Politician şi istoric polonez,
specializat în medievistică. Membru al Partidului Muncitoresc
Polonez, a demisionat din partid în 1968, în semn de
protest faţă de invazia ţărilor Tratatului de la Varşovia în
Cehoslovacia. Figură legendară a opoziţei democrate poloneze,
colaborator al lui Lech Walesa înainte de 1989, ministru de
externe între 1997-2000, Geremek a murit într-un accident
de maşină.
Cine este Bronislaw Geremek ştiam deja
în a doua jumătate a anilor ’70, pentru că o ştia oricine
a colaborat cît de puţin cu opoziţia anticomunistă care se
năştea atunci. Păstram faţă de el, în perioada aceea, o
oarecare distanţă, ca şi faţă de întreaga grupare
ideologică din care făcea parte în mod incontestabil,
denumită de către Adam Michnik „stînga laică“. Însă,
acum 15 ani, am avut norocul să fac personal cunoştinţă cu el. A
trezit în mine un mare respect şi o simpatie la fel de mare.
O întîlnire oportună
Era începutul anului 1993. Mă
pregăteam să vin în România ca ambasador al Poloniei.
Funcţionarii importanţi ai instituţiilor de stat, cu care stăteam
de vorbă, mă priveau de obicei cu milă şi nu reuşeau să îmi
spună nimic interesant în privinţa aşteptărilor Varşoviei
faţă de relaţiile cu Bucureştiul. România avea o „presă
foarte proastă“. Ţiganii cerşetori care proveneau din această
ţară nu mai trezeau de mult compasiune, ci din contră, produceau
iritaţie. Era clar pentru aproape oricine că România,
într-adevăr, nu ţinea pasul cu transformările democratice şi
economice care aveau loc în acea parte a Europei eliberate de
comunism. Polonezii, care erau în continuare săraci, constatau
cu o bucurie perversă că există un frate balcanic şi mai sărac,
pe care îl vedeau cu plăcere sub chipul unui ţigan. Eram nu
atît deprimat, cît enervat. În această atmosferă,
singura discuţie importantă pe care am avut-o a reprezentat-o
întrevederea cu preşedintele comisiei pentru politică externă
a Sejmului (Camera Inferioară a Parlamentului polonez). Geremek –
pentru că despre el este vorba –, pufăind din pipă, a ascultat
îndelung destăinuirile unui tînăr entuziast, care
cunoştea deja destul de bine România şi care era fascinat de
această ţară. În ochii lui a apărut o licărire de zîmbet
– zîmbea ca de obicei cu ochii, pentru că buzele îi
erau acoperite de barbă şi de mînerul pipei. Cînd am
terminat, a tăcut o clipă, după care mi-a spus scurt: „Plecaţi
într-o ţară importantă pentru Polonia“. La început,
am crezut că este vorba despre o glumă sau o banală curtoazie.
Profesorul însă a început un curs lung, din care reieşea
că este un bun cunoscător al României, al istoriei, al
valorilor ei culturale şi al elitei sale intelectuale, al
potenţialului ei care trebuie trezit, al şanselor pe care le putea
deschide pentru polonezi parteneriatul cu România. Mai reieşea,
de asemenea, că Geremek avea viziunea Europei – o comunitate
solidară, care pentru binele propriu trebuie să includă şi
colţişorul său sud-estic. Acea zonă, în care România,
ţara cea mai mare din regiune, are de îndeplinit un rol
strategic în calitate de vecin sudic al Ucrainei, atît de
importantă pentru noi; o ţară deschisă în raport cu
nestatornicii Balcani şi cu Orientul Apropiat, pentru colaborarea cu
care va trebui să stăruim într-un mod foarte activ.
Am ieşit din această convorbire ca
trăznit de fulger. Preşedintele Lech Walesa nu a luat în
considerare rugămintea mea de acordare a unei audienţe înainte
de plecare şi, pînă la finele mandatului său, a refuzat în
mod constant să vină în România. Nu a înţeles că
la Bucureşti (făcînd abstracţie de controversatul preşedinte
postcomunist Ion Iliescu) ar fi fost întîmpinat, în
prima jumătate a anilor ’90, de mii de oameni care priveau spre
Polonia şi aşteptau un ajutor pentru a putea ieşi din magma
postcomunistă, de care fuseseră năpădiţi după îndepărtarea
explozivă de la putere a lui Nicolae Ceauşescu.
Vizita în Romånia
Într-un final, românii s-au
descurcat, de bine, de rău, singuri. Iar din partea domnului
profesor Geremek am simiţit, pe tot parcursul celor şase ani cît
am fost în misiune (mai ales la finele ei, atunci cînd
era deja ministru de Externe), că mi-a ţinut pumnii strînşi,
dorind ca aceasta să îmi iasă cît mai bine. De aceea,
sînt de părere că, deşi preşedintele Walesa mi-a semnat
numirea, iar ministrul Skubiszewski m-a ajutat foarte mult la
începutul misiunii mele la Bucureşti, în realitate cel
care m-a trimis în România, în numele Poloniei, a
fost Bronislaw Geremek. Am stat de vorbă cu el după aceea de multe
ori, mai ales în perioada în care a fost superiorul meu
direct în cadrul ministerului de Externe. Mi-a rămas însă
în memorie, într-un mod cu totul special, vizita lui la
Bucureşti, în calitate de preşedinte al Comisiei pentru
Politică Externă, cu ocazia primirii titlului de doctor honoris
causa al Universităţii din Bucureşti. Discuţiile pe care le purta
cu interlocutorii din România erau pline de consideraţie şi
prietenie. Lunga sa convorbire, purtată cu ocazia unei mese de prînz
cu doamna profesor Zoe Petre, a fost o adevărată desfătare
intelectuală. Ea, specialistă în democraţia Greciei antice,
şi el, care se ocupase în tinereţe de studierea destinului
săracilor în Parisul medieval, discutau despre politica
actuală cu un rafinament mult mai mare decît acela al
majorităţii politicienilor specialişti în contemporaneitate.
Polonia şi România în Europa – aceasta era tema
principală, pentru că Geremek era bolnav de Polonia şi Europa.
După vizita particulară făcută lui
Petre Roman, ne-am întors la reşedinţa mea, într-o
plimbare. Domnul profesor vorbea puţin, în schimb întreba
mult şi asculta. De fapt, cred că în această capacitate de a
asculta îşi aveau originea vastele lui cunoştinţe despre
lume. După ce am ajuns la reşedinţă am făcut o descoperire
dramatică: pipa domnului profesor rămăsese acasă la Petre Roman.
A obţinut-o imediat funcţionarul administrativ al ambasadei, însă
înainte de asta, Geremek şi-a permis, izbucnind în rîs,
o scurtă reflecţie politică: „Poate că este mîna lui
Dumnezeu, pentru că îi este oare permis şefului Comisiei
pentru Politică Externă din Parlamentul polonez să fumeze din pipa
pe care a primit-o în dar de la cancelarul Germaniei?“.
Am reţinut această frază, pentru că,
deşi era vorba doar despre o glumă banală, care se referea la
cadoul primit de la Helmut Kohl, ea exprima totuşi, în fapt,
ceva mai mult. Pe de-o parte, era vorba de ironia lui Geremek faţă
de propriul destin din anii de mult apuşi*, împreună cu o
mare nelinişte în ceea ce priveşte evoluţia stării de
spirit din Germania, despre care avea să îmi vorbească mult –
spre mirarea mea – în discuţiile ulterioare. Pe de altă
parte, o ironie faţă de tendinţele antieuropene care se năşteau
în Polonia şi faţă de cei care arătau cu degetul spre
Germania ca fiind duşmanul european. Însă pipa, care era
indisolubil legată de persoana lui Bronislaw Geremek, mi-a amintit
atunci de pipa păcii a indienilor – ca şi cum ar fi vrut să o
fumeze, pentru binele comun cu aproape orice persoană de care îl
despărţeau interese, păreri şi memoria istorică ce cuprinde nu
numai epoca medievală.
Cu cîţiva ani în urmă, am
luat parte la o vizită de studiu a jurnaliştilor polonezi la
Strasbourg. Ţin minte că, în sala N1.3 din clădirea
futuristă a Parlamentului European, Bronislaw Geremek conducea
lucrările clubului europarlamentarilor polonezi. Discutau despre
acţiunile care urmau a fi întreprinse în comun în
vederea sprijinirii rezoluţiei referitoare la politica energetică
europeană. Erau hotărîţi să îi sprijine pe
europarlamentarii din Partidul Ţărănesc Polonez, care protestau
împotriva reformei industriei de zahăr, catastrofală pentru
fabricile de zahăr poloneze. Armonia care domnea în sală era
de natură să îl uluiască pe un observator atent al
şedinţelor Parlamentului din Varşovia. Domnul profesor Geremek îl
complimenta pe Ryszard Czarnecki, din Partidul Autoapărarea
(oponentul principal al partidului său), pentru observaţiile lui
lucide şi îndemna la mobilizare generală în privinţa
ajutorului acordat colegilor de la Partidul Ţărănesc Polonez
(considerat în Polonia partid populist). Sugestiile înaintate
de către Partidul Lege şi Dreptate (abordat de către toate
partidele poloneze cu neîncredere) erau, de asemenea, primite
bine. Jacek Saryusz-Wolski de la Platforma Civică (centru-dreapta),
plin de aprobare, prindea din zbor propunerile lui Adam Gierek,
membru al Social-Democraţiei Poloneze – Uniunea Muncii. Maciej
Giertych de la Liga Familiilor Poloneze (dreapta extremă) cerea
amabil observaţiile privitoare la tematica ce urma să fie discutată
în luna următoare, în care „preşedinţia“ lunară,
prin rotaţie, a Clubului urma să fie preluată de la Partidul
Democrat de Liga Familiilor Poloneze.
Nici o altă naţiune nu a construit în
Parlamentul European o structură asemănătoare, pe care
regulamentul Parlamentului nici nu o prevede, dar nici nu o
interzice. Polonezii au înfiinţat-o de la începutul
sesiunii, care a debutat cu susţinerea din partea marii lor
majorităţi a candidaturii lui Geremek la preşedinţia
Parlamentului European. Strategia a fost eficace. De exemplu, graţie
demersurilor lor pe lîngă toate grupurile politice, rezoluţia
privitoare la homofobie nu a înfierat numele Poloniei, deşi
acesta era scopul iniţiatorilor.
Bronislaw Geremek a îndeplinit în
toate aceste acţiuni un rol-cheie, pentru că nimeni nu avea o
asemenea forţă de a răzbate în instituţiile europene şi
nimeni altcineva nu ştia să fumeze cu o asemenea graţie pipa păcii
dintre polonezii atît de adesea dezbinaţi.
De multe ori, nu ascundea lucrurile
care îl despărţeau de adversarii săi politici în
Polonia. Însă niciodată, nici la Bruxelles şi nici în
alte capitale europene, nu a lăsat loc de vreun dubiu referitor la
faptul că este european, pentru că este polonez, rădăcinile lui
evreieşti nereprezentînd nici o piedică.
Ultima oară, acum un an şi jumătate,
am discutat cu el îndelung, la Bruxelles, unde am fost din nou
cu ocazia unei vizite de studiu a jurnaliştilor polonezi. După
întîlnirea cu noi, care avusese loc la unul dintre
restaurantele locale, profesorul mi-a făcut un semn discret şi am
ieşit împreună pe o uşă lăturalnică, pentru a evita
subtil restul grupului. În cabinetul lui din Parlament am stat
de vorbă o oră şi jumătate. Dorea să vorbească despre Polonia,
care îl neliniştea mult, deşi se ferea ca de foc să îşi
exprime această nelinişte în cadrul forumului european. Căuta
în politica poloneză sursele speranţei şi oamenii care ar fi
putut să ofere o asemenea speranţă. Despre nimeni nu vorbea cu
agresiune. Aşa mi-a rămas în minte.
–––––––––––––
* Copil provenind dintr-o familie de
polonezi de origine evreiască, a reuşit să fugă împreună
cu mama sa din ghetoul evreiesc din Varşovia. Numele de Geremek l-a
primit de la tatăl său vitreg, care i-a salvat pe amîndoi de
Holocaust şi care s-a căsătorit cu mama sa după război. Ceilalţi
membri ai familiei, cu excepţia fratelui său, care locuieşte în
Statele Unite, au pierit în lagărele de concentrare germane.
–––––––––––––
Bogumil Luft este jurnalist independent
din Varşovia. Între anii 1993 şi 1999 a fost ambasador al
Poloniei la Bucureşti. Articolul va apărea în Polonia, în
numărul din septembrie al revistei lunare catolice WIEZ.
Traducere de Anamaria LUFT
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters