Planetele lui Leon

Autor: Andrei MURARU | Categoria: | 1 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Niciodată nu se pierde nimic definitiv. Ne-au rămas de la el cuvinte meșteșu-gite, amintiri în efigie, bucăți de text pe care le vom cita la nesfîrșit, idei primite de-a gata, dar mai ales memoria unui om de o rară generozitate. O ființă caldă, nedescoperită, calmă, liniștită, temperată. Leon Volovici a fost un om care a trăit și a murit în tăcere.

L-am văzut ultima dată la Tel Aviv și la Ierusalim, acum trei săptămîni, la o conferință organizată de Institutul Cultural Român. Știam de boala sa, era vizibil schimbat, cu o culoare palidă, se mișca greu, vocea, cu accentul său moldovenesc inconfundabil, îi era joasă. Ne-am promis că ne vom revedea curînd. Pe 16 noiembrie, mi-a scris ultima dată. Un mesaj cald, demn de amintirea lui.

Iași, Varșovia, Ierusalim. Leon Volovici a gravitat toată viața între planetele lui, pe care le-a adorat și cărora le-a fost mereu fidel. A pendulat continuu între trei centre spirituale: „...nu cunosc decît trei planete – una cu centrul la Iași, alta, cea din care a venit Hania (soția sa, n.m.), cu centrul la Varșovia, și a treia, cea mai misterioasă, cu centrul la Ierusalim. Cum vezi, mă plimb și eu de la o planetă la alta...“. Născut în Iași, într-o familie de evrei așkenazi, a petrecut în urbea moldavă 46 de ani din cei 73 de viață. Aici a urmat toate studiile, aici s-a definit ca istoric literar lucrînd două decenii la Institutul de Filologie. Leon avea o afecțiune specială pentru orașul natal, pe care nu l-a uitat vreodată: „Dacă îl privesc acum, de la distanță și «la ora bilanțului», Iașul îmi apare acum ca un oraș minunat prin vechimea și bogăția lui culturală, un spațiu cultural românesc în care eu m-am simțit bine și «acasă». Este și un oraș cu o impresionantă tradiție culturală evreiască, inclusiv cu o componentă a ei de expresie românească“. Redescoperirea spațiului natal a fost, pentru Leon Volovici, o expresie a identității pe care a păstrat-o oriunde l-a purtat viața: „Dacă mă uitam pe fereastră și nu vedeam o colină, cum era întotdeauna la Iași, nu mă simțeam în elementul meu. Probabil de asta m-am adaptat mai ușor la Ierusalim. Dacă mă uit pe fereastră, am impresia că am în față Dealul Repedea sau Dealul Buciumului din Iași“.

Varșovia este orașul în care a cunoscut-o pe viitoarea sa soție, orașul libertății relative din lagărul socialist. A ajuns aici pentru prima dată în 1971, și scurta vizită l-a marcat profund, dovedindu-se o adevărată călătorie inițiatică, fiind tentat să revină: „Polonia a fost într-adevăr un șoc, și cultural, și politic. [...] M-a impresionat enorm libertatea cu care discutau (intelectualii, n.m.) pe teme politice. O atmosferă de disidență și de opoziție la comunism uluitoare“. Au urmat alte călătorii, alte impresii: „Relația mea cu Polonia s-a adîncit cu vremea. Am mai fost acolo de cîteva ori, dar nu pentru perioade lungi. Polonia îmi este acum destul de familiară“.

S-a despărțit de Iași în 1984 din cauza mizeriei ceaușiste: „Nu mă gîndisem pînă atunci la plecare, toate scenariile mele intelectuale și profesionale erau legate de România și de Iași. Decizia de a pleca era în primul rînd cauzată de degradarea nemaipomenită a vieții în România, degradare politică, economică, degradare psihică, totul“. Prima călătorie în Israel, în 1980, cînd a fost să-și vadă fratele, l-a marcat profund: „Era și prima țară necomunistă pe care o vedeam. A fost și asta o experiență decisivă, totul mi s-a părut fascinant, deși n-am rămas cu o imagine idilică“. Patru ani mai tîrziu, cînd a emigrat alături de mama, soția și cei doi copii ai săi, a trecut prin neliniștile integrării: „Dificultățile psihice de adaptare sînt cele mai chinuitoare, mai ales că te simți un handicapat din cauza necunoașterii limbii și treci zilnic prin situații umilitoare și frustrante. Apoi, sentimentul îngrozitor, provocat de absența unei meserii, a unei competențe de care cineva să aibă nevoie. Ești din nou, ca la naștere, la nivelul zero al relației cu lumea“.

Întrebat, la aproape douăzeci de ani de cînd a părăsit România, dacă aparține mediului israelian, Leon Volovici a răspuns cu franchețe: „Nu, și nici nu cred că am șanse. Adică trăiesc simultan în două spații imaginare și culturale […] și nici nu m-am străduit, de ce aș face-o?“. Dimpotrivă, pentru el și pentru preocupările sale academice, cele două spații culturale i-au dat aripi: „...am descoperit că viața dublă te îmbogățește, te împlinește, nu e un ghetou, ci două trasee paralele: unul is-raelian și unul românesc, cu tot mai multe punți între ele“.

În 1980, cînd a călcat în cetatea sfîntă, Leon s-a lăsat purtat de vraja pămîntului: „Apunea soarele […] și eu m-am așezat pe o piatră și am simțit că piatra era caldă. Din cauza soarelui oriental, pămîntul e cald. Și mă gîndeam eu atunci, aici mi-ar plăcea să mor. Te sperie mai puțin mormîntul dacă știi că pămîntul e cald. Dacă n-a fost să trăiesc aici, mi-ar plăcea să sfîrșesc aici. Întîmplarea face că locuiesc de douăzeci de ani în acest cartier […]. Și pămîntul e în continuare cald“. Închideți ochii și îl veți vedea pe Leon privind colinele „ieșene“ de la Ierusalim cu ochii lui blînzi șezînd pe piatra caldă.

Am plutit între planetele lui Leon Volovici, condus de volumul de dialoguri purtat cu Sandu Frunză, De la Iași la Ierusalim și înapoi (Editura Ideea Europeană, București, 2007).

__________

În imagine: Leon Volovici, Ierusalim, 9 noimebrie 2011; fotografie de Andrei Muraru