OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Din aceste motive, m-am bucurat nespus de mult cînd am citit cartea Iuliei Militaru. Marea pipeadă, căci acesta este titlul volumului ei de debut, explorează un teritoriu expresiv puţin utilizat în poezia română şi aproape deloc folosit de poeţii ultimilor ani. Este vorba despre potenţialul fantasmatic şi expresiv al literaturii pentru copii şi despre reflexivitatea îndreptată nu spre experienţa personală cotidiană de tip biografist, ci spre o viziune a copilăriei ca experienţă tulburătoare şi deopotrivă formatoare. Nu întîm-plător, acest poem epic are ca subtitlu „discurs împotriva copilăriei“. În primele pagini ale acestei cărţi-hibrid – autoarea folosind o construcţie „ludico-epopeico-intertextuală“ (observată de Antonio Patraş) –, stă scris un avertisment: „Cuvîntul dăruit copiilor este o carcasă, ca orice cuvînt, din care-şi scot capul, cînd sînt deşteptaţi, monştrii transparenţi şi zîne invizibile. Adică, celelalte cuvinte. Să nu vă închipuiţi că lumea copilăriei este una liniştită – aici trăiesc demonii, spaimele fără măsură şi gîndurile întunecate. Inocenţa este numele acestei lumi.// Frica prinde viaţă ori de cîte ori copilul deschide ochii spre lume, fiindcă lumea privită prin ochi de copil este nevinovată şi înfricoşătoare“. Trebuie să uităm, pe loc, locurile comune ale copilăriei, vîrstă a fanteziei şi a abjecţiei, teribilă poveste a nedesăvîrşirii şi a neformării, o descriere a tinereţii şi a copilului care-mi aminteşte de scrierile despre tinereţe din eseurile adunate de Simona Popescu sub numele de Volubilis: „Pentru că nu iubeşte încă pe nimeni, pentru că nu e încă iubit, pentru că nu se iubeşte încă pe el, îşi caută cu disperare un corelativ, structuri pe care să le îmbrăţişeze ca un volubilis setos şi parazit, idei, personaje, cărţi, versuri, cuvinte, imagini. Lipsit de experienţă, de sentimente, de gîndire personală, de identitate, îşi caută cu disperare dublul, consistenţa […] care nu e altceva decît un alt el-însuşi (o anima, ar spune Jung). Şi e normal să caute acolo unde toate par că vorbesc în locul lui. Despre ce? Despre singurătate, despre inadaptabilitate, despre vis, despre reverie, despre melancolie, despre geniu, despre nemurire, despre suflet, despre iubire, despre sublim, despre contemplaţie, despre spirit, despre cunoaşterea absolută. Mintea goală se umple de cuvinte ameţitoare care-i spun Totul, tocmai pentru că el este Nimic. Cuvintele se înfoaie şi ţin loc de senzaţii, de gîndire, de orice“.

 

Despre aceste lucruri se poate citi şi în Marea pipeadă, poem-epic care recuperează, prin retorica basmului, o întreagă reţea intertextuală a locurilor comune din literatura pentru copii (Lewis Carrol este o referinţă importantă), pentru a ajunge la Nabokov, Edgar Allen Poe şi Artaud, ultimul preluat în cheie parodică. Eroul acestei epopei este Clovny, personaj fantastic, cu reflexe urmuziene, plecat în căutarea oraşului pipelor, călătorie de încercare, de tipul celor din basm. Îmi vin în minte şi personajele lui Urmuz, care trec printr-o serie de metamorfoze ale propriei fiinţe şi ale propriului trup. Marea pipeadă foloseşte o dinamică a suprafeţelor şi o luptă a profunzimilor proprie literaturii pentru copii – lucrurile explodează sau îşi schimbă forma în mod neaşteptat pentru a crea noi straturi ale sensului sau ale nonsensului. Despre aventurile lui Clovny şi despre iubirea sa pentru nimfeta mai adevărată decît adevărata Lolită nu voi spune mai multe lucruri, cititorului fiindu-i rezervată plăcerea descoperirii peripeţiilor sale. Voi vorbi însă despre structura experimentală a acestui volum, care amestecă pasaje eseistice, poeme, fragmente în proză, cristalizînd ceea ce tot Simona Popescu numeşte literatură transgresivă, libertatea de a scrie în diferite genuri şi de a amesteca toate aceste forme într-un discurs care şterge graniţele expresivităţii poetice. Iată un fragment eseistic ilustrativ pentru această atitudine, inserat în poemul Prin capul lui Clovny: „Creierul este înzestrat cu o capacitate extraordinară de a genera senzaţii. Nu există un alt organ în afara lui. Noi sîntem creier pe care-l păstrăm într-un cap. Noi ne păstrăm pe noi într-un cap. Deci, ăsta-i rolul capului. De a ne păstra pe noi în noi. Ca să nu ne pierdem.// La exterior, se află un os, numit craniu, ce-i protejează lui Clovny conţinutul preţios al capului. Însă există mereu scăpări. Dinăuntru, pornesc mii de fire care îl leagă pe el cu el însuşi, deşi nu se vrea niciodată acolo unde se duc firele, ci doar acolo de unde pornesc. Este şi ceea ce nu înţelege, cum poate fi şi înăuntru şi în afară. La unul din două trebuie să renunţe –  să te hotărăşti“. Integrat într-un volum în care ludicul este titular, acest pasaj poate reprezenta un serios pretext de meditaţie asupra interiorităţii şi exteriorităţii percepţiei cu toată cruzimea privirii infantile. Nu întîmplător este amintit inventatorul Teatrului cruzimii într-un discurs împotriva copilăriei. Nu pot uita imaginea adulţilor deghizaţi în copii şi a morţilor care umblă printre cei vii fără cap în oraşul pipelor. Literatura pentru copii îi oferă Iuliei Militaru un potenţial poetic pînă acum neexplorat şi valorificat de scriitorii din ultimul val.