotografii care au imbalsamat interiorul atelierului acestui artist (stabilit la Düsseldorf inca din anul 1975) tradeaza sursele de inspiratie. Ele sint chiar in fata artistului, aproape mereu aceleasi, pe cit de simple, pe atit de umile. Iacob nu exploreaza prea departe, ci se afunda in sine, iar sinele imbraca forma unor ulcioare, crengute, flori, sasiuri, scoici, picaturi. „Personajele“ sale, doar uneori umane, sint niste pretexte de a „sculpta“ forme plastice, la limita abstractizarii. Pictura sa este vulcanica, htonica, impulsiva, „barbara“, tenebroasa. Chiar daca ramine intre datele „realismului“ figurativ, Iacob este racordat extrem de convingator la problematicile picturii actuale, strict actuale: autoreferentialitate, redescoperirea obiectualului, redefinirea materialitatii etc.

Pasta cromatica este asezata in tuse largi, plate, dar si reliefat. Ceea ce atrage in mod inevitabil este felul in care este conceputa compozitia. Cadrul ei inchide intotdeauna un „dezechilibru“, un punct in suspensie, aratat sau intuit, dar e „ceva“ care ramine mereu in aceasta stare de gravitatie. Filiatia acestei conceptii formale, oarecum arbitrar exprimate, ar fi: Giacometti-Rauch-Kippenberger-Tuymans. Cu fiecare din acesti importanti artisti ai secolului al XX-lea, Iacob parca dialogheaza, ii chestioneaza si le ofera propriile „versiuni“ asupra unei lumi in plina transformare, reconfigurare, abulie si reformare.
Frumos si discret gestul lui Ioan Iacob de a-si arata pictura intr-o mica si cocheta galerie privata, din zona veche a Bucurestiului, din preajma Curtii Domnesti* – fara tapaj si impure gesticulatii, specifice mai mereu diasporei noastre artistice...
––––––––––––––––
* Galeria Curtea Veche, str. Franceza, 54. Expozitia va fi deschisa pina in data de 5 mai.