OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ce mai gasim prin cimitirele de carti?

Cititorii care viziteaza astazi anticariatele bucurestene au posibilitatea de a zari niste teancuri de reviste frantuzesti roase si colorate, trintite pe rafturile cele mai de jos si stampilate neutru de vinzatori cu emblema: 10.000 lei. Aici, in subsolurile prafuite ale cimitirelor de carti, se pot descoperi colectii complete sau numere disparate din revista copilariei si adolescentei comunismului ceausist: Vaillant. Le Journal de Pif, devenita ulterior Pif Gadget.

Generatii intregi ale „epocii de aur“, tineri furiosi sau pusti conformisti, rebeli fara cauza sau pramatii in devenire, copii obisnuiti de profesori, medici, ingineri sau odrasle alese ale activistilor PCR se delectau cu periodicul de benzi desenate venit din import si adus de postas o data pe saptamina. Numai cine nu a tinut in mina pistolul cu apa cu turela mobila ori sarbacana cu vizor (gadgeturi pasionante si eficiente in lupta impotriva pensionarilor aliniati la cozi si a gastilor de la blocurile vecine), numai cine nu a ris, cocotat pe gard, la pataniile lui Tonton si Tata sau la onomatopeele lui Pifou si Léo, numai cine nu a adulmecat, pastrind pina azi in memorie, mirosul proaspat de tipar occidental sau aroma plasticului velin in care venea ambalata revista nu poate intelege valoarea afectiva si rolul educativ pe care l-au avut Pif-urile in Romania socialista a anilor ’60-’80.


O carte pentru „tinerii“ de 30-40 de ani

La unsprezece ani de la falimentul editurii Vaillant si intreruperea aparitiei Pif-ului, nostalgicii aventurilor lui Hercule, Gai-Luron, Rahan sau Dr. Justice isi regasesc povestea revistei preferate, ca si o buna parte a adolescentei lor, intr-o carte spectaculoasa: Pif Gadget: La Véritable Histoire. Des origines à 1973 (Vaillant Collector, Paris, 2003). Autorul ei, Richard Medioni, fost redactor-sef la Pif Gadget in intervalul iulie 1971-septembrie 1973, reuneste, in aproape 200 de pagini ilustrate, istoria iesita din comun a unei publicatii care a ajuns de la portile falimentului la tiraje de… 1.000.000 de exemplare si de la distributia pariziana de strada, din anii ’50, efectuata de militantii si activistii Partidului Comunist Francez, la abonamentele pentru 25 de tari din 4 continente (America de Nord, Africa, Oceania si Europa), in anii ’70. Intr-o combinatie de istorie literara, album BD, jurnal si dictionar (volumul contine cronologia revistei, fise de autor si de personaje, amintiri, fotografii, reproduceri de benzi desenate, planse originale, coperti etc.), Medioni reinvie, cu talent, umor si afectiune, universul desenat al unui saptaminal pe care milioane de cititori din intreaga lume se incapatineaza sa nu il uite.

Dupa cum observa Philippe Baumet, prefatatorul cartii si creatorul site-ului www.pif-collection.com (al carui scop e acela de a inventaria si recenza toate obiectele si tipariturile scoase de Editura Vaillant), ideea alcatuirii „istoriei Pif“ ramine strict legata de destinul personalizat al revistei („Un hebdomadar care a marcat memoria oamenilor“; o publicatie care, „dupa treizeci si cinci de ani, e inca prezenta in spiritele lor“ – p. 7) si de dorinta de solidarizare a fostilor ei cititori cu un obiect al lecturii disparut, dar inca fascinant. Daca „stramosii“ Pif-ului (Vaillant. Le Journal le plus captivant, 1945-1965 si Vaillant. Le Journal de Pif, 1965-1969) exercita si astazi o atractie deosebita asupra publicului trecut de 50 de ani, Pif Gadget (1969-1982) ramine periodicul „tinerilor“ de 30-40 de ani, etern pasionati de calitatea si diversitatea noului format.

Dupa doua ultime variante editoriale (Le Nouveau Pif, 1982-1986 si Pif, 1986-1992), incarcate de reclame si cu un continut BD diminuat cantitativ, slab realizat estetic si puternic ideologizat, revista mai apare, intermitent, la editura Scandéditions, apoi iese complet de pe piata.
Povestea lui Medioni readuce in centrul atentiei anii de glorie 1969-1973, cu anecdotele si dramele unei redactii stingiste puse pe fapte mari si, mai ales, cu atmosfera unei epoci in care niste „experti“ de 20 de ani dirijau destinele celui mai popular saptaminal BD din Franta. Rezultatul? O carte-marturie care se citeste cu sufletul la gura, un document personalizat care ii informeaza pe necunoscatori si face deliciul fanilor, recuperind culoarea trecutului din sertarele cu amintiri si pivnitele cu gazete.


Cum poate fi rapit un desenator

Pif Gadget: La Véritable Histoire este ceva mai mult decit o antologie de autori si personaje ale „universului Pif“. Desigur, asa cum colectionarii vor aprecia reproducerea copertilor originale si analiza de continut a primelor 240 de numere din formula Pif Gadget, realizata de Mariano Alda in sectiunea Les 240 premiers „Pif Gadget“. Contenu et commentaires, necunoscatorii se vor putea bucura de o prezentare eficienta a CV –ului eroilor; aceasta le va permite sa afle ce dimensiuni avea nasul lui Gros-Nez Pale (calaretul lui Horace, din BD –ul comic Horace, cheval de l’ouest, de Poirier) sau de ce Joe (tigrul vegetarian din seria La Jungle en folie, de Delinx si Godard) isi ocupa jumatate din timpul liber cu devorarea merelor ionatan. Dar Medioni, impreuna cu prietenii sai reali sau desenati care l-au ajutat sa-si (re)compuna perioada traita la Editura Vaillant, pare mai degraba interesat sa dezvaluie anecdotica momentului si viata din interiorul redactiei Pif, decit sa tina un curs de istorie BD.
Chiar la inceputul lui 1968, in prima zi de lucru din Rue Lafayette 126 (sediul de traditie al Editurii Vaillant), Medioni are privilegiul de a se intilni cu Marcel Gotlib (creatorul lui Gai-Luron, dar si al bizar-fascinantelor Dingodossiers), care ii lasa o impresie memorabila: „un tip mai degraba grasunel, cu pleoapele molesite sub ochelarii tip agent de asigurari“; „S-ar zice ca e chiar Gai-Luron care intra in redactie!“ (p. 13).

Privirea angajatului il poarta rapid la toate nivelurile cladirii, in cautarea camerelor secrete si a locatarilor inabordabili: la etaj, biroul „sefului“ – pe atunci, Georges Rieu (cu o scara a carei mocheta, „carnoasa si fragila“, nu poate fi atinsa „decit de directori si de invitatii de marca“ – p. 15); in pivnita, intreaga colectie Vaillant (incepind chiar cu anul 1945) si… cantina.
Treptat, schimbarea politicii editoriale, o necesitate impusa de starea cvasi-falimentara a Vaillant-ului, incepe sa se precizeze, iar infatisarea si noua echipa Pif (conducere, desenatori, personal de marketing) se constituie cu participarea activa a tinarului Medioni, redactor la o virsta la care altii abia ies de pe bancile facultatii. Printr-o rememorare dinamica, narata la timpul prezent, istoria oamenilor care, la un moment sau altul, au construit Pif-ul devine la fel de accesibila cititorilor ca un roman politist si, deseori, chiar la fel de palpitanta. De pilda, Eduardo Coehlo (numele real al lui Martin Sièvre, creatorul seriilor Ragnar le viking si Robin des bois), un desenator renumit in intreaga lume pentru cunostintele sale despre arme si armuri, ii inspira lui Medioni destinul si pseudonimul unui… agent secret, retras provizoriu din afaceri in lumea inofensiva a benzilor desenate (p. 51-52)!

Imaginea de „spion la pensie“ apare intarita si de unele activitati „suspecte“ din trecut: dupa marea inundatie din 1966, Coehlo e chemat sa ajute la reconstructia orasului Florenta, in calitate de „expert in arhitectura si arta medievala“ (ibid.). Jean Tabary (desenatorul lui Corinne et Jeannot) apare ca un campion al intirzierilor de livrare BD, pentru recuperarea caruia o intreaga redactie foloseste tehnici de santaj demne de o sectie de politie; la fel, Angelo di Marco (desenatorul lui Nasdine Hodja), ale carui intirzieri repetate ii obliga finalmente pe membrii echipei Pif sa-l… rapeasca, „pentru a-si termina munca, supravegheat la redactie de doua garzi de corp“ (p. 97).
Anecdotica surprinsa de Medioni in capitolele dedicate fiecarui desenator ofera detalii pretioase de istorie literara, care vin sa imbogateasca portretul cite unui desenator celebru. Despre Jacques Nicolau („regele bricolajului“ si autorul lui Placid et Muzo, personaje preluate de la C. Arnal), cititorii afla ca este posesorul unui garaj fabulos, transformat in atelier de lucru pentru gadgeturi si „jurnalul de jocuri“ al Pif-ului. Acolo, Nicolau aduna si recicleaza conserve, cutii de brinza camembert, nasturi, magneti, sticle de plastic; mai exact, genul de materiale „pe care le gasesti de regula in pubele!“ (p. 101).

Jean Tabary e descris povestind la redactie toate gag-urile pe care urma sa le suporte Jeannot (baiatul onest, dar cam prostut, chinuit saptaminal de draconica sa prietena Corinne, in Les Jeudis de Corinne et Jeannot) pe ultima pagina a Pif-ului; odata, desenatorul ar fi inventat chiar o revansa a lui Jeannot, intr-un episod (nepublicabil) in care, drept razbunare, acesta o violeaza pe Corinne si, la scurt timp, ramine… el „gravid“ (p. 92). Cit despre Hugo Pratt (creatorul lui Corto Maltese), el apare ca un mare gastronom, degustator de homari si sampanii alese si rafinat povestitor de ispravi fabuloase, pe care, ca si desenele sale, cititorii il pot plasa la granita dintre vis, fantasma si realitate (p. 107).
Uneori, publicul simte nevoia sa completeze impresiile lui Medioni cu un amanunt sau o gluma redactionala carora autorul nu le acorda importanta cuvenita sau pe care, pur si simplu, le-a scapat din vedere, o data cu trecerea anilor. Asa stau lucrurile, de exemplu, cu Marcel Gotlib si introducerea personajului-dictator „redactorul-sef“ (Georges Rieu) in aventurile lui Gai-Luron sau cu neobositul Jean Tabary si ironizarea onomastica a lui Christian Godard (unul dintre creatorii seriei La Jungle en folie).

In ultimul caz, cititorii se confrunta cu un adevarat bombardament de poante, pornind de la explicatiile savuroase ale lui Tabary, in notele de subsol din Les Jeudis de Corinne et Jeannot: „Agentul de politie Bodart sunul dintre protagonistii seriei, [bir al lui Jeannot – n. I.M.] se numeste, de fapt, Godard. Numai ca dom’ Godard (vezi La Jungle en folie) m-a amenintat cu un proces, daca i-as folosi numele“ (v. Pif Gadget, Nr. 40/1969).
Poate insa ca cel mai pitoresc episod anecdotic ramine unul… autobiografic, povestit cu haz si auto-ironie in capitolul Blagues à la redac’ et courrier des lecteurs. Intr-o buna zi, lui Medioni ii este prezentata o lada cu biscuiti frumos ambalati, impreuna cu o scrisoare in care un cititor devotat anunta redactia ca e vorba de un binemeritat cadou, trimis special pentru Pif. Fiecare membru al echipei isi alege cite un biscuit si se declara incintat de gustul acestuia; la fel si Medioni. Timp de citeva saptamini, cu ajutorul biscuitilor din lada, Medioni isi astimpara sistematic foamea, fara sa-si da seama ca a ramas singurul lor consumator. Finalul, relatat chiar de redactor, e demn de o serie comica dintre cele mai reusite: „Si, la ultima firimitura, sint anuntat ca am reusit sa maninc un sac de 10 kile de biscuiti pentru ciini (transferati in pachete atragatoare), pe care un cititor ii trimisese intr-adevar ciinelui Pif“ (p. 82).


Ideologie si politica editoriala

Pentru cei interesati de evolutia, succesul si declinul Pif-ului, volumul lui Richard Medioni ofera nu numai date utile, dar si o relatare corecta, fara exagerari, dar si fara menajamente, a inabilitatilor de politica editoriala. Saptaminalul care, in perioada 1969-1970, a avut tiraje, in medie, de 400.000 de exemplare, in 1971, de 470.000 de exemplare, iar in 1972-1973, de 550.000 de exemplare, nu e scutit de o critica lucida a greselilor de conceptie si de difuzare.

Printre erorile de calcul ale diriguitorilor din anii ’70, Medioni enumera lipsa de fler in privinta impactului albumelor BD (care tocmai se nasteau in acea epoca si la alcatuirea carora „sefii“ Pif-ului nu au subscris decit sporadic si reticent) si incapacitatea redactiei de a angaja o politica de vinzari a acestora, atunci cind Editura Vaillant beneficia de resurse financiare consistente (p. 140). Probabil ca, satisfacuta de succesul lunar al poche-urilor (niste mini-volume BD, pe format de buzunar), aparute in anii ’60 si bucurindu-se de o excelenta primire pe piata (Pif Poche e lansat la sfirsitul lui 1962 in formula „100 jeux – 100 gags“ si, gratie tirajelor maxime de 150.000 de exemplare, permite stergerea datoriilor acumulate de revista-mama), conducerea Editurii Vaillant nu a gasit necesara continuarea unor investitii in domeniul albumelor pe format „mare“. Din pacate, pentru responsabilii momentului, istoria benzii desenate a demonstrat ca albumele au obtinut incasari superioare periodicelor de gen.

De asemenea, e semnalata si greseala strategica a fostului redactor-sef Georges Rieu, care, in numele „modernizarii“ aventurilor lui Pif si Hercule (mutati intr-un cadru citadin si investiti cu identitate detectivistica), renunta in 1969 la popularul univers antropomorf construit de C. Arnal, cu celebrii Tonton, Tata, Doudou si casa lor de la tara, fara a pune nimic in loc (p. 142). Desi Arnal, creatorul lui Pif (ce apare in martie 1948 in gazeta L’Humanité si e transferat in decembrie 1952 in Vaillant), donase personajul Partidului Comunist Francez, lasind mina libera altor desenatori talentati (cum ar fi R. Mas), nici el, nici mica familie provinciala a lui César Césarin nu puteau fi inlocuiti in preferintele publicului fidel. In consecinta, fara nici un avertisment, seria Pif isi pierde o buna parte din individualitate, devenind o lume desenata ca oricare alta.

Nici optiunea politica a directorilor Editurii Vaillant (vechi rezistenti antifascisti si inalti responsabili ai Partidului Comunist Francez) nu este scutita de observatii. Initial, Medioni (un stingist ce poarta, impreuna cu tovarasii sai de redactie, brasarde cu Pif la miscarea soixante-huitarda si se alege cu injuraturile demonstrantilor, pe motiv de „neseriozitate“) pare sa justifice episoadele cu tenta propagandistica, privind cu mindrie ispravile ecologice ale lui Dr. Justice sau discursurile fourieriste ale lui Rahan: „Vaillant stia sa-si aleaga cauzele!“ (p. 18). Totusi, el sfirseste prin a recunoaste si a lega, in mod corect, politizarea „valorilor pozitive“ (solidaritatea umana, toleranta, lupta pentru libertate sociala, progresismul, lupta impotriva rasismului etc.) de activitatea PCF si influenta acestuia asupra revistei (p. 20).

In fond, era destul de greu de omis faptul ca mare parte dintre eroii realisti ai Vaillant-ului si Pif-ului pareau preocupati mai degraba sa exprime ideologia rigida a socialismului, decit sa ilustreze miscarea libera a aventurii de pretutindeni: de la Rahan, care, in slip din piele de antilopa, civiliza lumea cavernelor cu discursuri egalitariste, pina la Nasdine Hodja, care ii ajuta cu verbul si turbanul pe satenii arabi sa se revolte impotriva califilor tiranici, si de la Teddy Ted, cow-boy-ul care lupta impotriva marilor proprietari de terenuri si ranch-uri in Far-West (un fel de „mosieri“ americani), pina la Tangha, Maud, Rodion si Tsin-Lu, echipajul SF franco-sovieto-chinez care distribuia etic si echitabil armonia si pacea inter-planetara in viitorul indepartat.

In ciuda unor disfunctii comerciale si a derapajelor ideologice mai mici sau mai mari, Pif-ul s-a bucurat de o buna si longeviva administrare. De altfel, Patrick Gaumer si Claude Moliterni, autorii renumitului Dictionnaire Mondial de la bande dessinée (Paris: Larousse, 1994), saluta, intr-o pagina dedicata Editurii Vaillant, echilibrul produselor acesteia intre insertia ideologica si calitatea estetica: „Desi se refera la o cultura populara de stinga, Vaillant nu a alunecat niciodata in excese ideologice, asa cum, dimpotriva, au facut periodicele presei catolice“ (op. cit., p. 645). Printr-o politica editoriala adecvata, ce imbina seriile populare, comerciale (Placid et Muzo, de Nicolau sau Pifou, de R. Mas) cu cele „inalte“, mai greu vandabile (Jérémie, de Gillon sau Corto Maltese, de Pratt), revista a reusit sa se impuna ca un saptaminal pe toate gusturile, unic in peisajul BD. Eforturile redactionale de a scoate un periodic complet diferit de toate celelalte („Nu s-a mai vazut niciodata un hebdomadar BD de felul acesta, care da o senzatie de grosime si robustete si transmite simpatie atunci cind il tii in miini“, spune Medioni – p. 49) se vad incununate in 1970, cind Pif Gadget primeste la Lucca, in Italia, premiul Yellow Kid, la vremea respectiva cea mai inalta distinctie mondiala in materie de benzi desenate.


O relatie speciala cu cititorii

Dincolo de combinatia inedita de serii culte si comice, noutatea absoluta pe care Pif-ul anilor ’70 o aduce pe piata internationala a benzilor desenate si, implicit, in relatia cu cititorii tine, pe de o parte, de adoptarea formulei „tout en récits complets“ (o revista „numai cu povesti desenate complete“, fara „va urma…“), iar, pe de alta, de adoptarea gadget-ului. Asumindu-si un pariu dificil cu un public in general conservator si reticent la schimbare (inca dependent de conceptul si formatul „à suivre…“), echipa redactionala revolutioneaza regulile BD si, in acelasi timp, transforma o revista de gen intr-o mini-piata de desfacere a jucariilor pentru copii si… adulti.

La scurt timp de la introducerea lui, o data cu primul numar din Pif Gadget (24 februarie 1969), gadget-ul (a carui paternitate ii revine lui André Limansky, sosit de la Editura Hachette si angajat la Vaillant in 1967 pentru a dinamiza vinzarile) cucereste simpatia sutelor de mii de cititori. Desigur, „stramosi“ ai gadget-ului existau si in comics-urile americane (sub forma unor abtibilduri sau embleme cartonate cu eroii favoriti) si in editiile de vara ale mai vechiului Vaillant (port-cheiurile anuntate cu ocazia Pastelui din 1966 sau „Pasaportul risului“ din numarul 1153/iunie 1967), dar nici unul nu avea consistenta, tridimensionalitatea si ritmicitatea jucarioarelor saptaminale din Pif.

Initial un simplu obiect decorativ sau functional (baloane colorate, saculete cu granule de sucuri racoritoare, carti de joc cu figurile eroilor desenati), gadget-ul devine, treptat, o jucarie din ce in ce mai complexa si mai sofisticata, spre deliciul publicului juvenil sau adult, care se inghesuie sa cumpere revistele cu oferta cea mai spectaculoasa: microscopul, aparatul fotografic, catapulta romana etc. Asa se intimpla ca numerele 60 (aprilie 1970) sau 137 (septembrie 1971) din Pif ating o cifra de vinzari incredibila pentru un saptaminal BD – 1.000.000 de exemplare! Ambele propuneau cititorilor achizitionarea unui „gadget viu“: ouale de Artemias Salinas, un mic crustaceu cu infatisare si descendenta preistorica, traind in zona Salt Lake-ului american si usor de reprodus acasa, intr-un simplu borcan cu apa sarata (in primul caz); larvele vii ale unui fluture din Mexic, a carui „inima“ putea fi simtita batind chiar in palma cititorului, inchisa intr-un bob lemnos si „saltaret“ (in cel de-al doilea). Botezate „Pifises“ si „Pifitos“, cele doua mostre de „viata ambalata“ in tipla unei reviste BD beneficiaza de o campanie de promovare publicitara egala doar cu succesul public al editiilor respective.

Ideea de pionierat a insotirii benzilor desenate de cite un mic obiect-jucarie instructiv sau delectabil, care sa „tina in priza“ publicul juvenil, facindu-l sa astepte numarul urmator cu placere si curiozitate, se leaga nu numai de o buna strategie editoriala a echipelor redactionale din anii ’70, dar si de sentimentul cresterii responsabilitatii fata de cititor, privit personalizat si tratat „ca si cum ar fi unic“ (p. 151). In atare conditii, e de la sine inteles ca interesul fundamental al redactiei devine acela de a impune si pastra un permanent contact cu target-ul de lectura, format din copiii de virsta (pre)scolara si parintii acestora; scop generos, dar, dupa cum se convinge Medioni, nu tocmai lipsit de peripetii.

Astfel, cititorilor veniti in masa la redactie trebuie sa li se raspunda prompt si exact la intrebarile de natura cognitiva pe care le lanseaza: „Unde e Pif?“/ „E in vacanta.“; sau: „Are niste probleme cu Hercule si nu poate veni sa te vada…“/ „Ce probleme?“/ „O sa afli in numarul de saptamina viitoare…“ (p. 14). Persistenta si curiozitatea „invadatorilor“ merge atit de departe, incit, la un moment dat, vizitele la redactie trebuie reduse in mod drastic, datorita riscului ca plansele proaspat desenate sa fie „atacate in orice clipa de o mina plina de ciocolata sau dulceata“ (p. 66). Iar cind, finalmente, lucrurile scapa de sub control si micutii (ca si parintii lor), nemultumiti de ultimele restrictii de circulatie si uz gastronomic, intirzie sa-si trimita scrisorile la „posta revistei“, redactorii trebuie sa improvizeze, orchestrind o mica escrocherie mediatica si publicind epistole palpitante primite de la cititori inexistenti (p. 83).


Pif in Romania

Din „adevarata poveste“ a Pif-ului nu puteau sa lipseasca detaliile despre difuzarea revistei in tarile socialiste si, cu precadere, in Romania anilor ’70, partenerul francofon traditional al Editurii Vaillant si al Partidului Comunist Francez. De altfel, unul dintre capitolele cartii lui Medioni se numeste chiar La Vente aux pays socialistes, informatiile de tiraj fiind extrem de utile cititorului (in 1966, de exemplu, Vaillant vindea in blocul socialist 15.000 de exemplare dintr-un total de 83.000 – p. 27), ca si cele despre piratarea unor benzi desenate dincolo de Cortina de Fier, cu precadere in URSS (unde Vaillant nu are autorizatie de difuzare pina in 1966!) si… Romania.
Totusi, amintirile lui Medioni legate de publicul mioritic si viata sa editoriala sint mai degraba pozitive. Astfel, Romania apare citata ca locul unei adevarate „Pifomanii“, in interiorul careia redactiei ii sint semnalate actiunile energice ale fanilor: „cutare vinzator vinde la suprapret un Pif special, cutare altul extrage gadgeturile, pentru a le revinde apoi la specula…“ (ibid.).

Astazi stim ca, tolerat in anii ’70 de Nicolae Ceausescu prin raporturi de afinitate politica intre PCR si PCF, Pif Gadget se difuza saptaminal in Romania socialista prin abonamente si, uneori, la chioscuri; e, de asemenea, de notorietate faptul ca divertismentul desenat „occidental“ a fost eliminat de pe piata noastra in anii ’80, din motive ce tin deopotriva de megalomania nationalist-xenofoba a liderului PCR si de racirea graduala a relatiilor cu PCF. Mai mult decit atit, dupa cum observa Dodo Nita in Istoria benzii desenate romanesti (Craiova, SFVA, Colectia „Fergonaut“, 1992), a existat o strinsa colaborare intre revista autohtona Cutezatorii si Pif Gadget, prima publicind „mai multe aventuri ale lui Pif si ale altor personaje“ si lansind „impreuna cu creatorul lui Pif, C. Arnal, primul concurs de benzi desenate de catre cititori (din istoria mondiala a genului!)“ (op. cit., p. 10). Generatiile mai virstnice isi mai amintesc, probabil, de aventurile lui Pif si Minitehnicus (personajul-robotel, desenat, se pare, de Marius Basta din Arad), ca si de mesajele grafice trimise de Tabary, Cézard sau Gotlib (continind desene ale eroilor Totoche, Arthur sau Gai-Luron) in revista Cutezatorii in intervalul 1969-1978 (v. inventarul lui Nita, op. cit.).

In acelasi timp, desi vinzarea publicatiilor Editurii Vaillant in Romania, inclusiv a poche-urilor sau a revistelor cu Riquiqui et Roudoudou, aducea sume importante in beneficiul PCF-ului, banii… nu puteau iesi din tara, pentru a ajunge in Franta. „Bizareria“, cum o numeste Medioni (p. 140), specifica de altfel si altor tari socialiste, care interziceau scoaterea peste granita a valutei, e compensata amiabil prin tiparirea gratuita a unor albume cu Rahan sau Corinne et Jeannot in Romania (mai exact, la Combinatul Poligrafic Casa Scinteii) si vinzarea lor in Franta. De exemplu, primul album Corinne et Jeannot, alcatuit de Tabary, a fost realizat in patria „socialismului multilateral dezvoltat“, desigur in conditii de exceptie care nu aveau cum sa scape importatorului/beneficiarului francez: „Cind am primit exemplarele, totul era splendid… mai putin un mic detaliu: cartonul copertii fusese imprimat pe dos de catre tipograful roman si se indoia la cele patru colturi ale sale, dind albumului aparenta unui fluture gata sa-si ia zborul!“ (ibid.).


Si o veste buna…

…pentru impatimitii benzii desenate franceze si nostalgicii „erei Vaillant“, principalii cercetatori romani ai genului (grupati intr-o echipa de istorici, desenatori si graficieni la Craiova si aflati intr-un permanent contact epistolar cu omologii lor parizieni) afirma ca, in prezent, exista toate indiciile ca Pif-ul va reaparea in vara lui 2004, intr-o formula editoriala ce include gadget-ul. Dupa cum ne lasa si cartea lui Medioni sa intelegem, „adevarata poveste“ Pif Gadget nu se incheie atit de usor.