OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cezar PAUL-BADESCU
Luminita, mon amour
Editura Polirom, Colectia „Ego.Proza“, Iasi, 2006, 232 p.

Profetiile lui Baudrillard sint un panaceu perfect: ne curata de deziluzii intr-o epoca dominata de epistema „simularii“, apasind cu un aer cinic (indispensabil) tocmai centrii nervosi ai ideologiei de proliferare a acestor simulacre din care e facuta existenta noastra. in acest context, in care copiile verosimile (seriale) au inlocuit exemplarele unicat (fara ca raportul intre original si copie/simulacru sa mai suscite vreun interes), fictiunile ipseitatii au explodat pe piata literara, intii pe cea franceza – epuizata de epurarile telqueliste si de climatul dens ideologizat care contamina vizibil textul –, apoi, treptat, si ailleurs. La noi, tipul acesta de literatura, aflata pe aceeasi unda cu fanioanele telerealitatii (Baudrillard vorbea de „retinerea sub arest la domiciliu in fata propriilor ecrane TV“), care au atita succes (=rating=vinzari), se vind, cu o campanie publicitara desteapta pe post de arma secreta, ca piinea calda. Va amintiti, probabil, de lansarea cu surle si trimbite a primilor sapte titluri din colectia „Ego.Proza“ (de fapt, autori, simulacrul trebuie sa creeze iluzia vietii!). A fost exemplara lectie de PR pe care lumea culturala romaneasca o astepta de mult si dovada ca promovarea, aici ca peste tot, e jumatate din vandabilitate. O deziluzionare si aceasta, in fond.
Cum stim, istoria se repeta. Cezar Paul-Badescu este un caz interesant de self-promoter pe care multi dintre scriitorii actuali preocupati de incasari si de glorie (efemera, oricum, ne spune Ecleziastul) ar trebui sa-l ia drept model.

Un roman bine scris altfel, profesionist, Luminita, mon amour reuseste in citeva luni performanta de a repune, in termeni updatati, desigur, o problema pe care o credeam defintiv ingropata: aceea a distinctiei (de ordin etic, pina la urma) dintre biografie si literatura. Si o chestionare subiacenta a definitiei primite de-a gata a „literarului“: care sint limitele literarului, din moment ce stim, de la Genette incoace, ca fictiunea nu e un criteriu suficent al literaritatii unui text? Ce sens mai are, insa, gestul de a autoriza fictiunea sa fie pliciul seducator al adevarului, din moment ce pudoarea, moralitatea, tabuurile sint termeni deconstruiti si clasati? Nici unul, veti spune. Gestul de a efasa datele sau numele, de a edulcora „realul“, injectindu-l cu o doza rezonabila de fictional, e unul ipocrit, e o conventie pe care cititorul dedat la autofictiuni o cunoaste bine. Voyeurismul se dovedeste a fi o tara postmoderna de speculat cit mai mult posibil si autorul in discutie stie ca, mai ales pe teren autohton, teren fara istorie, cu precedente palide, aceasta predispozitie deloc rusinoasa e o mina de aur. Elogiul cititorului elevat, fin, care nu marseaza la acest tip de lectura imi stirneste risul...

- Si ne iarta noua toate autofictiunile noastre...
Pesemne nu mi-a displacut cu totul cartea lui Cezar Paul-Badescu din moment ce am citit-o pe nerasuflate. Autorul ei are talent, dar acest „amanunt“, altminteri important, conteaza mai putin in discutia noastra. Ma intereseaza mai mult motorul teoretic al textului si felul cum acesta e pus in miscare, ca si trucurile paraliterare, cu evidenta intentionalitate pragmatica, ca motoare secundare. Cartea e o autofictiune, spune prefatatorul, Paul Cernat: „Ne aflam, asadar, in fata unei noi autofictiuni made in C.P.-B.“ (de notat ca, data fiind „viscozitatea“ genului si nevoia reflexa de a denumi si clasifica totul, autofictiunea a devenit un cuvint-valiza in care se depun indistinct texte cu aparenta biografica). Perceptia mea e ca acest gen, postmodern (pentru ca ideologic colorat si motivat), presupune o anumita distanta/detasare si un spirit al jocului (nu in sens ludic, ci de experiment neancorat existential, deci cumva gratuit) care sa-l apere de eventualele atingeri cu tezismul sau cu prezumtia de non-literaritate. in general, ca sa exorcizezi un rau scrii confesiuni, memorii, autobiografie, caz in care admiti pe fata ca te situezi in alta barca, ai alte mize s.a („Dupa divort, printre altele, m-am ales cu ulcer si cu insomnii drastice, nu dormeam nopti intregi. Ulcerul l-am tratat cu pastile, insomniile mai putin. Tot ce pot sa spun e ca, dupa ce am inceput sa scriu Luminita, mon amour, am inceput sa dorm din ce in ce mai bine“, (Evenimentul Zilei, 19 octombrie 2006).

Nu manevrezi jucarele frivole ca autofictiunea, „un genre pas sérieux“, cum spune Marie Darrieussecq (serios trebuie citit ca „sincer“ in analiza pragmatica pe care o face autoarea franceza autofictiunii). Or, in Luminita, mon amour avem o autofictiune bine facuta, ca la carte (decupajul subiectiv, travestiul nominal optional, uneori destul de transparent, ironia construita si umorul cu accente cinice, insertia unor e-mail-uri care sa dea veridicitate povestii, naratiunea frinta de anamneze etc.), dar subreda in acest punct, cel al atitudinii fata de obiectele si faptele narate. Simbolic vorbind, acest obiect are o functie catharctica declarata (!) prea puternica pentru a nu stirni suspiciuni; convertirea realului in text se face corect, dar aerul de justitie facuta prin mina permisiva a literaturii, de reglare a conturilor prin punerea pe tapet a istoriei (his-story) ma face sa cred ca procesul de topire in magma fictiunii n-a fost complet incheiat. Retorica denegarii („Eu n-am scris de fapt despre fosta mea sotie. Personajul este Luminita, pe fosta mea sotie o chema altfel, era altfel “; „eu am scris si despre fapte care s-au petrecut acum 13 ani. Cine isi mai poate aminti un dialog de acum zece ani?

Cine isi mai poate aminti o intimplare punctuala? Nimeni“, Evenimentul Zilei, idem; in fine, nu trebuie sa amintim ca exista ceea ce se numeste memorie afectiva, performanta, se stie, in demersuri de acest tip etc.) pe care C.P-B. o adopta programatic in toate ocaziile in care ar trebui sa prefere discretia si tacerea (interviuri, dezbateri publice etc.) functioneaza perfect antifrastic: efectul e ca lumea va citi textul ca pe o autobiografie, voyeurismul aduce vinzari. Nu ma grabesc sa calific acest exemplu in nici un fel, constat o schema valabila si atit. Singura observatie pe care o pot face e ca procesul de autopromovare (neinocent, sa fim bine intelesi) a fost o idee buna, efectele se vad, dar pe termen lung el nu functioneaza; mai mult, cred ca textul ar fi avut de cistigat fara aceste elemente „referentiale“ menite sa (dez)orienteze cititorul pe un drum inchis. E o vulgarizare inutila (qui s’excuse s’accuse). Am avut tot timpul senzatia, citind cartea si materialele auxiliare aparute in presa, ca o replica a celeilalte parti (alta decit mail-ul din final) ar transforma episodul intr-o sceneta grotesca, familiara publicului dimbovitean (el cu pliciul de muste, ea la taifasuri). Autofictiunea si ipostazele ei caragialesti, imi vine sa zic. Slava Domnului ca nu e cazul. Deocamdata.

P.S.: in Occident, autofictiunile constituie baza de cazuri penale sau de scandaluri publice uriase. Cunoscuta scriitoare Annie Ernaux a avut un schimb „livresc“ cu mult mai tinarul ei amant, prozator si el, Philippe Vilain, autor al unei „aparari“ teoretice a genului autofictional intitulata Défense de Narcisse (Grasset, 2005). Urmarea (fericita) a acestei spalari de rufe pe scena culturala a fost ca tinarul s-a ales cu o iesire la rampa literaturii la care, altfel, probabil nici n-ar fi visat. O alta vedeta a genului, Camille Laurens, a fost data in judecata de unul dintre personajele romanului sau, L’amour, roman (Editions POL, 2003), dar a cistigat procesul.