Nr. 750 din 28.11.2014

On-line - actualitate
Eveniment
Actualitate
Inedit
Informaţii
Politic
Memorii
Arte
Dialog
Agenda culturală
Rubrici
 
Carmen MUŞAT
Ovidiu ŞIMONCA
Doina IOANID
Bianca BURŢA-CERNAT
Adina DINIŢOIU
Silvia DUMITRACHE
Cezar GHEORGHE
Iulia POPOVICI
Alina PURCARU
UN Cristian
Mihai FULGER
Şerban FOARŢĂ
Bedros HORASANGIAN
Cristian PÎRVULESCU
Radu Călin CRISTEA
Cristian CERCEL
Marius OPREA
Paul CERNAT
Daniel CRISTEA-ENACHE
Claudiu TURCUȘ
Bogdan-Alexandru STĂNESCU
Andreea RĂSUCEANU
Dana PÎRVAN-JENARU
Liviu ORNEA
Mihai PLĂMĂDEALĂ
Ovidiu PECICAN
Ovidiu DRĂGHIA
Observator cultural
vezi toti autorii
Translation

Acasa   |   Arhiva   |   2001   |   Noiembrie   |   Numarul 90   |   Pilaf

Pilaf

Impresii

Autor: Bedros HORASANGIAN | Categoria: | 0 comentarii
Tipareste pagina Mareste caractereMicsoreaza caractere Marime text
Imediat dupa asasinarea Presedintelui J.F. Kennedy, vicepresedintele SUA Lyndon Johnson a preluat prerogativele de la Casa Alba. A fost un moment important in istoria Americii. A curs multa cerneala la vremea respectiva – dar si dupa aceea – legat de circumstantele asasinarii unui presedinte iubit si admirat si preluarea puterii de catre un vicepresedinte (aparent) oarecare si fara nici un fel de charisma. Ba chiar au circulat informatii si zvonuri legate de participarea subterana a texanului vicepresedinte la (pre)luarea fotoliului prezidential. Iar apoi nu putine glume si bancuri s-au tot vehiculat pe seama marii diferente (sub toate aspectele) dintre fostul si urmatorul presedinte. Se facea mare caz, printre altele, de faptul ca JFK avea in Biroul Oval de la Casa Alba un peisaj de Monet, care a fost inlocuit rapid de Lyndon Johnson cu un poster urias reprezentind o prospera vaca texana. Si totusi. Ce vrem sa relevam? Ca „iarna nu-i ca vara“ si realitatea si adevarul au fost, si mai sint, altele decit cele cu care operam in mod curent. Asa cum au ramas ele intiparite in memoria/sensibilitatea fiecaruia dintre noi, asa cum scoala, universitatea, mass-media, obisnuintele, prejudecatile, nu de putine ori chiar lenea si comoditatea le-au fixat in optiunile noastre. Stim – sau ne facem ca stim – pentru ca e mai comod sa operam cu „idei luate de-a gata“. Sigur, pentru un artist, realitatea/adevarul conteaza mai putin: Ingres putea sa adauge doua, patru oricite vertebre „Marii Odalisce“ pentru a obtine elongatia dorita. Chiar daca friza imposibilul si admitea un neadevar anatomic. La fel proceda si Pallady care, pentru a-si satisface propriile adevaruri estetice, modifica „realitatea“ modelului.

Exemplele ar putea fi multiplicate: ce vrem sa relevam? Ca aparentele insala si surprizele nu sint excluse: de aici, o nota de temere si indulgenta, prudenta si echilibru daca e sa judecam oameni sau fapte istorice. O monografie dedicata lui Lyndon Johnson ni-l pune intr-o cu totul alta lumina pe nesimpaticul presedinte, care, dupa ce avea si figura pe care o avea, a mai tirit America si in razboiul din Vietnam. Dar. Dar L.J., asa mai „dintr-o bucata“ cum arata el, un self-made-man fara nici un fel de studii la Harvard sau Stanford si nici alte izbinzi intelectuale, a reusit sa faca destule lucruri bune pentru Statele Unite. Pentru We, the People of United States; poate azi nici nu se mai pomeneste ca uitatul L.J. a fost cel care a introdus, la jumatatea anilor ’60, ca un adevarat urmas al lui Roosevelt, un multiplu program sub genericul Great Society. Au fost cuprinse aici exceptionale prevederi pentru combaterea segregatiei rasiale, masuri pentru protectia sociala si medicala cuprinse in Education Act, ca si faimosul program sanitar pentru cetatenii in virsta numit Medicare – care „produce consecinte“ si astazi. Noi sintem in 1965, dupa moartea lui G.G. Dej – a nu se citi precum B.B. King! –, cind viata noastra era, deja, impartita si jalonata de cincinale si congrese. Johnson a marit cheltuielile publice la cote neatinse pina atunci de nici o administratie americana: statul intervenea, chiar si pe timp de pace, intr-un mod decisiv. Asa s-a intimplat si in Germania federala postbelica, unde Adenauer a tinut afisul politic, iar Erhard a introdus economia-sociala-de-piata, cu rezultate care au dat roade in timp, contrar legilor si legitatilor (concurentiale) ale liberului schimb.

Bazele „miracolului german“ vin si de aici, nu doar in inghetarea, pe zeci de ani, a cheltuielilor pentru aparare (preluate tot de americani, ca si in Japonia; nu despre asta vrem sa glosam). Ce vrem sa relevam – si de aceea insistam – prin aceste exemple? Ca de atitea ori aparentele sint inselatoare, ascund, mascheaza, modifica pina la mistificare realitatea, adevarul. Operam de atitea ori cu „falsuri“. Ca si „masele populare“, opinia publica s-a obisnuit – de la interes spontan la indiferenta activa – cu aceste „jocuri cu mai multe strategii“. (Ca veni vorba: oare Florin Manolescu ce mai face?) Cineva (cine?) ar trebui sa ne oblige sa fim mai circumspecti in „analiza de date“. Cind avem nenumarate exemple, din diferite domenii care, dupa ani si ani, vin sa revendice o-alta-realitate decit cea pe care ne-o insusisem. De voie sau cu anasina. (Mai poate, azi, cineva contesta adevarul de la Katyn? Se mai indoieste azi cineva ca generalul Sikorsky – seful guvernului polonez in exil de la Londra – n-a fost „eliminat“ – direct, intr-un accident banal de avion – tocmai fiindca periclita nevoia Marii Britanii nu de adevar, ci de baionetele lui Stalin? Ne oprim aici cu exemplificarile, multe altminteri si, deja, la indemina oricui.) Folosirea surselor de informatii si a bancilor de date ramine o intreprindere extrem de prudenta si laborioasa. Cine mai are si timp atunci (sau daca) nu sint si alte interese in joc? Sintem, pe zi ce trece, mai vulnerabili la bombardamentul mediatic. Informatiile vin de peste tot, cine sa le mai rinduiasca? Oare chiar asa e, nu cumva poate e altfel? Intr-o alta monografie, dedicata de George Balan lui Gustav Mahler, gasim citeva pasaje legate de… Dostoievski! Cine si-ar fi inchipuit ca simfonistul vienez a fost un mare admirator al autorului Fratilor Karamazov si al Idiotului? „Ce-i asta Schönberg? Convinge-i pe elevii dumitale sa-l citeasca pe Dostoievski. E mai important decit contrapunctul“, se manifesta Mahler in fata elevului sau favorit.

Cine ar crede azi ca in 1964, la Editura Muzicala, G. Balan putea scoate o excelent erudit-documentata (din, mai ales, surse germane) monografie citibila si azi? (Pasajele cu trimiterile la corifeii epocii staliniste si racordurile cu ideologia epocii sint extrem de putine; dovada ca un lucru bine facut ramine, dincolo de aparente.) Apelul la Dostoievski ne obliga sa revenim la „omenesc“, nici politica, nici muzica sau literatura nu i se pot sustrage. Festivalul „Enescu“ ne-a obligat la fel de fel de caderi-in-trecut, iar generozitatea acestei toamne, mai frumoase ca oricind, ne-a indus o alta perspectiva analitic-evocatoare. Adevar, dreptate, justitie sociala, etica, morala, estetica, cite si mai cite interogatii fara raspuns. Sau cu „focoase multiple“. Pilaf este o exceptionala proza, poate cea mai buna, scrisa de Paul Georgescu. (Am zimbit nostalgic cind Mircea Iorgulescu l-a pomenit pe Paul Georgescu care-l numea pe Robbe-Grillet, recent octogenar, Rochie-Fripta. Oare carui prozator roman ii spunea Conu Paulica dl Cinzeaca? Iata o intrebare pentru concurentii de la Cum sa devii miliardar.) Pilaf ramine pitit in volumul 3 nuvele, Editura Albatros, 1973. In 1973, P.G. inca nu-si deschisese cooperativa de produs romane („Anu’ si romanu’…“, ridea el hitru si cinic, cum ii era felul) care au facut, in anii ce i-au urmat, faima si cota (buna) de prozator. Fusese pina atunci un critic si ideolog literar deloc naiv si nici inocent, mare si tare prin anii ’50-’60 ca apoi sa se dea „pe brazda“, rizind ca „Iarna nu-i ca vara“ – probabil a stiut dintotdeauna, asa cum Leonte Rautu, cu cit era mai vigilent (pe fata), citea mai virtos ziare si reviste (si nu l’Humanité…) frantuzesti „de dreapta“. Paul Georgescu, nascut pe 7 noiembrie, alta gluma a istoriei, a scris roman dupa roman pina ce s-a dus la Straulesti.

Finalul a stat sub semnul ludicului: la inmormintare, un var – nimeni nu-l cunostea! – a oprit toata procesiunea si a aminat momentul final cu inca o jumatate de ora dupa ce nimic nu mai era de asteptat. „Daca mai vine cineva? La 12.30 a aparut in ziar, trebuie sa ne conformam…“, sustinea ruda cu drept de veto sa se confirme realitatea din teren cu adevarul scriptural din gazeta. N-a mai venit nimeni. Pilaf este o proza despre viata si moarte de un mare rafinament stilistic a unui autor astazi complet uitat. Ignorat. Scos din circuit. Nu conteaza, Pilaf si restul cartilor exista. O proza nostalgic-evocatoare (poate de aceea ne-a si atras azi, ca si mai demult) cu mai multe morti succesive care dau seama mai ales de virtutile vietii. Adica Pilaf-ul care functioneaza pe post de madlena sud-est europeana radiografiaza o lume, un spatiu si un timp romanesc. In putine pagini. Nu stim daca azi Paul Georgescu se studiaza in scoli sau la Litere, daca este sau nu in programe si manualele alternative (am fi dispusi sa spunem nu, dar ne abtinem pentru ca, realmente, nu stim daca e si adevarat). Ar merita, Pilaf-ul, daca nu antologat, macar recitit. Putem trage concluzia ca Lyndon Johnson n-a fost chiar o hahalera, iar diferentele dintre domnii Daniel Daianu si Decebal Traian Remes nu au fost doar expresia libertatilor strategiilor neoliberale. De la Maynard Keynes la Ralph Lord Dahrendorf. Am recitit Pilaf-ul dupa un exemplar ce i-a apartinut lui Florin Mugur, plin de sublinierile (multe si apasate) si adnotarile (si mai multe si tremurate) ale unui cititor extrem, extrem de atent. „Si trebuie sa stai, la bine si la rau, pina la sfirsit.“ Asa se incheie Pilaf. Florin Mugur, de aceasta data, nici nu subliniaza, nici nu comenteaza. In nici un fel.

 
 
 
Cele mai citite articole
Vot rezidual versus vot aspiraţional
O zi mai lungă decît veacul
Puterea preşedintelui
Alchimia unor alegeri făcute în reţea
INEDIT. Histrionul tragic
Cele mai comentate articole
Vot rezidual versus vot aspiraţional
Alchimia unor alegeri făcute în reţea
Puterea preşedintelui
O zi mai lungă decît veacul
INEDIT. Histrionul tragic
Cele mai recente comentarii
Mirare.
...
Intr-adevar,
Excelent text!
@Claudia Vilceanu
 
Parteneri observator cultural
Oamenii Timpului