Autor: 
Categoria: 
Eşecul existenţialismului în atitudini politice, prăbuşirea
verticalităţii intelectuale contestatare a marxismului în fundătura ideologiei
leninist-staliniste marchează nu numai modificarea paradigmei cunoaşterii.
Chiar dacă filozofia eseistic-metafizică îşi continuă existenţa, ce caută să
recupereze din eclatanţa şi legitimitatea de la începutul secolului al XX-lea,
epistemologia a marginalizat direcţia reflexiei de acest gen de cîteva decenii,
iar cantonarea în stilul reflexiv prin metafora filozofică este, în ochii
direcţiilor de avangardă (deja clasicizată şi ea), mai curînd expresia unei
retardări intelectuale. Filozofii „clasici“ au acceptat statutul lor secundar
în piaţa bunurilor simbolice ale filozofiei, lăsînd prioritate demersurilor
hermeneutice legate de singura disciplină al cărei contact cu lumea real-vizibilă
pare cel mai îndepărtat, dar şi cel mai puţin necesar: matematica. În gustul
public a triumfat însă filozofia radicală de tip moral (Cioran), a culturii
(Spengler, Blaga, pentru spaţiul românesc) sau cea politică (Popper, care
accelerează mult modificarea paradigmei intelectuale imprimate de filozofia
analitică).
Nici platonismul, nici kantianismul nu s-au degradat
În acest spaţiu al ideilor, dar şi al gestionării lor publice, direcţia interpretării paradigmelor clasice (Platon, Aristotel, Kant, Hegel) nu a pierdut însă terenul vizibilităţii şi al relevanţei teoretizării. În interiorul „genului“, acumulările cunoaşterii, pentru a nu vorbi tezist-teleologic de „progres“, au fost decisive. Cultura românească interesată/specializată în filozofie s-a integrat validităţii acestui demers. A reflecta în continuare asupra lui Platon, Aristotel sau Kant nu este deloc un exerciţiu intelectual desuet, incapabil de a cîştiga atenţia publicului intelectual. Chiar dacă în interiorul spiritului comun au intrat demult cîteva clişee intelectuale precum „lumea ideilor“ sau „lucrul în sine“, nici platonismul, nici kantianismul nu s-au degradat, nu s-au delegitimat în axiologia genului.
În anii ’90, au fost vizibile mai ales eforturile de
recuperare disperat forţată şi neprofesonistă uneori a unor filozofi precum
Karl Popper, Wittgenstein, Friedrich von Hayek (mai ales în direcţia atenţiei
acordate de aceştia societăţilor închise – fapt de la sine înţeles prin
priorităţile culturii de tip democratic – sau naturii limbajului), Nae Ionescu,
Emil Cioran pentru reflexia românească.
Filozofia a avut drept concurent şi religia, denumită zeflemitor uneori
drept „filozofia maselor populare“. În ultimul timp, literatura filozofică se întoarce
la uneltele sale verificate: hermeneutica textelor canonice. Este şi cazul
lucrării (încă) tînărului profesor de istorie Dan Solcan. Nu este nici o
distonanţă între conţinutul tezei sale de doctorat (care reprezintă o formă
amplificată a cărţii), specialitatea pentru care a obţinut titlul de doctor în
filozofie. Deşi opinia publică îl ataşează atît de simplist „taberei idealiste“
(opunînd-o „materialismului“, cînd, de fapt, în logica metafizicii medievale,
Platon este mai curînd realist – iar Mircea Vulcănescu avea motive să
reflecteze rapid asupra acestei situaţii la examenul său la Nae Ionescu),
Platon este unul dintre cei mai aplicaţi filozofi asupra naturii reale a
socialului, a istoricităţii. Dan Solcan evită şi o altă fundătură a
hermeneuticii platoniciene, aceea a situării rapide a filozofului în zona
construcţiei intelectuale (şi practice, într-o măsură) a unui totalitarism
avant la lettre.
Miza autorului este construcţia unei analize în jurul a două
texte platonice, Euthyphron şi Apologia lui Socrate. Conceptul ce dă coerenţă
demersului şi unifică direcţiile celor două dialoguri, dintr-o perspectivă ce
se vrea unificatoare, este cel al pietăţii. Altfel spus, autorul asumă ipoteza
existenţei unei coerenţe profunde a complexului textual şi intelectual ce
reuneşte cele două scrieri, coerenţă care, în opinia sa, poate fi surprinsă la
nivelul discursului platonic (explicit, implicit) despre pietate. Dialog
relativ scurt, Euthyphron îşi propune obţinerea unei definiţii a pietăţii;
acest demers se realizează prin utilizarea bine cunoscutului dialog socratic,
interlocutorul filozofului fiind profetul Euthyphron. Operă mai amplă, Apologia
relatează procesul lui Socrate (mai precis pretinsul discurs al apărării şi
confruntarea directă între acuzat şi principalul acuzator, Meletos).
Avînd în vedere că procesul în discuţie este în principal
unul de impietate, Platon foloseşte evenimentul istoric real, cel din 399
î.Hr., pentru a combate acuzaţia adusă maestrului său. Această intenţie se
realizează nu atît printr-o respingere punctuală şi elaborată a capetelor de
acuzare, cît prin descrierea modului de viaţă al lui Socrate (philosophikos
bios), mod de viaţă care, odată explicat şi înţeles corect, reprezintă cea mai
convingătoare dovadă a nevinovăţiei acuzatului. Dar cum un proces nu este
ocazia cea mai nimerită pentru discuţii filozofice, Platon inventează un decor
şi o situaţie – întîlnirea «întîmplătoare» (fictivă, în fapt) dintre Socrate,
chemat de Arhontele-Rege pentru rezolvarea aspectelor tehnice premergătoare
procesului, şi Euthyphron, implicat, la rîndul său, într-un proces în care îşi
acuză propriul tată. Acest lucru îi permite să analizeze problematica pietăţii
în general (iar în particular, a pietăţii lui Socrate), dintr-o perspectivă
diferită, cu dispoziţia şi aplicaţia necesare examenului filozofic (eliberat în
acest context de constrîngerile impuse de regulile unui proces). Cu alte
cuvinte, profund marcat de condamnarea injustă a maestrului său, Platon îşi
propune să dovedească nevinovăţia acestuia prin două demersuri diferite şi
complementare.
Unul dintre ele este narativ, pozitiv în esenţa sa, adaptat în
formă discursului judiciar; acesta descrie un mod de viaţă ieşit din comun
(atopos), pune în evidenţă diferenţele majore dintre religiozitatea populară şi
cea filozofică şi sfîrşeşte prin a exalta caracterul singular al pietăţii
socratice. Celălalt este refutativ prin însăşi natura sa, urmînd regulile
conversaţiei socratice (nici una dintre definiţiile propuse nu rezistă în faţa
examinării); el permite o analiză minuţioasă a diverselor abordări asupra
pietăţii şi, fapt esenţial, conturează pietatea socratică atît în opoziţie cu
opinia celor mulţi, cît şi cu viziunea unui personaj specializat în studiul
celor divine, profetul Euthyphron. Astfel, două demersuri profund apologetice
iau în fapt în discuţie trei viziuni asupra pietăţii (a vulgului, a pretinsului
– din perspectivă socratico-platonică – specialist în materie de religie, a lui
Socrate).
Multiplicarea şi nuanţarea poziţiilor sugerează, probabil, intenţia lui Platon de a avertiza cititorul asupra dificultăţii aflării caracterului propriu al pietăţii. Dincolo de aceasta, cele două demersuri se conjugă, trecînd peste diferenţele de formă şi de conţinut, pentru a recompune, adesea doar sugerat, elementele specifice unui mod singular de a concepe pietatea şi de a trăi în mod pios.
Manifestarea unei pietăţi interiorizate
Încercarea de a surprinde ceea ce dialogurile în discuţie
vor să transmită despre pietate, despre pietatea socratică în primul rînd,
reprezintă scopul major al cărţii de faţă. Concluziile converg spre a pune în
evidenţă manifestarea unei pietăţi interiorizate care, puse în slujba Zeului şi
a oamenilor, este incompatibilă cu acel do ut des ce exprimă caracterul
ritualist-mecanic al pietăţii vechilor greci. Dincolo de acest aspect, trebuie
precizat că abordarea propusă de autor nu este aceea a „regrupării pe
probleme“, ci reprezintă mai degrabă un „running commentary“ al fiecăruia
dintre cele două texte (mai întîi Euthyphron, apoi Apologia lui Socrate).
Motivaţia acestei opţiuni este următoarea: dacă diferenţele evidente dintre
cele două opere nu constituie defel un obstacol pentru o lectură conjugată – o
astfel de lectură este, dimpotrivă, necesară tocmai în ideea captării intenţiei
lui Platon de a folosi două abordări diferite, dar complementare –, aceleaşi
diferenţe impun, în viziunea autorului, o analiză separată a textelor în cauză;
doar o astfel de analiză poate da seamă de resorturile interne, de liniile
directoare, de motivaţiile particulare care guvernează fiecare text şi care le
conferă unitatea şi specificitatea proprie (de pildă, analiza dialogului
Euthyphron trebuie să insiste asupra regulilor demersului elenctic-aporetic,
asupra aspectelor ţinînd de apartenenţa dialogului la grupul mai larg al
textelor vizînd definirea virtuţilor particulare, asupra problemei decorului şi
a distribuţiei personajelor, care are un impact major asupra înţelegerii
mesajului platonic etc.;
Apologia, care nu este un dialog propriu-zis, ridică
la rîndul său probleme specifice: istoricitatea unuia sau altuia dintre pasaje
şi a discursului în întregul său, probleme juridice relative la legislaţia şi
practica ateniană contra impietăţii, caracterul politic al procesului, de
apreciat în raport cu contextul istoric mai larg sau imediat etc.).
Dan Solcan propune, în fapt, nu numai o lectură foarte actuală asupra lui Platon, cît un studiu asupra luptei raţionalităţii filozofice împotriva obtuzităţii tradiţionaliste, a ostilităţii puterii spiritului comun împotriva marginalităţii reflexive, critice a maestrului său. Astfel, cititorului i se propune deconstruirea scenariilor intelectuale ale solidarităţii elevului cu maestrul său. Nu este vorba numai despre un topos al filozofiei (fie ea şi paradigmatică pentru cultura europeană), cît şi despre o strategie de luptă împotriva puterii absurde a calomniilor, a prejudecăţilor şi a violenţei legitimate de majoritate împotriva singularităţii.
Dan Solcan
La piété chez Platon. Une lecture conjuguée de l’Euthyphron et de l’Apologie de Socrate
L’Harmattan, Paris, 2009, 262 p.
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters