OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Maria ELLIS
Carte de colorat pentru orbi
Editura Humanitas, Bucuresti,
2007, 332 p.

Dupa ce si-a abandonat studiile incepute la Facultatea de Limbi si Literaturi Straine din Bucuresti, Maria Ellis (n. 1975, Pitesti) s-a aventurat in Tara Fagaduintei – Statele Unite, of course –, unde a ramas noua ani si a facut, dupa cum marturiseste, de toate: a fost, rind pe rind, „instructor de inot pentru copii, secretara, agent de vinzari, director de marketing Internet si jurnalista“... Revenita de vreo doi ani in tara, s-a incumetat sa scrie un roman; in prezent se gindeste deja la al doilea. In Carte de colorat pentru orbi, roman plasabil pe linia nostalgic-estetizanta care, se pare, constituie brand-ul colectiei de proza a editurii Humanitas, Maria Ellis se joaca foarte frumos de-a literatura. Daca se joaca numai sau, dimpotriva, face ori macar ar putea face mai mult decit atit nu-i tocmai clar deocamdata.

Miopie fara ochelari de corectie
Desi in mod evident talentata, autoarea se afla inca in zona tatonarilor si compune parca mai mult din instinct decit ghidata de o constiinta scripturala. Manifesta un laudabil entuziasm de a povesti, de a fictionaliza, de a construi biografii si conflicte, dar ceea ce povesteste, fictionalizeaza etc. nu se incheaga suficient si nu duce prea departe. Cu alte cuvinte, autoarea vrea sa construiasca, insa nu pare sa stie prea bine ce si mai ales cum. Intuitiile i se risipesc pe parcursul naratiunii, profilul personajelor se incetoseaza tocmai in clipa cind promite sa se rotunjeasca, firele epice nu se leaga strins sau, mai bine zis, se leaga intr-o tesatura cam rara, in permanenta primejdie de a se destrama. Cu toate acestea, lectura Cartii de colorat pentru orbi este neindoielnic agreabila – nici vorba sa te plictisesti vreun moment! – si, in plus, pe masura ce avanseaza, iti creeaza noi si noi asteptari. De aceea, la sfirsit, cind constati ca romanul nu-i decit un santier pe intinderea caruia nici un edificiu nu a fost incheiat, nu poti sa nu resimti o intensa frustrare. Impresia de neterminat, de nedesavirsit pe care o lasa cartea Mariei Ellis vine din insuficienta abilitate a autoarei de a domina naratiunea la nivel de macrostructura. Mariei Ellis ii ies bine episoadele, „povestile“ disparate din care se compune romanul; in schimb, ansamblul ii scapa de sub control.

Deficienta specifica vederii mioape. Ai senzatia ca autoarea s-a apucat sa-si scrie romanul fara a avea clar conturata in minte o idee de structura, careia sa i se subordoneze materialul epic, ca si cum ar fi plecat intr-o calatorie lasindu-se in voia hazardului, nu numai fara sa stie incotro se indreapta, dar – mai mult – fara a intentiona sa-si stabileasca vreun itinerar...
Maria Ellis pare sa se fi contaminat de indecizia personajului-martor Ana-Maria. Sau poate invers, personajul pare sa fie un alter ego auctorial. Ana-Maria e o tinara care, intoarsa (ca si autoarea!) din America si negasind altceva mai bun de facut, incearca sa reconstituie istorii uitate ale familiei sale, intinse pe o perioada de o jumatate de secol. Declicul e produs de gasirea unei vechi fotografii de familie – loc comun, de altfel, al prozei estetizante. Dar Ana-Maria nu e doar un personaj-martor (sau, mai exact, un personaj-restaurator, caci intimplarile pe care le rememoreaza nu-i sint cunoscute direct, ci din povestirile altora), ea este si actant intr-un alt plan al naratiunii. Asa incit faptele din trecut – narate, amanunt interesant, nu din perspectiva subiectiva a fetei, ci din punctul de vedere al unui narator obiectiv, omniscient – alterneaza cu episoade in care Ana-Maria povesteste despre sine.

Din pacate personajul acesta, care ocupa o pozitie centrala, e debil, friabil. Motivatiile-i psihologice (si, de fapt, intreaga-i biografie) ramin, de la inceput pina la sfirsit, obscure. Si nu in mod voit! Cum se explica, de pilda, teama patologica de viata sub imperiul careia se afla Ana-Maria? Prin traumele inscrise in subconstientul familiei? Cam vag. Si, de altfel, ipoteza nu s-ar sustine prin argumente din text. La un moment dat se strecoara in naratiune sugestia ca tinara ar fi fost apasata de ura primei sotii a tatalui sau, Sara. Dar, atentie, e o ura despre care doar i s-a povestit, caci, marturiseste chiar Ana-Maria la inceputul cartii, pe Sara n-a vazut-o niciodata!... Apoi, nu stim mai nimic nici despre adolescenta Anei-Maria, nici despre imprejurarile in care a plecat in America, nici despre motivul pentru care s-a intors, nici – cu atit mai putin! – despre radacinile predispozitiei sale pentru o viata de dolce far niente. De ce e nemultumita de viata Ana-Maria, de ce e instabila, de ce-i place sa vinture lumea fara nici un tel?...

Personajul nu are, de altfel, o biografie, desi in logica naratiunii ar fi trebuit sa aiba.
O parte importanta a cartii e rezervata relatiei ambigue a tinerei cu Nóri, un tovaras de joaca din copilarie din tirgusorul prafuit al bunicilor. Mezinul „neispravit“ al unui doctor veterinar umil dar cu ambitii mari, nepot al lui Popa Nae – un personaj pitoresc in genul sau –, Nóri e dublul masculin al naucei Ana-Maria (mult mai reusit literar decit aceasta), careia ii spune, nici el nu stie de ce, Polonia. Baiatul derbedeu, nesupus, vesnic cu o injuratura teribila pe buze devine la maturitate un soi ciudat de contemplativ, un neintegrat ursuz, insa onest si generos care isi cistiga existenta confectionind si vinzind linguri de lemn si maturi. Venita la mormintul rudelor intre timp disparute, Ana-Maria il intilneste intimplator pe Nóri si, cucerita spontan de caracterul bizar al acestuia, ramine in casuta lui dezordonata o vara intreaga, pe parcursul careia incearca zadarnic sa-l faca sa vinture impreuna cu ea lumea larga. In casa cu gradina si helesteu a lui Nóri tinara deapana lenes intimplari din trecutul familiei sale. Linistea celor doi e tulburata doar de birfele marunte ale orasului de provincie si de iritarile doctorului, intrigat de venirea intempestiva a Anei-Maria. Acest plan narativ se desfasoara sub regimul firescului, al simplitatii, formula fiind aceea a romanului american practicat, de pilda, de un John Steinbeck. De aici ar fi putut lipsi insa mai multe pagini ce lungesc inutil episodul Ana-Maria – Nóri diluindu-l, diminuindu-i intensitatea.

Compozitie dezlinata si sintaxa defectuoasa
Intr-un alt plan, se reconstituie – cum spuneam – in forma naratiunii obiective diferite istorii de demult, ai caror protagonisti sint, pe rind, Paul L., tatal Anei-Maria, aflat pe un pat de spital si redepanindu-si inainte de moarte firul cam incilcit al vietii, Nuti, asistenta medicala, Sara, prima sotie a lui Paul, parintii ei si fiul Stefan, Celia, a doua sotie (mama Anei-Maria), bunica Dora, bunicul Dumitru. Istoriile acestea nu comunica intre ele, nu se leaga, nu constituie – luate impreuna – o „cronica de familie“. Privite separat insa, nu li se poate nega percutanta, nervul narativ; chiar daca nu se remarca prin insolitul temelor sau al abordarii.

Biografia lui Paul L. capteaza drama detentiei politice din anii ’50; viata Sarei (banateanca apriga, nabadaioasa, metamorfozata la un moment dat intr-o adevarata femeie-scorpie...) si a familiei sale trece prin infernul deportarilor in Baragan; bunica Dora, femeie umila dintr-un sat moldovenesc amarit, victima a violentei unui barbat betiv, schimba saracia de acasa cu aceea de pe santierul unde se angajeaza bucatareasa.
Desi schiteaza destul de convingator fundalul social pe care se proiecteaza destine individuale, Maria Ellis nu se intereseaza in primul si in primul rind de Istorie, ci de intimplari sufletesti oarecare, fara reverberatii intr-un plan semnificativ mai amplu. Dramele de familie, lipsa de comunicare dintre soti, dintre parinti si copii trec, in aceasta carte, inaintea dramelor cauzate de „tavalugul istoriei“.

Ceea ce n-ar fi neaparat un defect, daca nu ai avea impresia, in unele capitole, ca arrière plan-ul istoric e neglijat intr-o masura prea mare. Pentru intimplarile din anii ’50 tabloul de fundal e cit se poate de reusit; in schimb, pentru perioadele urmatoare (istoriile de familie ajungind pina dupa 1989) fundalul e sters, daca nu chiar inexistent; un exemplu: Paul L. e internat in spital prin anii ’80, dar nu prea gasim amanunte de „decor“ care sa sugereze cum arata un spital romanesc in epoca respectiva... Fapt cu atit mai frapant cu cit proza Mariei Ellis este, pe intinse portiuni, o proza tacticoasa, receptiva la amanuntul de atmosfera, compusa cu rabdare si cu o anumita migala. Migala nu se vadeste, e adevarat, si atunci cind autoarea trebuie sa asambleze „povestile“ derulate – fiecare in parte – tacticos intr-o constructie epica solida si coerenta: unele personaje se pierd pe drum (Dora, Celia, matusa Gica s.a.), unele fire epice sint rupte brusc, anumite episoade, realizate cu lux de detalii, se dovedesc nefunctionale in perspectiva ansamblului.

„Instinct artistic sigur“?
Ca romanul nu are un plan de constructie bine pus la punct transpare si din incipitul aleatoriu. Ana-Maria isi incepe rememorarile cu o fotografie a Sarei, desi – se va vedea pe parcurs – Sara e un personaj printre altele (memorabil, ce-i drept), ocupind in economia naratiunii un loc mai modest decit acelea rezervate lui Paul L., Anei sau lui Nóri. Derutant (si nu in mod voit derutant!), inceputul cartii iti da impresia ca Sara ar fi in prim-plan. Primele fraze sint, in plus, cam stingace, cam incilcite: „Despre mama fratelui meu nu stiam mai nimic. Decit ca matusile mele, surorile sotului ei, care mai tirziu a devenit tatal meu, spuneau despre ea ca e rea si ca asta se vedea din cit de negre ii erau areolele sinilor cind il alapta pe fiul ei Stefan“… De altfel, chiar daca nu e o calofila, Maria Elllis ar fi trebuit cel putin sa-si supravegheze mai indeaproape frazarea.

Sintaxa e pe alocuri defectuoasa; exprimarea, naiva, cu improprietati semantice: „Eu una n-o vazusem in realitate niciodata, nici pe ea si nici pe sinii ei [...]“; „ma imbulzeau gindurile si neincrederea“; „Mintea Dorei le scoase pe celelalte doua femei din camera“; „Inchise ochii si asculta, ca nu cumva, in ciuda lui insusi, un raspuns sa-i vina de undeva, poate vreo voce care sa-i vorbeasca intr-o ureche sau chiar in creier, asa cum o facuse… asa cum o facuse fetita din vis si nu numai ea, dar si alte personaje din visele de noapte si uneori si din cele din zi, cind oamenii vorbesc fara sa se foloseasca de git si de gura, ci doar de minte“…
De ce Carte de colorat pentru orbi? Iata o fraza „lamuritoare“: „M-am gindit mult la Nóri, la toate stafiile ale caror oase le dezgropasem, la toate plecarile si dezradacinarile si vietile lor tulburate, pe care nu le putea vedea nimeni cu adevarat, ci doar cu ochii mintii, asa cum iti poti inchipui desenele si culorile intr-o carte de colorat pentru orbi“. In virtutea acestei explicatii, romanul s-ar fi putut numi si „Piesa de camera pentru surzi“.
Deocamdata, mai sceptica din fire si mai putin generoasa cu laudele, ma cam indoiesc de „instinctul artistic sigur“ al autoarei – cum citesc, nu fara mirare, intr-un text de pe coperta a patra a Cartii de colorat pentru orbi.