Bogdan O. Popescu (n. 1971), de
profesie medic neurolog este un poet matur, care are deja în
spate un număr apreciabil de volume, printre care La revedere,
prinţesă (Vinea, 1995), Poemul de gardă (Celsius, 1999), Leul de
după extravaganţe (Cartea Românească, 2002), Maşinăria de
uitare (Naţional, 2004), Poeme în loc de tutun (Brumar, 2007).
Dintre prezenţele în volume colective, semnalez pe aceea dinMarfă (Editura Salut, 1996), alături de poeţii Dan Mircea Cipariu,
Florin Dumitrescu, Sorin Gherguţ şi Dan Pleşa, dar şi pe cea dinPisica neagră, pisica moartă (Editura Crater, 2001), alături de
Traian T. Coşovei. Aerobiciclete (Editura Brumar, 2010) este cea mai
recentă carte de poeme a autorului (anul acesta îi va apărea
şi prima carte de proză), apărută la Editura Brumar în
2010, într-o frumoasă ediţie ilustrată de Mihai Zgondoiu, pe
urmele celei din 2007, Poeme în loc de tutun, apărută la
aceeaşi editură şi în acelaşi format (cu ilustraţii). De
altfel, cartea de poezie-obiect frumos/preţios, pe care o ilustreazăAerobicicletele, dar şi Poemele în loc de tutun, indică şi o
anumită dimensiune pronunţat estetică şi estetizantă a poemelor
lui Bogdan O. Popescu – poeme alintate, hedoniste, ludice,
speculare, într-un cuvînt, poeme frumoase, în care
„nostalghia“ (cum zice poetul), tristeţea, iubirile destrămate
şi chiar moartea – evocate rînd pe rînd – apar
vătuite, surdinizate de această peliculă protectoare, calofilă.
Nu întîmplător, cartea are
un motto din Nichita Stănescu, iar unul dintre poemele ei
programatice, ea era frumoasă, se dedică lui Nichita Stănescu şi
– evident – lui Florin Iaru. Poezia lui Bogdan O. Popescu este,
ea însăşi, un melanj interesant şi personal de poezie
modernă à la Nichita Stănescu (speculară, preocupată de
discurs, de cuvînt, de scrierea poemului) şi de optzecism
poetic à la Florin Iaru, Traian T. Coşovei, Mircea Cărtărescu
– inegalabilii autori ai antologiei Aer cu diamante –, cu care
are în comun ironia postmodernă, livrescul, discursivitatea
biografistă, explozia imaginarului poetic.
În primul poem al cărţii,pregătirea pentru scris, autorul demarează atît de
nichitastănescian (vezi şi titlul!): „scot tot ce am în
neseserul existenţei mele:/ amintirile, obiectele, oamenii –/ care
încep să plutească în imponderabilitate atingîndu-se/
ca într-o navetă spaţială cu pereţi albi/ unde apa ia forma
unei sfere“, şi continuă alert şi terre à terre ca la
optzeciştii sus-menţionaţi, cu (auto)ironie şi nostalgie, cu
ecouri biografice şi proiecţii hiperbolice: „aleg o poveste de
amor din liceu/ cu care îmi frec faţa pînă face spumă/
folosesc o noapte cu lapoviţă drept brici./ trenuleţul electric
din copilărie, cadou/ de la bunicul patern/ e de data aceasta foarte
bun pentru un masaj/ al spinării mele încordate“ ş.a.m.d.
Într-adevăr, Bogdan O. Popescu
face poezie din „amintirile, obiectele, oamenii“ „existenţei
sale“, cu specificarea că, în Aerobiciclete, prezenţa
covîrşitoare este aceea a iubitei – iubita pierdută,
regăsită, părăsită, cu alte cuvinte, toate iubitele, adunate în
spaţiul alb al poemului –, muza prin excelenţă: „ea era
înnebunitor de frumoasă şi se arăta doar cînd voia/ o
dată într-un an, o dată într-o viaţă/ după ce
cuvintele ultimului poet care a scris despre ea ajunseseră pe fundul
oceanului/ şi ceilalţi credeau deja că este numai o legendă,
precum atlantida sau el dorado/ toate ale ei – pantofii, rochia
neagră, părul alungindu-se la infinit/ linia ghicită a coapsei,
unghiile siclam, fructele de mare mîncate delicat/ cafeaua
băută doar pe jumătate, dezordinea lăsată în dormitor/
ogarul care aleargă fără să latre vreodată/ [...]/ toate există
doar în visul nostru/ cel de noapte cu noapte/ pentru că numai
visul nu este distrus de ceasuri, de trecere şi de întîmplare/
visul revine la nesfîrşit/ coşmar uneori, alteori fabrică de
ciocolată, visul. // ea era nemilos de frumoasă, cel puţin cu noi,
poeţii“ (ea era frumoasă).
Drept urmare, majoritatea poemelor –
începînd cu cel omonim, aerobiciclete, şi continuînd
cu următoarele, am tuns iarba, aşteptare, de dragoste, delir, iarnă
de ciocolată, imposibilă, încet, îngerul de vată de
zahăr, lecţia, nostalghia, o prostie, vignette-le ş.a.m.d. – se
construiesc în jurul ficţiunii iubitei (ficţiunea însăşi,
în poemul omonim, este eminamente feminină: „ficţiune
picior peste picior/ cu pantaloni de piele neagră şi cizme cu toc/
extrem de înalt“, ficţiune).
Iubita „serveşte devotată“ –
sînt chiar vorbele autorului – poemul, în care
îndrăgostiţii pedalează pe aerobiciclete, într-un zbor
dimovian prin vis şi ficţiune: „mă simţeam atît de bine
cu tine, sweetheart/ ai ştiut să serveşti devotată/ poemele mele
de lapte şi miere/ de cărămizi de argilă fierbinte, de oţel
tăios/ de furtuni,cu alge plesnind peste feţe –/ da, ai ştiut să
îngrijeşti/ de la poeme minuscule la poeme măreţe.// pedalam
unul lîngă altul prin briză/ pe deasupra mării de porţelan/
prin nori şi mai sus, către creste/ te ţineam de mînă ca
superman pe iubita lui/ te sorbeam din priviri şi din atracţia
pămîntului/ ca să vedem apartamentul nostru cu ferestre mici
luminate/ trebuia să privim la microscop“ (aerobiciclete).
În îngerul de vată de
zahăr – una dintre cele mai galant-senzuale (probabil cele mai
reuşite din volum) poeme de dragoste, alături de iarnă de
ciocolată, încet, lecţia, nostalghia, delir –, imaginea
iubitei este diafană şi seducătoare, inducînd vibraţii
erotice întregului spaţiu înconjurător, aşa cum se
întîmpla la un Florin Iaru sau Mircea Cărtărescu:
„cuvintele păşesc pe trotuare verzi, făcute din materialul
halucinant al pupilelor tale/ rulează şi patinează pe auzul tău
fin, cu receptori de cristal/ înaintează adînc în
creierul tău plin de sărutări de mîini şi de rezonanţe de
bronz, căpătate/ pe plaje de seducţie, pe care degetul tău mic de
la mîna stîngă/ nu ar rezista nici o secundă măcar“.
Această permanentă vibraţie universală, exaltantă, halucinantă,
în preajma iubitei, se conjugă cu gesturile lent-mătăsoase,
senzuale ale iubitei înseşi, evocate într-o strofă cu
trimitere clară la Nichita Stănescu: „gesturile tale tandre,
învelite în mătăsuri unse cu miere/ şi alergatul meu
de o viaţă, de neoprit/ îşi dădeau bună-dimineaţa./ viaţa
se întîmpla invers, dinspre certitudine către
serendipitate/ însă tot cu secunde, zile, cuvinte/ dinspre
despărţirea care se uită către dragostea care se ţine minte“
(încet). Suavitatea şi senzualitatea pătimaşă fac parte
amîndouă din această proiecţie imaginară a iubitei („tot
ceea ce îmi imaginez eu că eşti tu“, îngerul de vată
de zahăr): „te-am învăţat să săruţi cu buza de sus/
te-am simţit explodînd/ în somnul tău tăvălit şi
suav ca prima noastră întîlnire” (lecţia). Înimposibilă, poetul înscenează cu plăcere evidentă şi umor,
ironic-tacticos, o petrecere cu „toate fostele mele iubite“
(petrecere „imposibilă“, evident): „ce privelişte! ce rumori
şi invidii!/ aş fi recunoscut oricînd sandalele argintii/ sau
acel pandantiv/ buzele sărate, dulci sau cu gust de fructe de mare/
reproşurile, ura, pedeapsa/ pînă şi simplul «te
iubesc»/ intonat cumsecade./ aş fi trăit extrem de exact/
orice astfel de excese sau parade“.
În fond, ca şi ficţiunea-femeie
(vezi ficţiune), poemul însuşi este echivalent cu iubita,
este poemul-iubită: „splendida mea/ tu eşti albul hîrtiei
pe care voi începe să scriu/ minutul memorabil care durează
şaizeci de grele şi rezonante secunde/ anotimpul de mingi de
ping-pong care se revarsă peste fileu/ pentru care versul meu este/
straşnica lovitură“ (splendida). De la poemul-iubită, Bogdan O.
Popescu ajunge la poemul care se iubeşte pe sine, se alintă, ca înpoemul bucătăriei mele, dar mai ales ca în irezistibilapoveste cu alintăciuni, care ar merita citată în întregime,
dacă spaţiul mi-ar permite: „în sfîrşit, pupi şi cu
ciupi/ s-au întîlnit pe culoarele înguste ale
poemului meu./ se întîmpla că pupi era un cogeamite
piticul/ cu un tricou scurt vărgat roz cu gri/ care-i lăsa
descoperit buricul/ iar ciupi un uriaş în miniatură/ cu
galoşi ca nişte baloane/ făcut pentru copii între doi şi
patru ani./ amîndoi îl urau sincer pe dolfi
nepieptăniciosul/ care nu se spăla pe faţă cu roua dimineţii/
aşa cum era, de demult, obiceiul în orăşelul lor de
provincie/ şi nu se pieptăna niciodată/ cu puii de arici turcoaz,
aşa cum s-ar fi cuvenit“.
Aşa cum spuneam, deşi în carte
există şi cîteva poeme grav-existenţiale (baba-oarba,decembrie, foarte tîrziu, simplu etc.), autorul îşi ia
aproape mereu o mică distanţă estetizantă, un ecran care nu lasă
textul să atingă gravitatea ultimă, disperarea şi celelalte
moduri ale tragicului. Bogdan O. Popescu rămîne,
esenţialmente, un poet galant – fie şi nostalgic – şi
estetizant, iar propriu poeziei sale este acel spaţiu
discursiv-specular şi intim al poemului, pagina albă umplută de
reverie, de iubită, de micile secvenţe biografice.
Bogdan O. POPESCU
Aerobiciclete
Ilustraţii de Mihai Zgondoiu, Editura Brumar, 2010, 76 p.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters