OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Hello, hello, is there anybody in there? Just nod if you can hear me... A trecut mai bine de-o luna de cind ne-am incumetat sa comitem, cu o intirziere la fel de considerabila, prima parte a raportului FIB 2004. Speram atunci intr-o exorcizare, intr-o reabilitare, intr-o dez-benicassimizare care sa ne ajute sa trecem mai usor peste lunile care ne stau in fata pina la editia urmatoare. Sa-l ia naiba de ceas countdown comunitar european. Pina la urmatorul Benicassim mai sint 270 de zile.
Deci, promiteam atunci o parte a doua, dedicata exclusiv muzicii. Dar ne-am cam epuizat de epitete si oftaturi in prima parte. Pe buna dreptate ne intrebam acum, ca-n clasicul Pink Floyd – Comfortably Numb – reciclat atit de disco-juisiv de revelatia Scissor Sisters: „Hei, mai e careva pe-acolo interesat de ce-o sa va spunem noi aici?“ Intre timp am vazut defilind pe copertile celor mai mari reviste muzicale din lume numele de pe line-up-ul spaniol, ca si cind toata lumea ar fi fost sub soc post-benicassimez: Scissor Sisters, Kings of Leon, Franz Ferdinand – si aproape ca am obosit sa spunem ca da, „i-am vazut in concert“ si ca, o, da, „au fost geniali“.

OK, nu veti avea review-uri cerebrale ale unor concerte, pentru ca aveam creierul piure si nu mai eram cronicari, ci, mai degraba, niste impresionisti muzicali. Dar, ce-i drept, nici n-am citit asa ceva la case mai mari – cronici detasate la festival, pentru ca nici ei nu si-au putut convinge jumatatea profesionista sa se crockifice pentru a vedea cit mai multe concerte, si-au adormit cu tot cu cealalta jumatate pe plaja ca niste testoase frinte, animate apoi doar de dorinta de-a chill-out-iza in mai stim noi ce cort incetosat. Apoi s-au si explicat in ziarul festivalului, Fiber: aici e vorba despre a sorbi vibratiile locului si nu despre a-ti rupe gitul pentru a prinde 10 minute din concertul Serafin...
E ca si cum la FIB te lepezi mai intii de orice lupa si centura de siguranta si apoi intri sau, mai bine zis, bunjee-jumpezi. Li s-a intimplat si scortosilor de la NME, care titrau (cu o promptitudine de invidiat, fir-ar ei ai naibii, in numarul din septembrie): „De ce Benicassim e cel mai bun festival din lume“.

Si apoi, cum spunea adorabilul Nicolae, semi-roman, semi-elvetian, dar jurnalist total, festivalul asta „iti fute creierul“. Asa ca veti avea niste chestii de-a valma, cam ce a ramas in urma unei supernove: mult praf, mult zgomot, o retina supraexpusa, carnea pulsinda (mai ales gleznele pentru care implori o injectie eliberatoare cu analgezic in cortul sanitar) si un timpan distorsionat. Ar fi, intr-o incercare disperata de a urma cronologia evenimentelor, contorsiunile de sarpe pe acid imbracat in tricou marinaresc ale lui Tim Booth, ex-James si dezvirginator major al editiei FIB cu numarul 10. De curiozitatea tehnica de a-l auzi cum suna in afara trupei cu care s-a consacrat si de impulsul de a-i taxa din principiu elanurile solo se alege praful in clipa in care ne serveste un Sometimes, versiune unplugged, perforindu-ne glandele cu sublimul refren „When I look into your eyes, I swear I can see your soul...“ Pielea de gaina ne-a inghetat sudoarea in cristale, atit cit sa stralucim ca licuricii – si juram ca le-am auzit sufletul celor de linga noi –, caci fiecare avea alt sound.

E primul si – poate tocmai de aceea – cel mai intens moment al festivalului, dar noi continuam sa respiram sacadat, ca dupa un orgasm multiplu. Tim ne lasa pe-un bed on fire with passion and love, revelatia spaniola Fangoria, mix pop-apocaliptic de Les Rita Mitsuko si Pet Shop Boys toarna parfum pe foc si, cind incetam sa mai speram c-o sa renastem din propria cenusa cu aripi de redbull, cei de la Ash ne resuscita la vechile noastre euri multiple cu unul dintre cele mai energetice show-uri la care ne-a fost dat sa asistam. Burn Baby Burn. Dupa transfuzia rock, socuri electro cu Zoot Woman – n-am fi crezut ca putem dansa atit de bine pe o muzica a unor tipi in costume atit de proaste. Felix DaHousecat ne pulverizeaza definitiv cu un set absolut mindblowing de punk, house, tehno si rock. Complet pierduti, hotarim sa nu ne cautam prea tare, pentru ca sfatul zilei cules din ziar suna cam asa: If you lose your way, enjoy the pleasures of disorientation. Mergem cu ochii inchisi spre camping, noi si restul somnambulilor care mai prindeau astfel inca o ora de demi-somn in plus.

A doua zi, batuti de soare si valuri, cu nisip pina in cele mai ascunse fante, o luam pe drumul de rascruce ca niste condamnati la distractie silnica si ajungem din nou la rascruce de scene, taman bine pentru a prinde un rest de Snow Patrol. One Night is Not Enough, zic scotienii – si noi cu ei, de-aia am venit si azi. Chiar daca unii strimba din nas la coldplay-zarea lor recenta, Run ramine magnific si, cind il cinta in final, scoatem parca demonii din piept – alt moment definitiv FIB.
Fugim la garage-rockul fara aditivi al celor de la King of Leon, care vin imediat dupa, il savuram in integralitatea lui exploziva, iar memoria noastra de bazati cedeaza in incercarea de a-i defini in raport cu sound-ul trupelor mitice cu care am crescut. La naiba, suna atit de proaspat! Alta scena, alt rest de concert, alta revelatie – Her Space Holiday, un baietel cu ochelari si cu mutra de tocilar care, desi abia daca-si atinge chitara, scoate din ea tone de melancolie.

Traiasca geeksii! Serenizam ce serenizam, dupa care cedam hype-ului, ne sprijinim de-un perete si mergem cu chef la Tindersticks. In alte circumstante, poate ca ni s-ar fi infipt in timpane, dar acum avem nevoie de putina energie mindless, iar britanicii sint foarte zgirciti si mult prea intelectuali. Imaginati-va echivalentul muzical al lui Patapievici. Fugim, fara mari sperante, la Air. Cautam soundtrack-ul perfect pentru un post-coitum de lux, dar gasim niste matroane obosite. Scuturati de hip, ei sint doi francezi imobili care cinta muzica soft-porno. The Charlatans, atit cit ii mai apucam, sint foreplay-ul perfect pentru concertul Pet Shop Boys. Cu cite furtuni electrice se string in doar o ora de pop pur si trip optzecist, ai putea alimenta intreaga peninsula iberica. E flamboiant, e delirant. Se la vida e. Cine dracu’ stie ce inseamna, da’ noi o traducem prin: asta-i viata. Sau asa ar trebui sa fie. Un miez de ironie invelit in cele mai dulci si memorabile straturi de melodie. Sint topiti pina si cei mai ifosativi hipsteri. Dar cum: sint doar doi oameni pe scena?

The White Stripes ar putea doar sa viseze ca vor ramine atit de cool la 50 de ani. Kraftwerk, fosti pionieri, acum pensionari frenetici, isi instaleaza laptop-urile si incep sa pianoteze rece, dublati de inscrisuri a la Greenaway, care ruleaza pe ecranele din spatele lor. Mitic. Techno-heazii ne stirnesc nevoia irepresibila de a ne verifica e-mail-ul. Apoi go west, go est-vest, sud-est si ne ratacim in drum spre camping, intr-un loc pe care credeam ca-l cunoastem deja ca-n palma, dar care se reinventeaza de la o clipa la alta, ca o cameleonica diva pop.
Ah, avem deja 7.000 de caractere si sintem abia la a doua zi. Ei bine, din restul ne amintim, pe derulare rapida: pintecele tatuate cu „Morrisey is dead“ ale fanilor dezamagiti de anularea concertului..., dinozaurul Lou Reed mumificat de propria-i importanta, jubilatoriu doar la Satellits of Love pentru ca si-a abandonat orice credibilitate..., dinozaurul Brian Wilson, delicios, facind 50.000 de oameni sa surfeze pe good vibrations..., refrenul „Cuz you’re filthy ooh and I’m gorgeous“ al pupezelor sic de la Scissor Sisters si, stim, n-are legatura cu muzica, solistul Jake Shears in cei mai provocatori pantaloni imbracati – si dezbracati – vreodata de un barbat.

Intreg show-ul e o orgie origami camp, la capatul caruia prosopul lui Jake ii aluneca de pe coapse pe scena in delirul lumii. E gorgeous baiatul, iar gindurile noastre sint mai filthy ca oricind..., dementa hora romano-franceza incropita instant de batutele post-punk ale celor patru fete Electrelane, revelatia numarul 1 de la FIB..., promiscuitatea pasnica, dar pervers de promitatoare de la LCD Soundsystem, unde hainele erau in cadere libera..., „Spiritualized“, facindu-ne sa ne pierdem religia cu un concert spatial-fantomatic... show-ul “screamadelic