OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Al. CISTELECAN
Celalalt Pillat
Editura Fundatiei Culturale Romane, Bucuresti, 2000, 364 p., f.p.

„Nu-ncape vorba ca a-l mai citi azi pe Ion Pillat, in plina euforie a postmodernismului, e ceva negresit si de indata degradant. Sau, cu un vers stanescian, «un fapt de mare rusine». Simpla lectura e descalificanta fatal si compromitatoare mortal. Daramite o lectura de placere, care mai gaseste in Pillat resurse de vraja!“ Cu aceasta ironie isi incepe Al. Cistelecan studiul intitulat Celalalt Pillat. Nu am ales intimplator pasajul – printre glumele vioaie de mai sus se strecoara citeva intrebari „grele“ pe care cititorul le-ar putea insera cu usurinta si cinism, doar e postmodern, nu? Ipoteza este extrem de interesanta. Sa presupunem ca un cititor fara simtul umorului ar raspunde unor astfel de exercitii retorice cu niste intrebari fruste.

De ce-ar fi degradant sa-l citesti pe Pillat? De ce-ti faci false probleme? Ce inseamna „euforie a postmodernismului“? Eu (acel cititor, nu eu, n.m.) sint postmodern, dar nu sint euforic decit in conditii precise. Te-ai gindit, criticule, ca in superioara ta ironie chiar ar putea fi mult adevar? „Resurse de vraja“? De mult timp n-am mai fost vrajit de carti; incerci sa ma convingi tu, autorule, ca ti s-a intimplat? Ma rog, convinge-ma… Cam asa si-ar incepe lectura un individ postmodern. Nu mica ii va fi mirarea cind va incepe studiul propriu-zis si va da peste o analiza ca la carte, cu toate ingredientele traditionale (analiza pe text, sufocant de multa; critica receptarii amanuntita, opera lui Pillat acoperita in intregime etc.). Cam aici incepe paradoxul acestei carti si al scriiturii lui Al. Cistelecan. De cite ori scoate nasul din carti este amuzant, plin de verva, numai ca asta se intimpla in „cuvintul inainte“ si rareori in interiorul studiului. „Vraja“ lecturii este bine prinsa in chingi si condusa pe un drum monoton, previzibil, foarte greu de urmarit pas cu pas.
Postmodernismul nu mai e de mult o chestiune de ideologie, de moda literara, nu mai e un „fenomen“, o strutocamila care stirneste controverse; este un fapt. Aici a intervenit nedumerirea cind am citit glumele criticului in cauza. Tocmai de pe pozitiile acestui postmodernism „neferoce“, pe care criticul nu l-a inclus in ironia sa, voi face citeva obiectii.

I. Bachelard a murit
Astfel de strigate nietzscheene isi au rostul lor din timp in timp. Citesc multa critica romana contemporana si am simtit nevoia, nu de putine ori, de a publica o lista cu autori „morti“ – adica iesiti din postura de instante credibile si deveniti document, literatura, orice altceva. Este cazul lui Borges care a fost bun la toate in discursul critic romanesc (chiar in explicarea postmodernismului), este vorba de structuralisti si este vorba si despre Bachelard. Am observat ca orice pulsiune teoretica a criticii romanesti sfirseste lamentabil in eforturi de legitimare. O cumplita nesincronizare cu teoria occidentala unde „a teoretiza“ nu mai inseamna de mult „a apela la monstri clasici“ ca la niste instante absolut valabile (dimpotriva). Cultul „noului teoretic“ e inca timid la noi. Cistelecan este unul dintre aparatorii infocati ai bibliografiei osificate.

Nici vorba, Bachelard este un scriitor extraordinar, a lansat pe piata culturala idei nemaipomenite, care au facut sa curga valuri de cerneala la vremea lor. Adica acum peste jumatate de secol. Exista tendinta, in critica noastra cu aplecare spre teorie, de a seculariza ideile unor mari eseisti, de a le acorda o perenitate neconditionata, de a-i transforma in instante absolute. Nu intru acum in detalii – de ce se intimpla asta? Voi spune doar ca aceasta ignorare a perisabilitatii ideilor seamana suspect de mult cu evazionismul teoretic din alte vremuri. In fond, ideile ramin aceleasi, doar fondul se schimba etc.
In zilele noastre nu poti sa citesti Bachelard si sa mai ai si feeling-uri teoretice – critica psihanalitica a evoluat enorm. Desi ar fi frumos, nu mai putem face toata literatura o apa si un pamint, un foc si un aer. Sau nu ne mai putem opri aici. Cistelecan face exact contrariul. Bachelard e o instanta absoluta. Criticul ardelean isi legitimeaza ideile apelind la autorul francez. Bachelard este cel mai citat in aceasta carte (dupa Pillat, bineinteles). Cam acelasi lucru se intimpla si in cealalta carte a sa, Poezie si livresc. Dar atunci eram mai aproape in timp de revelatia celor patru elemente: 1987.
In acest punct intervine primul nivel al monotoniei: monotonia bibliografica.

Analiza aluneca neabatut in coordonate psihanalitice – iar aici asteapta Bachelard care isi da girul. Gasim un „plop“ la Pillat, deschidem la pagina cu „arbore“ din Bachelard (poate din Durand, din cind in cind), aflam ca e simbolul ascensiunii, al verticalitatii etc. si ni se pare ca interpretarea a capatat o pregnanta deosebita. De cele mai multe ori nu e asa. A fost cindva asa, cind aceste idei erau innoitoare, tinere; acum ele sint extrem de reductive, osificate, si scad considerabil din mobilitatea discursului critic (care, vrind, nevrind, trebuie sa profite de „cuceririle“ postmodernismului: mai mult decit scriitorii, criticii sint bine amplasati „sub vremi“).
O alta monotonie importanta este repetarea obsesiva a temei eseului: apa, acvaticul. Criticul e obsedat sa prinda absolut orice nuanta acvatica, vrea sa ne convinga o data pentru totdeauna ca aceasta dimensiune e cea mai importanta la Pillat. Or, nu era nevoie de o demonstratie atit de completa. Ipoteza era foarte buna si cu citeva argumente din poeme si din textele confesive ar fi fost un capitol extrem de reusit. Cistelecan doreste insa, ca, dupa ce ai terminat cartea, sa poti exprima relatia Pillat=acvatic. Si a reusit. L-a redus pe Pillat la aceasta dimensiune si a impus-o printr-un discurs rigid, compact, fara fisura, extrem de agresiv pentru cine ar rezista sa-l citeasca.

II. Critica „pe text“
Intotdeauna am inteles aproape literal sintagma „analiza pe text“. Adica aveam de-a face cu un fel de palimpsest. Se asaza o foaie transparenta peste textul poetic si se completeaza spatiile albe, destul de numeroase. Criticul nu se poate abtine sa maculeze acel spatiu alb, cel exact de linga text, cind ar fi atitea de spus daca am scapa de tirania semnificatiei imediate.
Acvaticul la Ion Pillat. Cam asa ar fi trebuit sa se intituleze, „neorgolios“, cartea. O idee excelenta din care ar fi iesit un foarte bun eseu de maximum 100 de pagini. Al. Cistelecan incalca regula cantitatii, cum ar spune Grice – cartea se intinde pe mai bine de 350 de pagini. Ipoteza ajunge la concluzie pe cel mai lung drum posibil.

Nu spun ca analiza pe text e desueta. Spun ca ar trebui facuta cu metoda si cu masura. Pentru Cistelecan, analiza pe text este zeita criticii, asa cum poezia este zina literaturii – suna rau, dar asa e. Citatul abundent insotit de mici comentarii, iata schema unui anumit tip de „critica de poezie“. Cartea ideala pentru un astfel de critic ar fi decriptarea nesfirsita a unor texte poetice; nimic nu i-ar sta in cale. Si acum, un exemplu: versurile „Se ivi iesind din umbra si din vremile pustii/ Alb, mai alb ca spuma marii, cu copitele de aur,/ Izvorind din intuneric, rind pe rind, cite-un Centaur“ sint comentate astfel: „Transformarea, altminteri delicatei, «iviri» in «izvorire» releva nu numai actiunea diafanizanta a apei, dar si acvificarea totala a motivului viziunii. Dintr-un element tolerat, de coloratura, apa devine pina la urma adevaratul principiu imaginant al poemei, restituind-o spontaneitatii imaginative dupa peripetia instructiei ideologice a imaginarului“. Comentatorul trage toata spuza pe turta sa: acvaticul trebuie demonstrat, descoperit, restul potentialului poetic este ignorat. Marea surpriza a acestor versuri e cea lexicala: apare cuvintul „centaur“ intr-un spatiu mitic nu tocmai familiar lui. Observam apoi ca centaurul e alb, culoare pe care si-a adjudecat-o in istoria literaturii, fara drept de apel, inorogul (sau unicornul). Asistam, asadar, la un interesant fenomen de contaminare a imaginii livresti. De altfel, livrescul inseamna la Pillat un melanj imprevizibil de locuri comune poetice. Apoi, comparatia „ca spuma marii“ caracterizeaza, de obicei, elemente din paradigma poetica feminina. Si daca tot e sa facem psihanaliza (in joaca), poate mai nimerita era observatia ca Pillat amesteca registrele, feminin si masculin, extrem de des, este o regula (si o alta idee de eseu, mult mai scurt) – androginia livresca este rezultatul colarii unor reflexe poetice cu mize diferite, a unor cuvinte cu greutate diferita („cite“ si „centaur“, spre exemplu).
Cistelecan intra in toate cotloanele simbolisticii slabe a versurilor, neridicind nici o clipa privirea deasupra textului. Astfel, interpretarea devine servila, prea corecta, un soi de parafraza (alta constanta in asa-numita „critica de poezie“), completare a spatiilor albe, cum spuneam mai sus.

III. Citeva cuvinte despre „critica de poezie“
Am fost surprins sa constat ca exista un soi de casta a criticilor de poezie. Desertaciunea unei astfel de „specializari“ imi pare extrem de amara. Mi-a aratat inca o data (daca mai era nevoie) provincialismul in care se zbate disperat critica autohtona. Unii isi inchipuie ca traim intr-o societate de critici in care fiecare are o slujba: unul e critic de poezie; altul e critic de nuvela; altul de roman… Critica nu e un sport de echipa.
M-a mirat admiratia unora pentru criticii de poezie. Pe mine m-ar jigni epitetul. Un critic trebuie sa acopere cel putin fenomenul literar, asa cum poate, lacunar, superficial si chiar, in conditiile de astazi, nu i-ar strica sa mai scoata capul din biblioteca. Nu spun ca poezia nu ar fi un domeniu destul de vast – ti-ar trebui citeva zeci de vieti sa citesti tot. La fel, nu spun ca studiul poeziei ar avea o miza prea mica. Asa cum nu Pillat e problema, cum credea insusi autorul, ci felul in care te apropii astazi de poezia lui, maniera critica in care il tratezi. Or, in acest caz, lucrurile stau rau. Poate ca acest poet ar fi meritat mai mult decit o furtuna intr-un pahar cu „apa“.