OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Eterogen si contradictoriu, trecutul nostru recent, trait pe viu, pare sa se fi spart in mii de bucati, reflectind fiecare o realitate diferita. Fiecare cu trecutul sau, ca si cind am fi trait in realitati paralele. Asa ca raportarile
la trecut, mai ales intr-o perioada in care adevarul istoric pare sa ramina pentru totdeauna ocultat, cind transformarile politice si sociale descumpanesc si ridica numeroase semne de intrebare, raportarile la trecut sint si ele, in aceasta conjunctura, foarte diferite, constituind un tablou compozit si diform. Proza de dupa 1990 a surprins, prin citeva romane reusite (Simion Liftnicul – roman cu ingeri si moldoveni, de Petru Cimpoesu, Raiul gainilor, de Dan Lungu, Dumnezeu binecuvinteaza America, de Petre Barbu), acest prezent confuz, care se straduieste cu greu, uneori in forme dintre cele mai bizare, sa se impace cu un trecut sumbru, sa-l integreze, pentru a merge mai departe.

Petre BARBU
Blazare
Prefata de Sanda Coros,
Editura Polirom, Iasi, 2005, 316 p.

Cel de-al treilea roman al lui Petre Barbu, Blazare, ne prezinta aventura unui complex comunist in perioada de tranzitie. Tache Enoiu, personajul narator, un looser de 41 de ani, dupa cum il considera celelalte personaje, urmareste in continuare, cu febrilitate si cu un soi de adoratie, ce se intimpla cu hardughia parasita. De la fereastra apartamentului sau, asa cum a facut ani de-a rindul, supravegheaza complexul, de care s-a atasat nefiresc de mult si de care pare legat cu un soi de cordon ombilical. Il apara de vandali, cu o grija parinteasca, transformindu-se intr-un soi de pompier scatologic, stropindu-i cu „zoaie“ pe „turbati“, iar mai tirziu, cind complexul se desprinde si aluneca, asemeni unui vapor, il urmeaza, fiindu-i paznic, ghid, gunoier si istoric.

De altfel, viata familiei Enoiu este temeinic legata de centrul comercial. Acolo si-a petrecut mama lui Tache mare parte din viata, stind la cozi interminabile, ca sa prinda tacimuri de pasare si un pachet de unt, acolo va imparti ajutoarele de la Uniunea Europeana si va muri. Miza ei de gospodina vajnica este sa aiba ce pune pe masa celor de acasa. Afectiunea fata de ceilalti se manifesta tot culinar. Cind mama incearca sa o induplece pe Teodora, fiica cea mica, bogata, dar cu un trecut cam dubios, sa se intoarca in caminul parintesc, ii promite ca-i face „supa de pui cu cartofiori“, asa cum ii place ei. Iubirea fata de sot si copii se reduce la grija obsesiva de a-i hrani, asa incit complexul reprezinta pentru ea un fel de axis mundi. Altfel, membrii familiei Enoiu sint destul de straini unii fata de ceilalti. Mama cu aprovizionatul si smotrul; tatal, cu locomotiva lui; Teodora cu visele ei de adolescenta care vrea sa calatoreasca, iar Tache, cu supravegheatul complexului.

- Terifianta si tragica determinare a subzistentei
Povestind aventura complexului, Tache prezinta povestile tuturor personajelor, povestea mamei, a Teodorei, sora cea mai mica, pe care nu inceteaza sa o iubeasca, in ciuda comportamentului ei blamabil; a lui Dura, batrinul care incearca sa faca lumina in cazul tinerilor ucisi de securitate si ascunsi in frigiderul din complex, ca sa dea impresia ca au fost niste hoti amariti; a lui Mihai Lunescu (zis Muie), prietenul din copilarie al lui Tache, cu care a facut un telefon cu fir elvetian dupa indicatiile din Piff; a lui Sebastian Obae, inginerul indragostit fara speranta de Teodora.

Destinele lor toate sint legate intr-un fel sau altul de complex (Sebastian Obae isi va construi un atelier de perii in complex si va naviga pe aceasta arca pina intr-un orasel din Normandia; Muie se imbogateste si isi implineste visul de-a avea o televiziune in urma filmarilor din complex; Dura moare incercind sa-l incendieze, chipurile ca sa intre in istorie; Maria traieste de pe urma centrului comercial devenit muzeu) si chiar personajele intra in scena in masura in care au de-a face cu Tache, gardianul „Templului“, pastratorul memoriei colective din perioada neagra a comunismului.
Povestea complexului este totodata povestea unei comunitati reduse la instincte, umilite, povestea trista a oamenilor din subterana. Terifianta si tragica determinare a subzistentei continua sa-i bintuie pe oamenii din cartier, pe „pomanagii“ care fac rind pentru ajutoarele de la Uniunea Europeana, regasindu-si firesc rolul de insi care stau la coada. Trecutul cu foametea sa revine halucinant. Mama Enoiu, care imparte ajutoarele, este legata fizic, conditionata de sosirea si distribuirea lor. Durerea de stomac o anunta ca a sosit ora la care trebuie sa distribuie ajutoarele, venite de nu se stie unde, aparute ca prin miracol. Un miracol cam suspect, pe care naratorul nu-l va lamuri niciodata pina la capat.

Dragostea lui Tache fata de complex ascunde insa un complex de dragoste-ura si mai ales neputinta de a se desprinde de trecut, o neputinta tragica, ce se explica doar prin faptul ca existenta lui s-a consumat atunci, in acel fel, iar a o renega inseamna a se anula pe sine. Trecutul este diferit pentru Dura, Tache, Teodora si Muie, pentru ca este filtrat de propria existenta si pentru ca de interpretarea lui depinde salvarea propriei fiinte.
De sub crusta acestui trecut recent, pe care l-am dori intr-o varianta unica, limpede si irevocabila, razbate trecutul personal, strivit, deteriorat si totusi, pina la urma, sublimat de suferinta si de citeva amintiri salvatoare. Tache si Teodora, se salveaza prin memoria personala, chiar daca ea este foarte amestecata. „Podul de aer“ pe care merg cei doi e facut din clipele cele mai frumoase ale existentei lor. Firul elvetian, cravata rosie de pionier, grija cu care-i dadea suzeta Teodorei, cind era mica, sint amintiri amestecate, in care istoria isi lasa amprenta, dar chiar si asa formeaza ceva concret, ceva ferm, de care te poti agata si salva. Teodora, care pentru unii este o securista, pentru altii o curva sau o bogatasa nesuferita, gaseste si ea amintirile salvatoare, pentru a pasi pe „podul de aer“. Chiar si „turbatii“ pot urca pe el, spre uimirea lui Tache („Ce amintiri si suferinte il ajutasera pe acest turbat sa urce pe podul de aer?“).

Cind peripetiile din jurul complexului il vor conduce in cele din urma pe Tache la descoperirea adevarului (atit a celui istoric, cit si a celui familial), va parasi complexul, pe care-l va dona Mariei si fetitei sale.
Desprinderea si alunecarea continua a hardughiei coincide cu desprinderea lui Tache de complex, pe care ajunge sa-l urasca. In lipsa acestei iubiri castratoare (este impotent pina o intilneste pe Maria, sfrijita, singura sa erectie fiind cea a furtunului umflat de „zoaie“), Tache se transforma intr-o fantosa demna de mila, devine o carcasa goala bintuita de iluzia unui complex paradisiac, in care domneste fericirea si bunastarea. „Podul de aer“ s-a darimat insa, iar adevarul soptit de Dura a lasat un gol imens in el.
Blazare este romanul unei triste si intirziate descoperiri, al unei dezabuzari totale, care-l transforma in cele din urma pe Tache intr-un mort viu. Desprins de complex, de memoria si de trecutul lui, acesta devine o simpla fantosa, pentru ca nimeni nu poate supravietui ideii ca toata viata sa nu a fost decit o minciuna. Pentru Dura, sa stai pe margine si sa asisti la suferintele altora si doar sa le consemnezi inseamna nu numai ratare, ci chiar impostura.

- Istoria ca permanenta intretaiere a aventurii personale cu cea colectiva
Totusi sustragerea lui Tache din istorie, refuzul sau de a intra in rindul lumii, de a-si lua o „fata curata“, cum ii sugereaza mama, de a intra ca mecanic la depoul CFR si de a primi apartament, echivaleaza cu un act de respingere a conformismului comunist, acordindu-i circumstante atenuante acestui looser. Raportarile la trecut, atitudinile fata de optiunile facute in perioada comunista sint in functie de trecutul personal, iar ele nu pot fi unificate, unidirectionate, fara sa renunti la complexitatea umana, la intelegerea ca Istoria este formata din acele intretaieri ale destinului mic, personal, cu cel mare, colectiv. In mod paradoxal, acest minimalism este cu doua taisuri, fiind in acelasi timp o scuza si o acuza. O astfel de intelegere a istoriei, ca permanenta intretaiere a aventurii personale cu cea colectiva, ar trebui sa ne faca sa fim mai responsabili. Marea istorie e facuta in cele din urma din maruntele noastre optiuni de zi cu zi.
Dar autorul nu tine lectii de morala sau de istorie si nu predica. Doar in final isi permite o persiflare indirecta a personajului sau, pentru care manifesta de altfel tandrete si compasiune.

Replica eroului sau: „imi repet cu o bucurie idioata: ce frumoasa a fost viata ta de looser, Tache!“ dobindeste in context, dupa parcurgerea cartii, o amara ironie. Toata evolutia sa romanesca ii infirma si-i contesta replica. Pe de alta parte, aceasta dobindeste si o nuanta tragica. Disperat, Tache incearca sa se salveze, sa se incredinteze ca viata lui nu a fost in zadar, de unde si repetitia, care ar trebui sa-l vindece de indoiala niciodata marturisita.
Romanul lui Petre Barbu nu este insa unul scortos, cu teza, plictisitor si anost. Autorul stie sa construiasca o fictiune concreta, puternica, personaje vii, bine conturate, cu un dialog firesc. Chiar si parabola, pe care personal nu o gust, pentru ca mi se pare prea facila, capata la autorul acestui roman o particularitate care o salveaza. Parabola devine atit de stravezie, incit se transforma intr-o fictiune de sine statatoare. Sosirea lui Dura, cercetatorul de la Centrul de istorie Recenta, coincide cu transformarea acoperisului complexului intr-o feerie pe gheata. Utopia transparenta a minunatului si bogatului complex prinde consistenta, se transforma int-o pura fantezie. O chermeza generalizata, cu alimente expirate si sucuri gen Brifcor, cu aparitia ansamblului Doina si a echipei Spartak Moscova, a unor formatii de rock s.a.m.d., ii antreneaza zile in sir pe toti locuitorii cartierului.
Formula romanesca este una personala: un mixaj feeric, tragic si grotesc, sugerind ca lumea si existenta umana, mai ales aici la Portile Orientului, stau sub semnul amestecului complex si chiar contradictoriu.