Fragmente traduse pentru prima oară în
limba română din romanul Amíg nagymami megkerül,
apărut la Editura Noran din Budapesta
Romanul Pînă ce o găsim pe
bunica (titlu de lucru) este povestea cu tentă autobiografică a
unei fetiţe unguroaice care începe să se maturizeze prematur,
în anii ’60, în Clujul tot mai marcat de binefacerile
comunismului. În cazul ei, deloc singular, schizofrenia
ceauşismului este şi mai apăsătoare: pe de o parte, sînt
poveştile cu care e educată sau pe care le aude întîmplător
despre adevărata faţă a comunismului, poveşti pe care tot
educaţia o obligă să nu le spună nimănui, iar, pe de altă
parte, este naţionalismul maghiar familial ca trăsătură
obligatorie de caracter şi totodată ca formă de rezistenţă
arogantă şi elitistă. Din tot acest melanj, autoironia şi
sarcasmul scriitoarei refac acea lume interzisă pe care nu o cunosc
decît cei care au trăit în anii ceauşismului mizeria
maghiarilor din România. Farmecul cinic al textului provine din
felul în care autoarea demontează toate şabloanele care i-au
împănat copilăria şi adolescenţa – de la minciunile
propagandei oficiale pînă la banalităţile etniciste nu mai
puţin lipsite de conţinut ale educaţiei de acasă. Din acest
amalgam de făţărnicii puţini au avut şansa unei inteligenţe
capabile să decanteze ceva apropiat de adevăr. Józsa Márta
a reuşit.
Marius Tabacu
Totuşi, răutatea trebuie pusă la
încercare.*
De n-aş fi fost niciodată copil, aşa
începe această carte.
Mă uit la fetiţa aceea, de n-ar fi
fost niciodată copil.
Cînd voiam să fiu rea cu
adevărat, din toată inima, atunci îl făceam pe frăţiorul
meu să mă scuipe. Treaba aceasta nu avea sens decît în
timp ce ne băteam, în toiul încleştărilor noastre
sălbatice şi, bineînţeles, inegale, fără să înţeleg
vreodată motivul pentru care cei mici acceptă fără nici o
excepţie confruntările acestea atît de inegale şi, la urma
urmei, umilitoare pentru ei. Poate că soarta celor mici e tocmai
umilinţa. Cei mici, aşa îi numeau, consensual, oamenii mari
pe fraţii mei. Denumirile, culturile, deci, toate relaţiile
viitoare se bazează pe numele date, dar pînă şi gîndul
acesta implică responsabilitate. Cum să-i spui cuiva fie şi numai
Micike. Sau ungur. Sau fetiţă. Frăţiorul meu se lupta întotdeauna
de parcă ar fi avut vreo şansă cu mine, dar, pînă la urmă,
îl ţintuiam de fiecare dată cu umerii la pămînt şi îi
ţipam în mutra lui mînjită: scuipă-mă, dacă nu-ţi
place, scuipă-mă. Iar el mă scuipa cu toată puterea, dar
niciodată atît de tare încît saliva aceea
furioasă, venită din abisurile glandelor sale, sporită de mişcarea
sacadată a laringelui şi a rădăcinii limbii, plină de
firimiturile îmbibate cu cacao, rămase încă de la micul
dejun, să-mi ajungă pînă la faţă şi să nu i se
fleşcăiască înapoi pe a lui şi să se simtă înjosit,
cum poate că şi voia să se simtă. Eu, fata, el, băiatul. Totuşi,
eu nu numai pe băieţi i-am pocnit toată copilăria mea, pe unde am
apucat, ci şi pe fete, dar cu ele nu era atît de simplu, lupta
era mai complicată, trebuia să găsesc metoda adecvată. În
băieţi era simplu să dau. Am îmbiat-o pe surioara mea cu
măcriş, chit că altădată îl păşteam înaintea ei pe
tot, spunîndu-i amabil: te rog să iei loc. Descoperisem deja
de mai multe zile muşuroiul de furnici unde urma să se aşeze fără
să bănuiască nimic. A fost întotdeauna o fată curajoasă,
nu se temea decît de furnici. Ingenuitatea şi cruzimea:
emoţiile incipiente ale limitelor înjosirii. Forţam
legăturile dintre noi, voiam să ridicăm povara de pe realitate, pe
vremea aceea mai mult n-am reuşit. Voiam să aflu cît ar fi
pierdut cu mine, dacă n-aş fi existat. Mă căţăram adeseori în
prunul din grădină, ei stăteau dedesubt, de la bun început
problema era că eu ştiam să mă caţăr, iar ei nu. Luam cu mine
şi cordonul de la halatul de baie, spunîndu-le că mă voi
spînzura, cei mici mă implorau hohotind să nu o fac, plîngeau
de mama focului, iar asta îmi plăcea. Îmi aduc bine
aminte cît de mult îmi plăcea. Ce face nesiguranţa.
Copiii sînt artişti: sînt siguri că lumea ar valora mai
puţin fără ei.
–––––––––––
* Vezi: Adeseori poveştile despre
libertate încep cu explicaţii. De pildă, era şi ceva bun în
aceea că venea Ceauşescu.
Mă uit la această fetiţă, nu era
făcută să iasă cum a ieşit, cu toate că i-a fost hărăzită o
copilărie acceptabilă şi o maturitate aşişderea. Nu a devenit
rea pentru că s-a născut urîtă şi nu a devenit urîtă
din răutate, ci doar aşa. Pur şi simplu nu a avut altă scăpare.
Pe vremea aceea nu eram doar cea mai
mare, mai puternică şi mai norocoasă fiinţă de pe Pămînt.
Nu am fost niciodată cea mică, pentru că, bineînţeles, eu
eram cea mare, mingea mea Tambi era cu picăţele albastre, ale
celorlalţi erau toate cu picăţele roşii, băiatul din vecini se
uita la ea extaziat şi îi spunea minge, iar eu am înţeles
dintr-odată că aşa numea el chestia aia, pe limba lui, după care,
multă vreme, acesta a fost singurul cuvînt românesc care
ştiam şi ce înseamnă*. Cunoşteam şi alte cuvinte
româneşti, fără să le înţeleg, dacă asta se poate
numi cunoaştere sau chiar înţelegere. De altfel, înţelesurile
îmi veneau întotdeauna pe o uşă lăturalnică, însoţite
mereu de ceva nesemnificativ – dar, de cele mai multe ori, noile
înţelesuri erau înspăimîntătoare, ca limba.
Mi-am executat singură mingea Tambi, un an mai tîrziu, cu un
ac de seringă îndoit. În vara de după iarna aceea, în
care mamei mele îi îngheţau mai tot timpul lacrimile pe
obraji. Îmi amintesc cu precizie mai ales iarna aceea, ceea ce
înseamnă că pot să o rememorez fără eforturi prea mari:
atunci am aflat că voi muri în curînd. Mama m-a dus
acasă de la dispensar cu sania, noroc că nu era nimeni să mă
deranjeze, nu erau cu noi cei mici, faţă de care eu trebuia să fiu
întotdeauna mare şi deci să stau în spate, ca să-i
ţin, şi bineînţeles că mereu eu eram aceea care cădea.
Simţeam că nu ar fi vorbit româneşte la dispensar, dacă nu
ar fi fost vorba de ceva ce eu nu trebuia să înţeleg. Oare
ce-mi lipsea, înţelegerea sau libertatea? Bineînţeles
că amîndouă, totuşi am înţeles cumva de ce plîngea
Mama, cu toate că, desigur, i-au explicat că s-ar fi putut să mai
am o şansă, ceea ce ulterior s-a adeverit. Am mai avut o şansă.
Dar, pînă am aflat, s-a făcut deja vară.
Nici mama nu avea de unde să ştie pe
vremea aceea cine era ea. Dacă vreţi, în după-amiaza aceea
de iarnă, chiar şi eu ştiam mai bine să dau un înţeles
noţiunii de mamă decît ea. Un lucru era cert: Mama era cea
care mă trăgea cu sania, chiar dacă credea că nu mai era nici o
speranţă, mi s-au blocat rinichii, nu mai funcţionează, trebuie
să ne consolăm cu asta şi să ne dăm pe mîna Domnului. Pînă
la urmă a reieşit că mîna aceasta a fost norocoasă, totuşi
încercăm şi acum să ne ferim de ea. Boala e ceva rău, dar
şi o mare bucurie, pentru că e bine să fii un om important şi să
primeşti lucruri pe care altminteri nu le-ai fi primit niciodată.
Cele mai importante erau pentru cînd o să te faci bine, dar
nici steluţele de cartofi scobite de Mama nu erau de lepădat,
precum nici cele de pîine de mai tîrziu, cînd am
avut deja voie. Ca să mănînc şi să nu fiu tristă. Tristă
ca cineva care nu poate mînca. Doi ani nu am avut voie să
mănînc sărat (adică fără pic de sare, aveam o cutiuţă
maro cu înlocuitor de sare pentru bolnavii de rinichi, amar ca
fierea, nici din acela nu am mîncat vreodată), atunci am
înţeles povestea Cordeliei care îşi iubea tatăl ca
sarea în bucate. Oare de aceea – pentru că nu aveam voie să
mănînc – oi fi învăţat să citesc? Cine ştie? Mai
întîi l-am citit pe Pinocchio, adică prima mea carte.
Pornirea de a o povesti m-a dat de gol: tanti Magda, educatoarea, s-a
prins.
Şi odată ce s-a prins, m-a şi
constrîns**. Tanti Magda, educatoarea, şi-a dat seama oarecum
că printre noi era un cititor şi m-a constrîns, dacă citesc,
atunci să şi povestesc. Trebuia, subliniez: trebuia să spun zi de
zi povestea lui Pinocchio, în timp ce tanti Magda, educatoarea,
le împărtăşea avantajele măritişului celorlalte
educatoare, cît şi femeii de serviciu, care nu era unguroaică.
Totuşi i le împărtăşea şi ei, deşi aceasta era o problemă
tranzitorie. Trecea de contextul în care noi nu vorbeam decît
între noi sau de cel în care, cel puţin lucrurile mai
importante, nu le spuneam unor străini. Şi mai ales că noi nu ne
căsătorim cu străinii. Nu, nu, niciodată. Străinii erau de un
singur fel: români. Român însemna fără nici un
dubiu străin, iar maghiar însemna a nu fi român.
Bineînţeles că altora trebuia să le povestesc totul, mai
ales pe Pinocchio: eram nevoită să ţes mereu povestea mai departe,
probabil pentru că ea era mai scurtă decît viaţa pe care o
trăiam, de pildă, din fericire, eu, din fericire pentru mine. Între
timp, întîmplător, m-am făcut bine. Iar pe parcursul
poveştii mele educatoarele au pus la cale ceva, care nu se ştie
dacă le-a fost de vreun folos. Eu am avut mai mult noroc, fiindcă a
reieşit că adevărata revelaţie nu e cititul, ci povestitul. Clipa
aceea cînd stai în faţa lor şi trebuie să le spui
ceva. Am abuzat de ea, de obligativitatea amestecată cu
oportunitatea, cu emoţia micilor bucurii: de pildă, cu boala. Era o
luptă dublă: pentru viaţă şi pentru interdicţiile aduse în
slujba vieţii. Nimeni nu mă poate opri să lupt împotriva mea
însămi.
Nu am pierdut aşa, bolnavă fiind,
decît cîteva luni din viaţa mea. La urma urmei, nu din
viaţă le-am pierdut, ci aş putea spune că din copilăria mea. Pe
care nici nu am îndrăgit-o. Mare scofală, de aceea am şi
învăţat să citesc. Şi, de altfel, ce pierdere e asta faţă
de cea a tatălui meu, faţă de viaţa lui? Sau a bunicii mele? Ei
şi-au pierdut viaţa într-adevăr, sub ochii mei, apoi s-au
pierdut şi ei. Boala a fost ca traiul acolo, în ţara aceea,
printre românii de acolo: din asta îmi clădesc eu de
atunci cetatea. Puternică, aşa cum mi-a dat-o cel de sus.
–––––––––––
* Vezi: Să te bălăceşti printre
noţiuni, timpuri, moduri străine, în care substantivele au
genuri, ca bebeluşii, fete sau băieţi, se nasc denumiri, e o
bălăceală printre cele cognoscibile sau o asimilare a celor
insuportabile, plăcerea celor pe care le ştii. O cunoaştere
arhaică, anacronistică. Nu limba română, ci ceea ce ne
imaginăm în jurul ei.
** Cu trupul mort, cu cadavrul său
plin de sînge, cum sublinia cu degetul ridicat Magda.
[…]
Mă uit la fetiţa aceea, deja aleargă.
Bineînţeles că nu atît de repede cum pare ulterior,
dar, în orice caz, alergătura aceea a fost mai lentă decît
a simţit-o atunci fetiţa. Din punctul de vedere al subiectului,
important este pe de o parte cît de repede a simţit ea asta şi
de ce trebuia să alerge. Fetiţa aceea voia să ajungă la mama ei
alergînd, alerga undeva după mama ei, dar nu a ţinut cont de
pietrele de pe caldarîm, nici că vor observa lipsa ei şi nici
că o mulţime de oameni îi vor sări în ajutor. Nu în
ajutorul ei, ci al celor care strigau să o prindă şi bineînţeles
că au prins-o degrabă. Dar cel mai puţin s-a gîndit la aceea
că tot ce a scornit nu îi va reuşi. Nici nu avea cum să-i
reuşească. Ţinea în mînă un buchet de mentă, de
mentă sălbatică, numai atît a găsit în grădină,
acelea erau florile, cadoul ei cu care a încercat să se facă
nevăzută către RATA, ca s-o aştepte pe mama ei. Nu a înţeles
nici că vor pune mîna pe ea, nici că mama ei e una care nu
vine decît o singură dată pe lună acasă. Nu ar veni mai des
nici dacă s-ar duce zilnic la RATA. O fetiţă nu are de unde să le
ştie încă pe toate.
Noţiunea de Autogară RATA nu merită
nici o explicaţie, era, pe vremuri, staţia de autobuze a
întreprinderii de transport la distanţă, alături de care era
o crîşmă, unde mergeam întotdeauna, dar de fapt numai
cu tata, cînd o aşteptam pe Mama, aşa am aflat unde era
Autogara RATA*. Acolo am văzut prima oară în viaţa mea cum
arată un om căzut sub masă de beat. Asta se petrece în timp
ce respectivul – să zicem tatăl omului – intră în acea
încăpere, în care este un raft cu tot felul de băuturi,
copilul primeşte un Bem-Bem, ceva galben şi gustos, aşa se
numeşte, adică aia cere copilul, iar tatăl are la dispoziţie tot
ce-şi doreşte şi din belşug. Iar căderea sub masă începea
cînd tatăl îmi aducea o sticlă de Bem-Bem, iar lui
altceva, discuta ceva cu nişte români, apoi începea să
pipăie piciorul mesei, uneori îşi culca frumos capul pe masă,
încercînd să apuce piciorul cel mai apropiat din cele
patru ale mesei şi aluneca încet, cît se poate de încet,
pe podea (care era unsă cu motorină ca să nu fie atacată de
insectele dăunătoare, ca mai tîrziu, la şcoală, unde
derivatele acelea din ţiţei ne făceau întotdeauna să ne
vărsăm maţele, dar, fără nici o îndoială, această măsură
preventivă a fost eficace pentru că nu ne-am umplut niciodată de
păduchi), după care tata se întindea cît era de lung,
cu trenciul pe el. Aşa o aşteptam noi de obicei pe Mama, care ştia
de unde să ne ia: pe tata de sub masă, iar pe mine de deasupra, din
crîşma de la Autogara RATA, aşa am aflat eu unde e Autogara
RATA. De acolo am pornit şi la Şamşun. La Şamşun am ajuns aşa
că Mama s-a dus la Autogara RATA şi m-am dus şi eu cu ea, am
călătorit cîteva ore cu RATA, apoi cred că şi cu trenul,
iar la Zalău ne-a aşteptat căruţa, cu care a fost mai bine şi
decît cu avionul, se zice că aşa am spus eu, pentru că
atunci eu deja zburasem sau aş fi vrut să zbor cu avionul.
Şi e mare lucru să zbori.
–––––––––––
* Vezi: Către Răsărit e strada Deak
Ferenc (nu se numea, bineînţeles, aşa, dar ştiam toate
străzile din Cluj după numele lor de odinioară şi, ca urmare,
niciodată nu am ştiut adresa exactă a nimănui), la capătul ei,
Teatrul Român (cel care, pe vremuri, fusese teatrul maghiar,
dar nu pentru că ar fi schimbat locul cu cel de acum: acela a fost
teatrul adevărat, iar teatrul maghiar de azi a fost teatrul de vară,
pînă în 19. Pînă în 19, aceasta este o
noţiune comună, dar care necesită totuşi o oarecare iniţiere
istorică precum în timpul lui Mihai), piaţa mică, strada
Pata, apoi Strada Albini. Nu cu mult, dar, din fericire, înainte
de Hostat, atît ar mai fi lipsit, să ne considere cineva
hoştăteni!
Mă uit la fetiţa aceea şi la marea
politică a vremii. Era tocmai în 1965, atunci a murit
Gheorgiu-Dej, era cam frig, dar nu foarte tare, însă bunica
era îngheţată de frică, se temea pentru că nu-i spusese
nimeni dacă trebuie să coase panglica neagră de-a lungul sau de-a
latul tricolorului. Pînă atunci, în ţara aceea nu mai
fusese nici o moarte atît de importantă, iar bunica se temea
de eventualele consecinţe nefaste ale panglicii incorect cusute.
Poate că pe bunica o îngrijora mai degrabă lipsa
precedentelor decît responsabilitatea ei. Degeaba, pe vremuri
ea a fost social-democrată, abia mai tîrziu a înghiţit-o
PARTIDUL.
Cînd am ajuns, la sfatul din
Şamşun era o mulţime de oameni care voiau să vorbească
româneşte, pentru asta ar fi fost voie, dar vorbeau ungureşte,
pentru că asta ştiau angajaţii, şi erau mai nedumeriţi în
privinţa panglicii de doliu decît bunica, ea ştia măcar ce
este partidul. Bănuiam şi eu că partidul e pe româneşte,
aşa era partidul. Am ajuns la Şamşun în ziua în care
murit Gheorghiu-Dej. El a fost nenea acela care i-a trimis acasă pe
ruşi, încă pe vremea cînd eu nu mă născusem şi de
aceea eu nu am apucat să ştiu cum erau ruşii. Mama spunea că au
fost oameni foarte buni, cu toate că ea pur şi simplu nu avea
dreptul să spună una ca asta pentru că, la urma urmei, mama ei a
murit de pneumonia pe care a făcut-o atunci cînd au ţinut-o
mai multe zile închisă într-o cămară răcoroasă, nu
cumva să o violeze ruşii. Mama nu avea dreptul, dar îşi
amintea că soldaţii ruşi i-au dat o pîine. Mama nu avea
dreptul să-şi amintească şi pentru că asta era o treabă foarte
est-europeană: aici toţi copiii îşi amintesc dintr-astea.
Cei care au văzut ruşi nu erau ca mine, care nu m-am mai născut
sub ruşi, deci eram lipsită de cunoaşterea celor mai elementare
cauze şi efecte.
Nu ştiu dacă asta a fost în favoarea sau în
defavoarea mea, dar cert este că pînă să se desprimăvăreze,
şamşunenii au adunat şi au pus pe foc toate surcelele, abia am
găsit cîteva din care să-mi încropesc un telefon de
jucărie cu care să organizez pe o limbă pînă atunci
necunoscută mie, adică pe româneşte, înmormîntarea
secretarului general, aşa cum i-am văzut pe cei mari de la sfat.
Mama s-a făcut foc pentru că am încercat să-l consolez pe
taurul comunal care a evadat în toiul emoţiilor legate de
alegerea noului secretar general – nu te teme viţeluşule, n-o
să-ţi fac nici un rău, i-am spus eu, potrivit martorilor, iar el
nu mi-a făcut nimic – şi atunci, de plictiseală, am pus prima
oară piciorul într-o biserică. Pur şi simplu am intrat şi
nu m-au mai găsit, acolo nu m-au căutat, ci cine ştie pe unde.
Atunci toată lumea era ocupată cu protocolul de doliu, nu să mă
caute pe mine. M-am dus la biserică în loc să adun vreascuri,
chit că nu aveam ce să punem pe foc. Era o vreme rece, în
biserică era frig, dar am intrat din curiozitate, nu mai văzusem
aşa ceva pînă atunci, ce-i drept, nici o înmormîntare
de prim-secretar nu am mai văzut, dar aia era departe, iar biserica
la îndemînă. A fost prima dată în viaţa mea cînd
nu am adunat vreascuri pentru că am intrat prima oară într-o
biserică. Era şi acolo, există şi aici ceva ce mă ţintuieşte
locului şi ceva înălţător. Despre astea vorbesc şi voi
vorbi tot timpul. Viaţa Mamei se petrecea în şcoli, a predat
la o mulţime de şcoli care erau, toate, tare departe de mine, aşa
că întotdeauna era fie o excursie, fie o recompensă să mă
duc acolo, dar întotdeauna o aventură. Cînd eram la ea,
aveam voie să intru la orele de maghiară, dacă stăteam cuminte,
iar eu am fost întotdeauna cuminte la orele de maghiară, ba
chiar umilă, numai că, din păcate, acolo era şi cretă colorată,
cu toate consecinţele de mai tîrziu. Acea consecinţă nu avea
cum să fie o poveste pentru copii pentru că în ea era cineva
în puşcărie.
Nu se ştia niciodată dacă cel ce e
închis la puşcărie era om bun sau rău, totuşi se lipea
oarecum de el pecetea că, dacă deja a fost închis, nu putea
fi decît bun. Cam aşa erau valorile pe vremea aceea, dacă
cineva era închis, pentru el valoarea era dacă cineva era şi
mai închis decît el. Aşa gîndeam noi atunci,
oricîţi ani am fi avut. Aceste fraze îngrijorează: oare
merită osteneala? De cîte ori poţi ieşi nepedepsit din
context? Ca să explici că aşa a fost educat acel copil: puşcăria
e o taină despre care nu vorbim, dar care ne aşteaptă pe toţi şi
ştiu, fără să mi se spună, că, dacă o să fiu o fetiţă
cuminte, voi ajunge şi eu acolo. Sub merii de la Sic era o cetate
turcească, poate o temniţă, şi faptul că ea a existat e aproape
la fel de absurd ca faptul că la Sic au existat meri. Dîmbul
cetăţii nu era departe de şcoala în care a trăit mai tîrziu
Mama, după Şamşun şi după ce s-a născut surioara mea. Nu
trebuia decît să te furişezi pe sub cîteva garduri, dar
nimeni nu-i făcea vreun rău fetei doamnei profesoare, proprietarii,
mai degrabă paznicii: adică femeile care o lăsau să treacă. Căci
bărbaţi nu prea erau acolo, ei erau zilieri în construcţii,
veneau la o săptămînă, două acasă, cei mai descurcăreţi
ajungeau o dată sau de două ori pe an, lucrau în străinătate,
de pildă, în România. Întotdeauna ziceau că aia e
străinătatea, nu le venea niciodată să spună că şi la ei era
România. Nici n-ar fi prea avut posibilitatea să lucreze
altundeva, la Sic nu creştea nimic. Satul e la marginea salinei, pe
vremuri un oraş înfloritor, odată cu închiderea ocnelor
a rămas cu pămîntul lui sterp, cu pădurile defrişate încă
din Evul Mediu, cu spaţiul vital numai grinzi de mină, copacii au
fost tăiaţi încă de pe vremea romanilor. Numai duzii de pe
marginea drumului mai erau zdraveni, ici-colo cîte un prun, dar
dealurile erau pline de cristale, ca băltoacele albite de sare. Mare
minune că merii aceia au rămas în picioare deasupra cetăţii,
cum tot minune era şi că acolo era o cetate, dacă era, eu ştiu
asta de la elevii sicani cu care umblam la şcoală. Acolo, sub
dealul acela, a existat o cetate, pentru că aşa mi-au spus copiii,
contemporanii mei. Cu care mă întîlneam la şcoală, aşa
că eu stăteam alături de Mama, la marginea catedrei, uneori
mîzgăleam ceva pe tablă (în linişte, după cum se
aştepta din partea mea), eram din cînd în cînd
atentă la Ludas Matyi sau la hexametri, dar mai ales să reuşesc să
şterpelesc cîteva bucăţi de cretă colorată. Şi am reuşit.
Bucăţi de cretă cu care apoi am colorat frumos pe dinăuntru şi
pe dinafară casa în care locuia mama cu chirie, casă care era
într-o ţară care nu se chema aşa cum i se spunea.
Însă, din păcate, desenul acela
nu era atît de frumos cum l-am considerat eu, adică ceilalţi
nu l-au văzut a fi atît de frumos ca mine, iar principalul
motiv de scandal a fost acela că alde tanti Rózsika nu vor
mai putea vărui din nou niciodată casa pe care am murdărit-o,
pentru că nenea era la puşcărie – care nene, nenea Rózsika?!?
Nu i-au rostit niciodată numele, totuşi, am înţeles că era
soţul lui tanti Rózsika şi că numai şi numai de aceea ne
dădeau nouă camera în chirie, numai de aceea puteam noi să
locuim, pentru că nenea acela era la puşcărie, dar să nu spun
asta nimănui, după cum nici ei nu puteau să-mi spună de ce. Adică
n-aş fi avut voie să mîzgălesc pereţii aceia cu cretă
colorată, pentru că cineva, întîmplător nu careva
dintre noi, ci tocmai nenea Rózsika a fost băgat la puşcărie,
să-mi intre bine în minte, să înţeleg asta de atunci.
Păcat că nu-mi amintesc ce am desenat eu atunci. De altfel nu are
nici o importanţă: n-am ştiut niciodată să desenez. Se ştie că
sunt bîtă la desen. Dar măcar am vrut să iasă ceva frumos.
Sper, doar sper, că acel nene să fi fost cel puţin atît de
bun precum mi l-am imaginat eu: ştiu oarecum deja demult că cei
buni ajung la puşcărie.*
–––––––––––
* Vezi: Există mai multe posibilităţi
să nu răspunzi la o întrebare, atunci cînd nu vrei să
răspunzi în ruptul capului. Există cazuri tipice cînd
vrei sau trebuie să minţi. Însă sunt cazuri cînd
singurul răspuns adevărat e acela să nu răspunzi deloc. Tipic.
Acolo, cel puţin, părea tipic să se întîmple cu tine
una ca asta.
O privesc pe fetiţa aceea, rătăceşte
încolo şi-ncoace, uneori îşi vizitează mămica.
Uneori, dacă se poartă bine. Mulţi din jurul ei sunt sau vor fi la
puşcărie şi nici o clipă nu e mirată, se gîndeşte un pic
cum va fi cînd va ajunge şi ea acolo. Pentru că s-a străduit
întotdeauna să se poarte foarte frumos.
Bineînţeles, bineînţeles
că şi eu voiam să fiu o tanti profesoară, o tanti profesoară de
maghiară, eventual o tanti doctoriţă, dar mi-au spus că aia e mai
greu, dar cel mai important era că tanti doctoriţă nu se putea
decît pe româneşte, pe cînd tanti de maghiară
era, firesc, pe ungureşte, iar tanti de maghiară era şi mai
feminin şi mai ungureşte (ungureşte, adică nu româneşte) –
pentru că tînjeam să devin, în fine, o tanti. Însă
ştiam prea bine că pentru ca să devin o tanti era nevoie şi de
băieţi. Dar băieţi erau destui la Sic, Mama îi învăţa
pe fiecare dintre ei, numai de bărbaţi duceau ei lipsă mai apoi,
dar experienţa de secole i-a obişnuit şi cu asta, tot satul era
organizat în jurul amintirii potrivit căreia, la ultima lor
invazie, tătarii i-au căsăpit pe toţi bărbaţii satului. Márton,
János, Pista, aşa se numeau băieţii de pe acolo, alte nume
nici nu întîlneai prin tot satul, unul dintre Mártoni,
cel a cărui mamă a murit în urma unei măsele inflamate şi
netratate la timp, voia să dea la facultate, adică mai degrabă
Mama i-a spus că ar fi menit pentru asta, însă Márton,
Mártonul nostru voia să se facă tractorist şi s-a şi
făcut. Pe meleagurile acelea oamenii mor tineri, adeseori sînt
trimişi acasă de la militărie în sicriu, iar alţii se nasc
orbi, albinoşi sau cu tot felul de boli metabolice şi, mai mult ca
sigur că toate astea sînt din cauza căsătoriilor în
familie, a poluării genetice*. Sicanii se căsătoresc între
ei, conştienţi fiind că asta reprezenta un risc mai mic decît
o căsătorie cu un român.
Eu eram soţia lui János, în
joacă, mi-a spus că el era destul de curajos ca să o ia chiar şi
pe fata profesoarei. Era o idee interesantă întîlnirea
unei fetiţe de la oraş cu satul, prin intermediul băieţilor de
ţărani. Băieţii de ţărani au fost primii băieţi, prin băieţi
înţelegînd aici altceva, adică diferiţi faţă de
mine. Nu tot ce era altceva decît mine au fost aventuri cu
băieţi – de fapt, şi băieţii de ţărani au existat doar le
nivelul absurdităţii gîndurilor mele. Adică la aceea că şi
cu băieţii s-ar fi putut. Uneori nu reuşeam să înţeleg
dacă absurditatea era legată de bărbaţi sau dacă simpla
existenţă a bărbaţilor era doar un pretext pentru ceva de
neexplicat, cum era Bakó Jóska, nebunul străzii. Căci,
bineînţeles, pe strada Albini locuiau o mulţime de nebuni,
nebuni ca toată lumea. Fiecare era foarte aparte, de pildă lui
Sanyika i-a murit mama, fusese bolnavă de inimă, o nouă întîlnire
cu infernul, cu gîndul că dacă şi mie, dacă şi eu… toate
acestea au fost nişte bune lecţii de empatie, mai degrabă
introduceri în istoria fricii, în care scena era strada
Albini, unde, la două case de noi, locuia familia unui adevărat
ucigaş, se şoptea că el a fost ultimul deţinut executat din
România, în anii ’60, vai de mine, asta s-a întîmplat
deja în timpul vieţii mele, a vrut să jefuiască banca de pe
strada Deák Ferenc şi a împuşcat din greşeală pe
cineva, l-a împuşcat în timpul vieţii mele pe unul
dintre funcţionarii băncii, nu-mi vine să cred că e adevărat.
Uneori se aduna toată strada Albini, de pildă, cînd a murit
tanti Manci, de inimă, iar pe deasupra, tanti Manci locuia chiar
lîngă noi, purta un şorţ gri cu flori rozalii, roz-cenuşii
de atîta spălat. La fel ca bunica, doamne, vai nu a lipsit
decît un fir de păr ca pe această bază, pe bază de şorţ
să nu fie bunica, să nu i se întîmple ei.
Acestea erau
micile spaime de la umbra castanilor de pe strada Albini, unde
trebuia să avem mare grijă să nu ne lovească maşina, iar copiii
de pe strada noastră, cu care noi nu avem nimic de-a face, se dădeau
cu sania, dar eu nu, pentru că, pe de o parte, noi nu veneam în
contact cu ei, iar pe de alta, pe acolo trecea maşina. Nu doar
ucigaşul trecea pe strada noastră, ci şi maşina. O introducere în
poveştile frumoaselor înspăimîntări, în primele
picături de sudoare, care, potrivit adevăratei biologii a fricii nu
apar doar pe frunte, nu doar la subsuori, ci se îmbrobodesc şi
printre sînii care aveau să-mi crească, chiar şi pe tălpi:
erau scursorile fricii, ca atunci cînd a venit Bakó
Jóska, dar nu cu şapca lui verde, clătinîndu-se deja
la unsprezece dimineaţa, ci noaptea, pe furiş, trăgînd cu
ochiul pe fereastra de la baie, cu nasul la douăzeci de centimetri
de mine cînd făceam duş în pielea goală şi l-am
privit în ochi. De atunci, am început să pun seara
pături pe toate ferestrele să nu se vadă înăuntru, să nu
mă vadă Bakó Jóska, care, în copilăria mea,
era un simplu golănel de pe strada noastră, dar în
adolescenţă, a devenit minimum cel mai rafinat pîndar. De
parcă mi-ar cere anume cineva să cobor ştacheta. Pentru că acum a
trebuit să o cobor jos de tot.
Mai tîrziu, Mama s-a mutat din
casa pe care am mîzgălit-o. După care a locuit la tanti Juci,
unde trebuia să înlocuim mereu ziarele de sub grinzi, pentru
că tavanul se umplea cu căcat de porumbei, nici o problemă, eram
abonaţi la Igazság (Dreptatea). Eram oarecum abonaţi la
dreptate, la cretă şi, odată cu ea, la mîzgălelile de pe
pereţii celui care era la puşcărie, la orele de maghiară cu Ludas
Matyi, cu Dobrogi şi cu hexametri, la găinaţul de porumbei care
picura de pe grinzi, ba chiar şi tanti Juci a încercat să ne
facă pe plac şi odată ne-a adus balmoş, în camera noastră
cu chirie. Am păţit-o totuşi cu balmoşul acela, cum păţit şi
Mama cu laptele la Szászmáté. Cînd lintea
i-a făcut pieliţă, iar zerul i s-a îmbrînzit. Cuvinte
care mai tîrziu vor avea şi sens. Oare ce o fi balmoşul şi
unde o fi Szászmáté?
_____________________
* Vezi: În ultimele decenii ale
secolului trecut, cînd locuitorilor aparţinînd
minorităţilor naţionale li s-a luat, printre altele, şi dreptul
de a-şi stabili singuri domiciliul, pe lîngă tradiţia lor,
cetăţenii acelei aşezări au fost obligaţi şi de autorităţi să
nu se căsătorească decît între ei. Mai mult ca sigur
că, dacă şi-ar fi ales tovarăşii de viaţă dintr-unul dintre
satele româneşti de primprejur, ar fi căzut sub incidenţa
altor dispoziţii legale. Numai că hotarele satului erau şi cele
ale lumii: ale unor lumi fără nici o tangenţă între ele. De
altfel, în toate familiile maghiare din Est, obiceiul era ca
orice tentativă de căsătorie a vreunuia dintre copii cu o persoană
de naţionalitate română să fie împiedicată de părinţi
prin orice mijloace, mergînd pînă la sinucidere. De
obicei această regulă era respectată.
Traducere de Marius TABACU; mulţumim
Centrului Cultural al Republicii Ungare pentru sprijinul acordat în
prezentarea acestei autoare
Józsa Márta s-a născut
în 1962 la Cluj. A emigrat în Ungaria în 1983. A
terminat filologia la Universitatea din Pécs. În
prezent, este redactor la Televiziunea Maghiară şi la revista Ex
Symposion. A publicat în cele mai importante reviste literare
din Ungaria. Amíg nagymami megkerül (Pînă ce o
găsim pe bunica) este romanul de debut al scriitoarei.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
RSS Feed
Newsletters