OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Rainer Maria Rilke
ingerul pazitor
Poeme cu ingeri, antologie si traducere de Ioana Parvulescu,
Editura Humanitas, Bucuresti, 2007, 80 p.

In modul in care o fiinta rupe tacerea „intervalului“ (incert, dar posibil) dintre noi si Dumnezeu, poate fi sesizata angelicitatea acesteia si caracterul ei intim spiritual. Nici dumnezeu, nici bestie, nici om, ingerul poarta in sine ceva din fiecare, fiind (pentru un tip de gnoseologie ori de teorie comunicationala bazate pe compatibilitate) centrul de dialog cu sens dublu, catalizator si transmitator eficient al mesajelor intre lumi.
De-o origine culturala si religioasa vaga, ingerul (in ipostaza curenta sau in figuri, entitati, prezente specifice tipurilor de imaginar aferente) e prezent in mai toate culturile cunoscute. Ceea ce, intr-un rationament sumar (ad consensu gentium), sustine intrucitva existenta unei realitati generatoare de mit, legenda si credinte.

Metaforizat in fiinta de hirtie, ingerul a devenit (cind in filozofie, cind in literatura) subiect si tema, teza sau motiv. Din nou, specificitatea impune tipologia. Iar dincolo de imaginarul polarizat estetic ramine dimensiunea in care, cu sau fara aripi, o fiinta spirituala inteligibila si simbolica (in sensul unificator al lui sym-bolein) face posibil chiar jocul serios in care chipul ii este surprins.
O astfel de lume a suprapunerii de planuri reuneste Ioana Parvulescu in ingerul pazitor, o culegere de texte poetice ale lui Rilke, traduse si publicate recent la Humanitas. Conditia unica a coeziunii micii antologii, declarata in „Postfata“, este ingerul: ca tema, ca motiv, ca idee. Textele sint selectate din cicluri poetice diverse, chiar din periodice ori volume omagiale. Ca unitatea tematica e oarecum ratata, nu e neaparat o scadere pentru coordonator. Exista texte care nu refac atmosfera unei angelofanii, asa cum exista texte care nu au, nici aparent, nici subtil, vreo legatura cu ingerii. Acest fapt tradeaza natura esential subiectiva a unei antologii de cititor. Ioana Parvulescu, descoperindu-l pe Rilke, dupa cum marturiseste, la maturitate, se apropie de ingerii lui ca de o „virsta de dincolo de virsta“. Nu as gasi in aceasta declaratie (usor lirica) a traducatoarei neaparat o referinta la atemporalitatea fiintei angelice. Cred, mai degraba, ca virsta nevirstnica a ingerilor e virsta poetica. Este si principiul comun ce reuneste intr-o inaltime geometrica a poeziei cele sapte dosare care grupeaza, selectiv, treizeci de texte traduse. Variantele lor, selectate si ele, pot fi consultate intr-o anexa care are o oarecare relevanta pentru gustul filologic al cititorilor atenti.

Intre ingeri, intre copii, Dragoste, Pentru cei care sufera, Locuri, Pentru poeti si Partea vietii e sirul poetic al secventelor poetice, ingemanate printr-un singur aspect: ingerul, copilul, dragostea, suferinta, locurile, poetii si viata au in comun, la nivelul reflectarii in privirea contemplatorului, functia poetica. Posibilitatea convertirii in poezie a fiecareia dintre categoriile de aici este principiul de regularitate ce satisface unitatea necesara a canonului rilkean subiectiv instituit de cititorul devenit, printr-un act de elaborare culturala, traducator si coordonator. Chemind, la rindul sau, spre lectura, acesta observa importanta participarii lectorului la construirea poetica a lumii ingeresti: daca privirea se desfasoara poetic, palatul gindirii se umple, in arhitectura lui de cuvinte, de ingeri cumpliti („Poemele lui Rilke sint asemenea sarbatorii, te scot din rutina si din cenusiul zilelor. Te consoleaza sau iti dau putere. Te poti simti la adapost sub aripile deschise ale ingerului pazitor sau iti poti ocroti ingerul ca pe un copil. Depinde de puterea privirilor interioare ale celui care parcurge aceste farime din marea poezie a lumii.“).

un manual poetic de o incontestabila subtilitate
Natura si functia ingerului fac din acest prim „dosar“ angelic un manual poetic de o incontestabila subtilitate. Incompatibil cu orice dialectica a staticului si prin excelenta eliberator, ingerul apare, in primul poem al volumului, ca exponent al unei rotitoare ierarhii ceresti (reflex dantesc – la origine gnostic –, reintilnit si in poemul urmator): „Cu o-nchinare-a fruntii izgoneste/ tot ce inlantuie si ce retine,/ caci inima-i inalt adaposteste/ un viitor ce-n vesnic cerc revine“. O fermecatoare problematizare a cunoasterii si in Pe inger multa vreme l-am dorit…: ingerul si omul participa la o gnoseologie dubla, ca urmare a unei umanizari a angelicului si a unei angelizari a umanului.

Bolta rotitoare a ingerului e complementara imediatului uman, asa cum zborul devine alternativa a mortii: „Atunci l-am pus la loc pe bolta rotitoare,/ m-a pus in imediatul din care-a disparut,/ el a-nvatat sa zboare, eu viata muritoare,/ si iar, unul pe altul, incet ne-am cunoscut.“ (si mi se pare transparent ca Blaga, Voiculescu, Arghezi sint, aici, dovediti ca asidui cititori rilkeeni: Fata pamintului joaca, Oho, te-am prins!, Psalm). Prezenta ingerilor rescrie geneza („Cind bat din aripi mari de spume,/ desteapta vintul in nestire/ de parca El si-ar trece-anume/ miini largi de sculptor printre file/ din cartea de-nceput de lume.“), iar cumplitul inger duinez e regasit intr-o Ruga-idee, in care arhanghelul apocaliptic e resimtit mai urias decit propria-i statura in efectele prezentei sale: „inger sever din lemn innegrit:/ (…) Tu, ce dai sumbra/ infricosare,/ chiar decit tine ceva e mai mare:/ propria-ti umbra“.
Dintre ingeri, poemele coboara (sau se transforma) intre copii. Mama ca inger si copilaria (ca zborul panoramic al unui inger: „…spre ce? spre unde?“) domina grupajul. „Dosarul“ iubirii e aici tabloul baroc al Angelicai, protejata de-un inger-iubit.

La adormirea ingerului pazitor uman, el intrezareste in bezna de dincolo de visul sau prezenta adevaratului pazitor. Atmosfera e superb construita: dragostea ca protectie e protejata la rindul ei de protectorul inaripat („E liniste-apoi. Ochii larg i-am deschis,/ privirea mea pe tine odihneste;/ si-n ea te tin gingas si te scap in vis,/ cind in bezna ceva se clinteste.“). il intuim din nou, cititor, pe Vasile Voiculescu din Sonetele inchipuite: „Iata, cresc unul spre altul acum:/ spiritu-n vene isi face drum./ (…) De veghe, si iata: li-e dat sa vada,/ insetati, li-e dat setea sa-si stinga./ Lasa-i unul in altul sa cada/ ca unul pe altul sa se-nvinga“.
Suferinta, al patrulea grupaj de poeme, descopera ipostaza biblica a unui inger al mortii (foarte expresiv pictat intr-un tablou din Muzeul Brukenthal). Spatiile sint, ca la Proust, locuite de spiritul atemporal al evocarii. De-o arhitectura miniaturala, dar sublim in cadenta lui feminina, E-un castel se impune de departe ca cel mai rezonant text al antologiei. Cu un timbru distinct (gotic in structura, baroc in invesmintare, romantic in atmosfera), poemul deschide ciclul cu o sugestiva nota intimista: „E un castel. Curginde/ arme-n blazon la intrare./ Virfuri ce par tremurinde/ miini rugatoare.// in fereastra naruita/ suie sclipitoare/ albastra floare mijita.// Nici o doamna plingatoare/ floarea-i ultima chemare/ din ruina linistita“.

Ceva mai putin sugestiv, „dosarul“ poetilor e neconvingator. Cu un ritm sacadat ce nu reuseste, prin cezura, sa recreeze atmosfera sincopelor lirice, Poetul rateaza versificatia si suprapunerea perfecta de lumi (printr-o simbolizare defectuoasa si prin scurtcircuitarea mecanismelor lexicale si morfologice de raliere a planurilor realizarii poetice). Aici, Ioana Parvulescu pare a fi mai degraba un bun traducator, decit un bun poet. Mai mult, ipostaza creatorului – in ciuda grupajului Pentru poeti – e prea putin una angelica; in aproape toate culturile, creatorul (poietes) e demiurg, nu inger; daimonul ar putea fi invocat, dar textele nu mizeaza pe razvratirea artistica, ci pe actul constructiv al creatiei.

Cum nici ingerul ca muza (specific crestinismului biblic) nu apare in poemele selectate in grupaj, cititorul ramine cumva nedumerit. Selectia traduca-toarei pare a fi neglijenta. Salvat, insa, de Magie si O urmare la „Cupa rozelor“, penultimul grupaj de poeme pregateste decent finalul antologiei. Creatia e vazuta ca renastere dupa o necesara ardere (mitul pasarii Phoenix) in cel dintii text („Din transformari de nedescris invie/ Aceste plasmuiri: simti! crezi in joc!/ Ca flacara se face fum se stie,/ dar: arta-i doar cind scrumul stins ia foc.“); O urmare la „Cupa rozelor“ se impune prin problematizarea actului artistic ca potentialitate (construita prin metafora rozei, ce aminteste de polenul blagian – cu aceeasi functie in sistemul poetic): „Deci: lumea de-apoi le incepe in carti, intre file;/ parfum neinvins in lazi si in scrin e-adunat,/ mulat printre pliuri,/ se-ndeasa in lucruri utile/ tot ce din roze ne-a-nvins si-n roze adinc s-a-necat.“ E aici si o viziune despre carte, amintire si viata, ce deschide ultimul grupaj – Partea vietii –, semnificativ mai ales intr-un text care mi-l aduce aminte pe Nichita Stanescu: „Trec anii toti… dar e ca-n tren, cind pier:/ noi trecem, anii stau pe loc precum/ peisajele intrezarite-n drum,/ prin geamul insorit sau alb de ger.“ (spune Rilke, sustinut in surdina de Nichita Stanescu in Amintiri din prezent: „Se spune ca timpul trece. Nu este adevarat: noi trecem prin timp.“).

Printre aceste miniaturi poetice, Rilke, in traducerea selectiva a Ioanei Parvulescu, apare ca o figura exponentiala a unei poezii crescute la scoala misticismului german. Mintuind, insa, liricul de spaimele escatologiei medievale, el reuseste sa epureze o viziune cosmologica dantesca, modernizind-o printr-o tandra neliniste (departe de expresionismul canonic al unui Trakl) si asezind poezia intr-un „interval“ in care teama devine lumina si incredere. Acum si inteleg de ce, la noi, cartile despre ingeri devin repede evenimente editoriale foarte profitabile: epoca noastra, generatia noastra, mica lume a noastra mai au nevoie de aripi. Linga Despre ingeri, a lui Andrei Plesu, ingerul pazitor de Rainer Maria Rilke, in traducerea Ioanei Parvulescu, este un cadou special. Puteti incerca.