Ultimul film al lui Sergiu Nicolaescu
poate face foarte bine rezumatul unei cinematografii întinse pe
cinci decenii comuniste, cu prelungiri postrevoluţionare, deoarece
„supravieţuirea“ nicolaesciană ţine de „moştenirea“
culturală a epocii de aur. Descoperim în această formă de
„supravieţuire“, lucind prin freza grizonată a sosiei
nicolaesciene, actorul şi manechinul ceh, Petr Falc, tradiţia
filmului cu ilegalişti comunişti torturaţi în închisori
(„Bejane, mama ta de comunist!“), ecouri epopeice condensate în
replici aspre, scrîşnite printre dinţi, un eroism de
butaforie extras parcă din Povestirile istorice ale lui Dumitru
Almaş („Îmi placi, Mihaie!“), glamour-ul decadent al
burgheziei în descompunere, cu frumoase şi melodramatice femei
fatale, cu eleganţi corupţi sau doar nostalgic-pascalopolieni.
De fapt, este vorba de unul şi acelaşi
rol pe care-l joacă Sergiu Nicolaescu: cel al super(b)bărbatului
(numele de cod Andrei, pentru cunoscători) faţă cu Destinul,
Istoria, Femeia, Legionarii, Hitleriştii, Securitatea etc.
Nicolaescu este poate cel mai reprezentativ regizor, scenarist şi
actor al gen(i)ului eroic, asumînd un cod cavaleresc al
onoarei, o onoare de duelgiu (Vezi Mihai Viteazul (1970), Nemuritorii
(1974), Capcana Mercenarilor (1980), Oglinda (1993) etc.) şi frazînd
memorabil temeritatea. Climaxul este atins cînd adversarul
ireconciliabil ajunge să-i aprecieze curajul şi semeţia, un fel de
orgasm eroic pentru care regizorul-actor se păstrează veşnic
verde. În această cheie pot fi „citite“ toate filmele lui,
mai ales cele care îl au şi ca protagonist. Ca şi în
Felix şi Otilia (1972) sau Orient Express (2004), unde joacă pe
cartea nobleţii, Nicolaescu îi compune infatigabilului comisar
o mină aristocratic-obosită, de pensionar al cazinourilor, însoţit
de femei frumoase, demimondene, răscolit de amintiri şi meditativ,
poate chiar puţin filozof, dar cu principii.
Există la Nicolaescu
această nevoie de înnobilare adesea apoftegmatică a fiecărei
acţiuni eroice sau nu, iar acest fapt s-a accentuat într-un
moment al retrospectivei transferate asupra propriei filmografii.
Avem în comisarul Moldovan un produs de sinteză a viziunii
cineastului, unind perspective concurente din toate filmele sale, de
la cele istorice, de „capă şi spadă“, la cele
„psihologic-intimiste“. Sculat din morţi, trecut prin ciurul şi
dîrmonul închisorilor comuniste cu parfum de ruletă
rusească, pistolarul Moldovan emigrează în Occidentul
decadent, azil de lux pentru vechii inamici interbelici pentru o
ultimă rundă, un ultim cartuş. Regizorul amestecă mai multe
trecuturi pînă la o scontată confuzie, interbelicul anilor
’40 cu anii ’60 (mai precis, 1960-1965), şi tot un trecut, anii
’70, actualizat, din care se declanşează retrospectiva etajată.
Muzica provoacă declicul racursiurilor nostalgice, în
încercarea de a reînvia anii nebuni ai Bucureştiului
interbelic cu tangoul-romanţă şi vocile neegalate ale unor
personaje emblematice gen Cristian Vasile, Zavaidoc, dar şi o
întreagă lume interlopă, exotizată.
Tabloul de gen este de un kitsch enorm
– ca de altfel tot ce atinge Nicolaescu, autopastişîndu-se
trist în ultimele sale filme – şi respiră, ca întregul
film, parfumul de plagiat (a se citi pentru confruntare povestirile
lui Cărtărescu, Zaraza şi Ruletistul, avînd în vedere
că regizorul este şi scenarist împreună cu jurnalista Adina
Mutăr!). Lăsînd la o parte că mai tînărul comisar
(Petr Flac) vorbeşte postsincron cu vocea guturală, pe care i-o
ştim, a lui Sergiu Nicolaescu, pe aripile nostalgiei îşi dau
concursul guriştii, cu vocile lor sau ale altora, în nici un
caz cele înregistrate ale lui Zavaidoc şi Cristian Vasile,
astfel că efectul este deplorabil, ca şi privirile şi replicile
zemos-languroase de pisici în călduri ale divei Zaraza (Ileana
Lazariuc) pentru viitorul Latin Lover, numele de scenă. Aerul de
aristocraţie smîntînoasă de Obor cade fix ca usturoiul
în caviar peste scorţoasa prestaţie de cavaler mumificat a
comisarului la senectute, condamnat la o ultimă alergătură pe
acoperişuri. Pentru reevaluarea operei cineastului, un
personaj-cheie în film este chiar Cristian Vasile, cu povestea
lui Cărtărescu cu tot, interpretat de actorul Ion Riţiu, care juca
rolul aristocratului degenerat din alt film al regizorului,
Ciuleandra (1985). De fapt, în film se regăsesc o serie de
taţi şi fii, autentici sau simbolici, o lume spectrală în
care revin amintirile sub semnul unui hedonism edulcorat pînă
la telenovelă muzicală, unde regizorul îndeasă clişee,
suveniruri, amintiri înceţoşate, poveştile altora, ce-a
văzut şi i-a plăcut din alte filme pe aceeaşi temă, luîndu-şi
astfel (a cîta oară?) revanşa cu un inepuizabil ultim cartuş.