OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Înainte de 1989 nu puteai face un pas în cariera profesională dacă nu erai membru al partidului unic. Înregimentarea începea din facultate, cînd studenţii cu medii foarte mari deveneau, aproape automat, membri de facto ai partidului comunist român, deţinători ai carnetului roşu care, deşi nu garanta o evoluţie profesională ulterioară, te lăsa, cel puţin, să visezi la posibilitatea unui doctorat sau a unui post într-un institut de cercetare, la vreo editură sau chiar în învăţămîntul superior. Un singur coleg de generaţie, cu rezultate excelente, a avut curajul să spună „nu!“ invitaţiei de a deveni membru de partid – Caius Dobrescu –, fără ca gestul lui să aibă urmări dramatice, semn că pînă şi partidul unic tolera valorile neînregimentate.

 

După douăzeci de ani de democraţie originală, actuala coaliţie de guvernămînt a reuşit performanţa incredibilă de a înlocui criteriul competenţei profesionale cu cel al apartenenţei la un anumit partid politic – unul dintre cele două aflate azi la guvernare. În pofida declaraţiilor de bune intenţii ale reprezentanţilor PDL şi PSD, operaţiunea „deconcentratelor“ este o întoarcere în era PCR – adică Pile, Cunoştinţe şi Relaţii. Schimbarea tuturor şefilor din instituţiile locale – directori din inspectorate şi unităţi şcolare şi sanitare, printre altele – ori de cîte ori un partid sau o coaliţie politică preia puterea la nivel central nu poate avea alt efect decît politizarea unor domenii care ar trebui să rămînă în afara jocurilor politicianiste. Ceea ce ni se livrează acum pe post de reformă este, de fapt, brevetarea traseismului politic ca mod de supravieţuire şi a traficului de influenţă ca metodă de lucru. Despre ce fel de reformă se poate vorbi însă atunci cînd directorii unor instituţii culturale, de învăţămînt sau sanitare sînt schimbaţi pentru că nu sînt membri ai partidului aflat la putere sau pentru că – din diverse motive – nu sînt pe placul primarilor sau al şefilor pe linie de partid? Dacă reforma înseamnă a reforma reţeaua de dependenţe şi obedienţe politice de la începutul anilor ’90, atunci mişcarea este, într-adevăr, una interesantă, dar nu are nici o legătură cu cerinţele Uniunii Europene.

 

Uniune Europeană pentru care pledează, convingător, Mircea Mihăieş în editorialul său din Evenimentul zilei de luni, 1 iunie, incriminînd vocile care „bocesc pe ritmul doinei de jale că, în fond, ce ne-a adus nouă Europa? Că de ce s-au îmbogăţit securiştii şi activiştii? Că de ce să ascultăm poruncile Înaltei Porţi?“ etc. Convingerea dlui Mihăieş este că „imnurile contra Europei“ sînt înălţate de „vocile dogite ale oligarhilor“, alertaţi – crede dl Mihăieş – de faptul că „dincolo de urne se înalţă profilul ca de coşmar al singurului politician – cel de la Cotroceni – care a reuşit deocamdată să le încetinească viteza de îmbogăţire“. Las la o parte imaginea hiperbolică a actualului locatar de la Palatul Cotroceni, comparabilă cu cea a lui Mihai Viteazul din Paşa Hassan de Coşbuc („Căci barda din stînga-i ajunge la cer/ Şi Vodă-i un munte“) şi mă întreb la ce oligarhi ostili UE face referire dl Mihăieş în articolul său, de vreme ce, într-un text publicat în Cotidianul din 2 ianuarie 2007, actualul consilier prezidenţial Cătălin Avramescu se declara scîrbit de „Cîntarea Europei“ şi ne îndemna să judecăm „dacă nu cumva am fost atraşi într-o aventură politică de către un mic grup de miliardari“ (termenul „oligarhi“ încă nu fusese lansat de singurul politician onest din România). La nici o zi de la intrarea României în Uniunea Europeană, dl Avramescu se întreba „cum ieşim din Uniunea Europeană“ şi îşi mărturisea convingerea că „România va trebui să găsească o cale de a se elibera de tutela birocraţiei de la Bruxelles“. Să fi fost dl Avramescu una dintre acele voci dogite ale oligarhilor acuzaţi astăzi de dl Mihăieş? Şi, dacă acestea sînt convingerile unui consilier prezidenţial, putem fi siguri că sfaturile date de dl Avramescu preşedintelui nu reprezintă interesele detestabilelor creaturi incriminate de editorialistul Evenimentului zilei? Opinii împotriva UE formula răspicat, în 2005 şi în 2006, un alt nume ilustru, actual candidat pe listele PDL pentru Parlamentul European (ironia sorţii, ce să-i faci!). Pentru Traian Ungureanu, Uniunea Europeană era, în 2005, o „enormă contravenţie“, „un mit politic compromis“, „dezvoltat fără autorizaţie populară de administratori şi politicieni“, „dar un mit politic cu subvenţii şi vize“. Scepticismul afişat atunci de candidatul europarlamentar avea aceleaşi inflexiuni vehemente din discursul antieuropean al dlui Cătălin Avramescu.