Autor: 
Categoria: 
Volumul de poeme Fără titlu de Cosmin Perța, publicat
anul acesta la Editura Paralela 45 (în colecția „Avanpost“), conține în
dedicația de pe pagina de gardă o propoziție care luminează cumva demersul
poetului, acel declanșator al actului de a scrie, dar și sensul pe care el îl
caută scriind: „Aceasta nu este literatură“. Nu, dimpotrivă, este viață,
notează repetat poetul, viață concretă – viață crudă, viață plină de bucurie –
și mai ales moarte, altfel spus, creștere și maturizare, viață împărțită „între
familie și singurătate“ (Poem), și o neîncetată căutare a unui sens, cu
înfiorarea resemnată a celui care știe că: „A trecut timpul iluminării,/ a
rămas doar timp de căință/ și de durere. // Nu mai știu cine sînt,/ nu știu ce
mai vreau,/ nimic din mine nu mai contează./ Încerc să îmi amintesc, să mă
reconstruiesc, dar// prietenii aceștia nu sînt prietenii mei,/ sînt doar
răbufnirile tinereții de odinioară.// Vagi amintiri îmi tulbură mintea,/ și
neputincioasă e carnea în care-am crescut,/ în care-am bolit, în care-am
crescut,// în locul ei s-au întărit aripi de piatră/ și răutatea/ și nu mă pot
ridica din pămînt“ (Poem despre singurătate). Cu deosebire poemele numerotate
de la 1 la 11 din prima secțiune, „Șarpele însă era cel mai viclean“ (avînd un
motto din Facerea biblică), dar și cele din a doua secțiune, „O, pune-mă pe
inimă pecete...“ (cu un motto din Cîntarea Cîntărilor) – dar cu excepția seriei
de poeme intitulate chiar Fără titlu, în număr de 13 – capătă pregnante
inflexiuni biblice, de psalm, cînd de jale, de căință, de lamentație (precum înCartea lui Iov), cînd de exaltare, de bucurie, de slăvire vitală a iubirii
(precum în Cîntarea Cîntărilor).
Inflexiunile acestea biblice – ale unor versuri vorbind
despre creștere și maturizare, moarte și singurătate, memorie personală și
imaginație – adaugă un sunet nou discursivității și minimalismului cotidian din
volumele anterioare ale poetului. Textele semnalate mai sus, deși probabil
scrise înaintea seriei de poeme Fără titlu, sînt și cele mai bune din carte.
Spre deosebire de acestea, cele 13 poeme Fără titlu, mai terre à terre,
pierzînd proximitatea transcendenței, a revelației, reintroduc eul poetic
postmodern și biografist, autoironic și jucat.
Un poem tulburător, în care moartea celor apropiați – și
mai ales moartea violentă a bunicului – jalonează maturizarea bruscă și
dureroasă este Pieptul bunicii mele. E, prin excelență, un poem al mesajului,
un poem narativ, fără interes pentru formă (Cosmin Perța scrie undeva – tot
într-un poem –, mai în glumă, mai în serios, că nu știe să facă rime, că nu
citește poezie). E cît mai departe de tot ceea ce înseamnă formalism în poezie,
un poem cît mai aproape de viață, de acea memorie firavă și de uitarea de care
vorbește poetul: „Pieptul bunicii mele/ găurit de pietre nu e un poem.// A
început prin 1999/ eram un tînăr numai bun de crescut,/ pe atunci eram pur,/
pur cum poate fi apa unui izvor cu uraniu din maramureș// [...] Dar floarea
dalbă și netedă a memoriei/ nu-mi dă răgaz să nu amintesc/ că în 1994, zi de
vară,/ cu pămînt răscolit, l-am descoperit/ pe bunicul meu cu creștetul
despărțit/ de trup. Că atunci am realizat/ că tot ce însemna mare, minunat,
adevărat,/ putea dispărea dintr-odat’// De atunci moartea este prietena mea/ și
o îmbrac tot mai sărac,/ mai iei pe unul, mai renunți la un voal./ Moartea mea
este o cerșetoare,/ se plimbă aiurea pe aici și nu știe pe cine să ia,/ moartea
mea este atît de pregnantă încît nici nu poate exista.// Moartea mea nu e a
mea, dar moartea lor cu adevărat e a mea.// [...] La mormîntul bunicii mele am
săpat nouă ore/ și am scos numai piatră,/ pietre mari de peste cinșpe kile./
Apoi am băgat-o în groapă și/ piatra am pus-o peste sicriu./ La un moment dat
am auzit cum un bolovan mic/ a spart sicriul și i-a trecut prin piept./ S-a
auzit doar un ah, așa cum scoate orice aer/ presat prin memorie“.
Printre cele mai reușite poeme se află și Poem de
amintit, Poem de urlat, Poem de spus, Poem de seară, Poem despre singurătate,Poem de uitat, în care linia biografistă se împletește, estompîndu-se, cu
inflexiunile biblice, dar și cu vii accente expresioniste (adesea imagini
violente). „Floarea albă și netedă a memoriei“ – vulnerabilă, păstrătoare a
unor amintiri dureroase care marchează copilăria și brusca maturizare a eului
poetic – e de fapt copleșită de forța protectoare a imaginației. Acel eu poetic
al primelor poeme din carte – un soi de forță a naturii, puternic și inocent,
trăind alături de bunici într-o casă la marginea pădurii – vine dintr-o dată,
fără menajamente, în contact cu experiența morții (moartea succesivă a
bunicilor) și, deci, cu experiența reală, dureroasă a vieții mature, care-i
transformă inima într-o „inimă de taur debil“. Citez din Poem de uitat: „Eu tot
ce scriu îmi amintesc, cu precizie./ Cu precizia unui metronom./ Numai că
memoria mea, cum spuneam,/ nu este cea mai de încredere./ Atunci, eu scriu tot
ce îmi imaginez/ cu precizia unui metronom,/ numai că nimic din ce îmi imaginez
nu este exact./ Atunci, eu scriu, scriu, scriu, pînă la epuizare,/ pînă cînd
nimic din mine nu rămîne nescris,/ pînă cînd inima mea de taur debil se apropie
de moarte.// Și atunci, de abia, viața capătă sens. Atunci mă liniștesc, beau
ceai, dorm normal./ În patul meu dorm eu și dragostea mea,/ în patul meu
frunzele de sicomor sînt inventate, ar putea fi niște lalele,/ pieptul meu se
deschide și se închide după respirația frunzelor de sicomor.// Cîndva, peste
ani, cînd sicomorul nu va mai exista,/ voi scrie un poem cum nu s-a mai
pomenit./ Nu va fi nici frumos, nici inteligent, nici inspirat,/ va fi un poem
cum nu am crezut. Nu va fi despre mine,/ nici despre viața mea, nu va fi despre
viață,/ nici despre moarte,/ un poem despre tine,/ dar chiar și tu, prietenul
meu, nu ești ferit de greșeală.// Și atunci: în patul meu dorm eu acoperit de
frunze de sicomor,/ vîntul leneș mă adulmecă dintr-o parte/ și eu, cu o palmă
ascunsă între genunchi,/ mă întorc“. Un poem care coboară discret, cu
„precizia“ imaginației invocate, dincolo de textele biblice, către Epopeea lui
Ghilgameș...
Se întrevede în contrastul acesta izbitor între viața
frustă, a bărbatului tînăr și puternic, trăit la marginea pădurii, și actul –
impropriu, precar – de a scrie, ca și acela de a părăsi sălbăticia pentru
social, o dezvrăjire, o pierdere a inocenței, a vitalității și intrarea în zona
existenței precare, neliniștite, în perspectiva morții: „Pe vremea asta aș fi
putut vîna urși,/ aș fi putut lucra în mină,/ aș fi putut fi bucătar și să fac
mîncare pentru zeci de persoane/ sau aș fi putut să mă joc cu fetița mea,/ dar
nu, eu sînt condamnat să fiu în contradicție cu viața,/ să fiu cît mai incoerent/
și zile și zile înainte de asta mă tot frămînt și tot scriu/ și zgomotul acesta
teribil care îmi umple capul/ și mîinile acestea făcute pentru orice altceva/
și șuvoiul acesta de putoare bine distilată care îmi iese pe nări/ cînd
vorbesc“ (Poem despre singurătate).
Pe de altă parte, în ciuda nostalgiei după acea „vîrstă
de aur“ a copilăriei, a iluminării și a vitalității, viața de acum – scrisul –
este o alegere conștientă, esențială, tocmai pentru că e chinuitoare și
efemeră, plină de îndoieli și contrară naturii fruste, vitale. Falia, ruptura
aceasta nostalgică, nu e, în fond, altceva decît drama originară a omului
biblic. Condiția poetului nu pare să fie departe de ea...
Gravitatea e tonalitatea dominantă a poemelor din volumulFără titlu, însă spre finalul cărții, așa cum spuneam, intervin accentele
autoironice și biografiste, ca și referirea la scris și la condiția de poet. O
mostră de biografism, de autoironie amară și de imagine expresionistă: „Pe cît
de frică mi-a fost la început de viață,/ Pe atît m-am obișnuit cu ea./ Mă
trezesc dimineața cu gust de sînge în gură,/ Viață! Îmi zic, satisfăcut./ Merg
prin oraș, fac chestii neimportante,/ Gustul de sînge din gură se întețește,/
Viață! Îmi zic, satisfăcut“ (Fără titlu 12).
Volumul se încheie – păstrînd, totuși, notele înalte, strigătul, „urletul“ expresionist – cu o imagine simbolică a „cîmpiei albastre“, a „nemărginirii“, a frumuseții și bucuriei, un liman către care tinde sufletul zbuciumat al poetului-psalmist, al poetului biografist și expresionist – de fapt, ce importă? –, al omului trecut prin viață, pur și simplu, cu „inima de taur debil“: „Cîmpie albastră, cîmpie albastră,/ De cîte ori în mintea mea te-am văzut,/ De cîte ori te-am visat.// Cel mai trist elogiu al tău: nemărginirea,/ Cel mai exact: răutatea din inima mea./ Mă plimb pe pajiștea ta plin de speranță,/ Răcnesc pe pajiștea ta, îți urlu frumusețea albastră./ Încalec pe pajiștea ta pe măgarul nebuniei mele/ Și-ți urlu frumusețea albastră./ [...] E bine și e tîrziu pe pajiștea ta, și sînt singur/ Pe pajiștea ta, cîmpie albastră,/ Și de atîta bucurie urlu,/ Îți urlu frumusețea ta“ (Fără titlu 6). Deși întocmit cumva la repezeală și... „fără titluri“, volumul acesta reprezintă o carte de maturitate a poetului Cosmin Perța.
Cosmin PERȚA
Fără titlu (poezii)
Editura Paralela 45, Colecția „Avanpost“, Pitești, 2011,
74 p.
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters