OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Şi totuşi, mai nimic nu s-a schimbat, nici în concepţia poetului despre lume şi nici în maniera în care acesta alege (deşi nu ştiu cît mai ţine acest lucru de alegere) să o structureze. Dacă, din punct de vedere formal, poemele sînt construite în acelaşi stil simili-clasic cu care poetul a mai convins şi altădată, recuzita folosită, într-un procent semnificativ de extracţie expresionistă, reprezintă într-adevăr o noutate. Iar dacă mai punem la socoteală şi faptul că esenţa versurilor se face de multe ori susceptibilă de accente metafizice, deşi acesta se dovedeşte pînă la urmă tot un efect al materialului folosit de constructorul universului, în fond tot efemer, al poemului, e clar deja de unde vine surpriza. Şi totuşi, după cum spuneam, la modul esenţial, nu s-a schimbat nimic. Planurile acestea de noutate se dovedesc în cele din urmă transparente şi volatile, iar poemele continuă să facă sens în aceleaşi limite prestabilite ale existenţei, între evenimentul biologic şi cel istoric. Iată o mostră elocventă din poemul Fiii iernii, cu siguranţă dacă nu cel mai bun, printre cele mai bune din volum: „Noi sîntem fiii iernii. Născuţi/ În cîrpe putrede. În zilele/ Cînd Moşul Soare trăgea să moară, undeva/ Dincolo de mlaştini, într-o colibă/ Din oase şi piele de ren.// Mamele noastre-au fost veştede bătrîne,/ Femei trecute înainte de vreme, cu toată căldura/ Strînsă-ntr-un loc. Ca într-un tuci,/ Ca într-o vatră de lut. Noi trebuia/ Să fim stropi strălucitori, de aur şi foc,/ Topind gheaţa, arzînd cîrpele putrede;/ Repede ne-am prefăcut în negru tăciune.// Fiindcă e vremea Piticului. A Babei păroase./ Sleite sînt vinele cerului, obosită carnea pămîntului.“ „Piticul“ (în acest vers asociat cu „Baba păroasă“, iar într-un altul cu „zodia Tumorii“) este binecunoscut ca fiind unul dintre cele mai importante personaje care populează scenele expresioniste. Şi nici timpul „ros de şoareci şi carii“ nu este din alt film. Însă în ciuda a acestor proiecţii „vinovate“, prin care ni se şi sugerează fatalitatea absolutului, poemul este destul de lizibil în referinţa lui datată, ceea ce face ca fatalitatea să se dovedească pînă la urmă a fi pur şi simplu strict a istoriei, în timp ce metafizica se dovedeşte a fi pură retorică. Poetul este însă, oricum, atent şi previne posibilele alunecuşuri ale înţelegerii, prin restabilirea, din cînd în cînd, a graniţelor: „Sîntem copiii iernii. Dezgheţul n-ar fi/ Decît moarte […] // Dar vie dezgheţul! Chiar dac-ar fi/ Să piară şi trupul şi visul“. Prin urmare, „visul“ moare şi el odată cu trupul, iar „Fiii iernii“ nu vor însemna nimic în absolut, transcendenţa fiindu-le refuzată. Revelatoriu în acest sens este şi poemul I-am spus, cu funcţie de artă poetică: „«Mai aproape de plantă decît de animal/ E adevăratul poet», i-am spus./ «Mai degrabă privind pe geam, decît/ Dîndu-se cu capul de pereţi, făcînd pe el / În spital», i-am spus./ «Oricine poate ajunge acolo», i-am spus,/ «Atîta doar că mai nimeni nu vrea cu-adevărat.»// «Pentru că acolo nu se află nimic,/ Chiar nimic», i-am spus.“ Viaţa rămîne strict delimitată între natură (altfel spus, între natura biologică şi chimică) şi istorie (cultură). Sau, în cuvintele poetului, între „celulă“ şi „muzeu“: „Regele din Uruk visa să ajungă-n muzeu,/ Regele din Ninive, din Assur, din Babilon/ Visa să ajungă-n muzeu. Regele regilor,/ Fiul lui Amon Ra, visa să ajungă-n muzeu./ Caius şi Lucius, Aristonul şi Alexandru/ Visau să ajungă-n muzeu.// Eu am fost în muzeu. Şi nu i-am văzut./ Numai armele, podoabele, statuile, palatele lor./ Numai fier şi marmură şi aur şi lapis-lazuli./ Pe ei nu i-am văzut. Nu i-am văzut. Nu, nu“ (Într-un muzeu). Poem reluat peste cîteva pagini într-o invocaţie retorică: „Voi, zei ai Urukului, unde sînteţi?/ Zei ai negrului Egipt, ai Greciei Albe, zei nemiloşi/ Ai Cartaginei, ai Romei fără de moarte. // În muzeu, în muzeu…/ Acolo am să-mi mut oasele, umbra lor/ Pe hîrtie şi eu“. Conştiinţa acestei circumscrieri a vieţii în cercul precis delimitat al istoriei, aduce cu sine o resemnare nu lipsită de cinism. Modulaţiile, exuberanţele, extra-ordinarul care poate interveni uneori, surprizele etc. defilează toate absurd, tragic-comic, pe fundalul de fatalitate: „Dulapul se va deschide. Va ieşi din el o armată de umeraşe,/ Care va defila la 1 m. de podea, apoi/ Se va întoarce la loc.// Geamul se va umfla spre înăuntru/ Şi va naşte o sferă de sticlă. caloriferul/ Va rînji la mine, televizorul va clipi din ochi.// Nici o problemă. Sînt obişnuit.“ (Nici o problemă)  Sau, un alt exemplu: „Nu-i nimic ruşinos să te întinzi pe mocheta/ Din secretariatul Catedrei de literatură/ Să te întorci pe spate/ Şi să dai din mîini şi din picioare“ (Nimic ruşinos). Asemenea poeme, montate din notaţii seci, revelează profunzimi pe care uneori altele, mai „poetice“, nu reuşesc întotdeauna la fel de bine să le atingă. Şi este firesc să se întîmple aşa, din moment ce profunzimea nu poate fi echivalată la Alexandru Muşina cu altceva decît cu cea mai pură, nefiltrată, luciditate. Perspectiva răsturnată brusc sau evadarea în extraordinar a lucrurilor, expuse sec, nu semnifică altceva decît o luptă refuzată vieţii, o abdicare, o incapacitate de a-i mai oferi satisfacţia participării. Atras irezistibil de acea muzică „ce dilată/ imperceptibil celulele“, poetul pare că se află deja mai mult în „nimic“ (un nimic plat, sec, încremenit, un capăt de linie, şi nu o evadare, din moment ce dincolo nu mai există) decît aici. Ceea ce nu poate rezulta decît într-o ridicare a cinismului la cote maxime, nu poate sfîrşi decît într-o viziune sarcastică, în care oamenii sînt reduşi la dimensiunea unor „bile de biliard“ sau a unor „bacterii umflîndu-se-n bulion“ sau, într-un plan mai puţin metaforic, la nişte simple fiinţe supuse „istoriei“ celei mai triviale: „Aşa a trecut viaţa noastră: vînzînd şi cumpărînd./ Aşa a trecut viaţa noastră, nu ne-am plictisit niciodată./ Aşa a trecut“. Iar conduşi de acest cinism, nu e greu să-l ghicim pe poet, printre „cei foarte singuri“, chiar dacă în acest poem pare să se disocieze de aceştia: „Cei foarte singuri umblă într-o glugă transparentă./ Nouă ni se pare de lumină,/ Lor li se pare de plumb“.

 

După ce „Arhipelagul“, primul ciclu din Regele Dimineţii, se dovedeşte înşelător în proiecţiile pe care le înscenează dincolo de concreteţea imediatului, a realităţii istorice, a vieţii cotidiene, iar „Micile Daruri“ se dovedeşte înşelător în promisiunea unei noi infuzii de umanism, pe care o sugera măcar diminutivul, descalificînd în cele din urmă „micile daruri“ prin viziunea caustică aruncată asupra existenţei, cel de-al treilea ciclu, „După dragoste“, este de o sinceritate copleşitoare. Infiltrarea morţii (a lucidităţii extreme), a oboselii, în senzaţiile altădată atît de intense, nu mai poate fi decît constatată: „Mai îndepărtată, tot mai îndepărtată acea după-amiază,/ În care-am să mă topesc încetul cu-ncetul/ Privindu-ţi spatele gol, arcuit, puful auriu de pe ceafă,/ În care-am să mă descompun fără speranţă/ Visînd la porii cîrlionţaţi ai sexului tău.// În care sexul meu nu va intra niciodată,/ Nici trist nici vesel, nici umil, nici furios,/ Nici obosit, nici strălucind de promisiunea/ Unei dinastii blonde, cu ochii albaştri.//Nu va intra niciodată, căci mai departe/ Eşti ca Ninive şi Babilon, ca Fou-tzein şi Cartagena,/ Ca Tenhtitlan şi Samara, ca Ophir şi ultima Thule [...]“.