OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Scrii, sa zicem, un studiu foarte serios si foarte stiintific si, la un anume moment al scriiturii, te apuca o ucigatoare plictiseala, toata obligativitatea (de inteles) a precautiilor ideatice, toata conventia scriiturii, toate intepenelile retorice, toate arhitecturile, structurile, palierele argumentatiilor le simti precare, caraghioase, le accepti politicos inevitabilitatea si simti ca ai putea face fata in continuare si ca, la o adica, ai avea idei si le-ai putea asterne logic in pagina si limpede. In fond, sint atit de multi care scriu fara sa spuna ceva, ii citesti si-ti trosnesc falcile, asa de amarnic casti, stai in sala de lectura a Filologiei si citesti, si tot la doua rinduri iti reprimi acea pornire fiziologica. Strabati rinduri tiparite cu defasurari de argumente, de precautii metodologice explicite ori implicite, spuse si nespuse, si treptat vezi ca, de fapt, acolo e numai atit: gesticulatia, ceremonia, ritualul, pomelnicul celor vrednici de pomenire in bibliografii si obstestile citate.

Aici fac o paranteza si spun ca aceia vrednici de pomenire dintre raposatii culturii nationale si universale nu ridica probleme, altfel este cu vrednicia intru pomenire a celor traitori, a vietuitoarelor si vietuitorilor – ca sa folosim limbajul cel monahicesc, daca tot se vorbeste de asceza scrisului – acestui Kloster neastimparat care e sa fie cultura nationala. Aici sint posibile mai multe optiuni, si impartialitatea este mai dificila. Multe studii, insa, procedeaza stiintific, nu baga in seama asemenea deosebiri si invoca, in citate, lume de-a valma, cam asa cum a procedat si Presedintele Romaniei cind a miluit cu premii, la Forumurile culturale regionale, si pe fostii aparatcici ai Cintarii Romaniei, si pe ceilalti, care s-au nevoit pina la revolutie in underground. Mai mult: in raiul canonizarilor prezidentiale, vrednicia si nevrednicia estetica si-au dat mina si ne-am pacificat cu totul. Asa si cu unele lucrari dintre cele literar-stiintifice, care inainte-de-toate stiintifice-sint-si-mai-apoi-altfel, si ele implinesc, prin retorici mai mult sau mai putin iscusite, prin vrednice subsoluri si vrednice footnotes cu idem, ibidem, s.a., o minunata absenta a contrariilor, asemenea enneadelor plotiniene, sau cum le-o fi zicind, in care cel mic e asemenea celui care e mare si ceea ce e jos e totuna cu ceea ce e deasupra. Asadar, citesti in sala de lectura asemenea studii pline de precautii si alibiuri stiintifice si, fara sa vrei (si chiar de aceea), te vezi hartuit de nevoia launtrica prin care asa de limpede se arata inrudirea noastra cel putin cu lumea mamiferelor, care mai toate casca, „doar pestii, pasarile si insectele nu au asemenea pornire“, iti spui in timp ce citesti, si-ti dai seama ca atentia ta a luat-o razna si revii cu incapatinare asupra paginii si iarasi te cufunzi in sumedenia de fraze, de adresari protocolare, de precautii, de argumente implicite, explicite, textuale si subtextule, in notele de subsol, in citate, in desfasurarea lor latineasca proiectata in crescendo, de la idem la ibidem, de acolo mai departe la ibid., la op.cit. si tot asa, si toate sunt ca lumea, toate par OK, cum se spune pe strada, si chiar sint, daca n-ar fi naprasnica aceea de pornire fiziologica.

Apoi, indisciplina gindirii tale care nu vrea, nu e atrasa, nu e sedusa chiar daca simti reprosul unor asemenea, ca sa zic asa, demersuri, care par sa-ti spuna, prin toata desfasurarea lor nobil-stiintifica, faptul ca nu esti pe masura si ca nu ai vocatia teoreticului in timp ce tu esti tentat sa crezi ca, dimpotriva, e aici ceva, in spatele meterezelor de precautii si de desfasurari metodologice, asemenea sentimentelor unei fecioare care vrea, dar neavind parte de iubirea trupeasca, crede cu tarie ca cealalta, aceea spirituala, e deasupra vulgaritatii celei dintii. „Vulgaritatea trupeasca a atitudinii, asta e problema culturii noastre“, par sa-ti susure cuvintele studiului aceluia obiectiv, dar nu iti susura prea tare, atit cit sa nu deranjeze, si tu simti ca in visele modeste, si in mare masura secrete, ale studiilor acestora cultura noastra e cu totul pacificata, e asa cum te-ai plimba pe coridoarele azilului de batrini de la manastirea franciscana Maria-Radna si e liniste mare si doar un miros usor de sarmalute si de fenol pluteste in aer. Polemicile, ti se spune cu temeinica modestie stiintifica, nu au maturitatea calma a stiintei; asta par sa-ti comunice abordarile acestea, si tu le dai dreptate, scuturi din cap in semn ca asa e, in timp ce pirdalnicul acela de cascat nu-ti da pace.

Daca asa stau lucrurile cu lectura, e de inteles cum e cu scrisul, ce rezistenta fiziologica trebuie depasita, ce efort chinuitor, ce incordare a vointei (din parte-mi, desigur) pentru a scrie un studiu obiectiv. Acu insa, daca tot mi-am facut doctoratul si daca tot s-au indurat sinoadele academice sa-mi recunoasca academismul scientist, treaca de la mine paharul acesta, imi spun si renunt sa mai scriu stiintific si obiectiv. Asadar, m-am decis sa scriu in asa fel, incit sa evit pe cit oi putea impulsul acela launtric, acela care ma bintuia pe mine in sala de lectura a Filologiei; poate, daca nu m-oi plictisi eu scriind, nu s-o plictisi nici cititorul, citind, imi spun. Pe urma, pe cale de consecinta, cum spun colegii de la matematica sau de la fizica, ne punem intrebarea legitima in legatura cu sursele plictiselii in scris-cititul atitor teze doctorale ale atitor confrati universitari, situate prin rafturile salii de lectura. De unde si de ce? Pentru critica literara, raspunsul este mai usor de dat; eu zic asa: plictiseala vine de acolo ca autorul nu are „vulgaritatea trupeasca a atitudinii“, nu doar in raport cu polemicile astea ignobile de prin presa culturala, ci si fata de materialul de lucru, fata de materia prima, fata de textul dinaintea (si dinapoia) caruia se muceniceste el, autorul, metatextual. N-ai idei, nu zici mai nimic – adica de zis, zici, nu-i vorba, te desfasori, pui in miscare, dezvolti, punctezi, citezi, sistematizezi: dupa cum vedeti, numai verbe ale miscarii. In plus, stabilesti metoda, o precizezi, iti analizezi multa vreme uneltele de munca, ascuti creioane, te foiesti metodologic, analizezi, compari, vezi ce cale e buna, ce cale e mai putin buna si care ar fi, hermeneutic, mai profitabila, e asa, ca la un concert in cadrul caruia pianistul, in loc sa cinte, se apuca sa analizeze pianul, sa-l compare cu altele, sa se uite prin interiorul lui ca sa vada exact de ce anume ar fi el mai bun decit alte soiuri, marci, tipuri, si incepe sa-ti explice de ce este el asa si de ce l-a ales ca sa cinte tocmai pe el si nu pe altul, in consecinta iti vorbeste despre calitatea corzilor, a cutiei de rezonanta, a ciocanaselor, si tu stai in sala si astepti, si-ti vine sa zici: „hai, dom’ne, da-i drumu’ odata!“.

Cu proza e inca si mai greu, daca vrei sa analizezi sursele si resursele cascatului, ale motaielilor pe text, si asta deoarece prozatorul isi ia, de cele mai multe ori, de alibi chiar aceste surse si resurse, le pune in pagina, le apara, le justifica si nu ai de ce sa nu-i dai dreptate, liberatatea de a scrie cu spatele la cititor, ba chiar impotriva lui, este o veche, de-acum, indeletnicire a modernitatii, a inceput inca din vremea aceea in care romanticii si-au simtit diferenta (alteritatea, cum se spune acum), tineretea, acel die Einsamkeit (singuratatea) din trairile romanticilor germani, tumultul, apoi, desigur, sfidarea burghezului adapostit in preajma semineului in vreme ce el, romanticul, se plimba genial si neinteles pe afara, dincolo de geamuri, prin ploaie si vitregii de toate felurile si isi poarta cu mindrie saracia si nevoile si neamul. Cu proza este mai greu, deoarece prozatorul se poate in mai multe feluri raporta la plictiseala textuala; mai intii si mai intii, el isi poate asuma plictiseala impotriva cititorului, apoi, este (poate fi) plicticos din prea putina fapta si infaptuire epica, sau (cum zice pe undeva unul dintre telquelisti) „descrierea contamineaza naratiunea“ si, adaugam noi, o cocoseaza cu totul, o surpa, o disipeaza, ca sa zic asa, o suceste, o rasuceste, o cerne, o face sa se piarda asemenea magarului in ceata. Trebuie sa marturisesc ca pe mine asemenea proza nu ma plictiseste; daca face ea atit de multe lucruri impotriva naratiunii, este palpitant chiar, toata chestiunea este ca ea, proza, chiar sa faca treaba asta, sa se ia adica la trinta cu naratiunea, nu sa se faca numai ca face si sa inlocuiasca trinta aceea atit de frumos rezumata in formula „si se luptara zi de vara pina-n seara“ cu mimarea ei, ca atunci apare subit cascatul, mintea o ia razna, ochii se proptesc in geam si gindul fuge la te miri ce prostioare ignobile. Mimarea plictiseste.

In al treilea rind, este plicticos textual prozatorul nu din prea putina fapta si infaptuire epica, ci din prea multa. In al patrulea, din faptul ca, prozator fiind, vrea sa fie altceva, bunaoara filosof, sau politolog, sau istoric. Deodata simte prozatorul nostru ca proza nu are demnitate suficienta, nu are look, si atunci se comporta asemenea domnisoarelor acelora din caminele de nefamilisti care-si imprumuta una alteia poseta sau cutare bratara cind merg la disco sau la vreun party. Asa se comporta prozatorul nostru, adica scrie ce scrie despre prostiile oarecare ale vietii si deodata il apuca spaima si pare ca se intreaba: oare ce-o zice lumea, adica cititorii? Precis sint dezamagiti de cultura lui, si atunci se incrunta profesoral, tuseste semnificativ, gusta preventiv din apa aflata in paharul de pe masa de scris, subit devenita doctorala, isi tinteste auditoriul cu o privire semnificativ incarcata de eruditie si tu, aflat ca de obicei in sala de lectura, iti spui panicat: „iar incepe cu teoria chibritului“. Si simti cum te apuca, iarasi si iarasi, pirdalnicul acela de cascat, privesti pe geam, te fura alte cele si simti nevoia sa pleci, ti se arata dinaintea ochilor o fotografie, sau nu, o litografie din camera de dinainte a parintilor. Un kitsch din acela cu Venetia cu barci si ape mari, Canale Grande, e asa ca o poezea scrisa de tine pe un blat papir de desen pe cind erai in scoala primara, la colturi sint desenate niscaiva floricele din acelea papucul-cucului, prostioare de-astea inculte ti se arata, in timp ce in urechi iti rasuna vocea grava a acelui scriitor atit de insemnat al culturii noastre de azi. Casti totusi, apoi te scuturi la gindul insemnatatii prozatorului, si-ti spui in barba: „asadar, unde am ramas?“.