OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

 

Robert Şerban, Moartea parafină, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2010, 86 p.

 

Mizînd – cum spuneam – pe comunicarea nemediată a unui conţinut de viaţă, poezia lui Robert Şerban se hrăneşte din această acumulare a experienţei de viaţă, trecînd prin imaginile şi figurile copilăriei rurale, prin cele ale iubirii şi erotismului şi ajungînd – în ultimul său volum de poezie, Moartea parafină (2010), despre care va fi vorba mai jos – la apropierea de experienţa morţii. Ajuns la jumătatea vieţii – cum scrie într-un poem –, poetul se înfioară la ideea declinului şi în genere, întreg acest volum constituie o acomodare cu moartea, pe care o prevede – nu o presimte! – la capăt de drum: „deseori mă bucur de lucruri atît de neînsemnate/ încît mă suspectez/ că nu prea ştiu ce vreau de la viaţă// sînt la jumătatea ei/ şi îmi place să cred/ că ce văd departe departe departe departe/ măruntă/ ca o jucărioară de-un leu/ e propria mea moarte“ (Jucărioara de-un leu). Ludicul discret arghezian – reminiscenţă a imaginarului copilăriei (jucărioara) – serveşte aici, de fapt, acomodării lipsite de brutalitate – cît mai firească, aproape tandră – cu moartea. Dispariţia unui prieten drag şi clasicul motiv al luifugit irreparabile tempus îl fac pe poet – mai voalat sau mai violent – să se confrunte, el însuşi, cu figurile – familiare ori stranii – ale morţii. Într-un loc, moartea se încearcă a fi îmblînzită, ipostaziată, cu umor domestic, în „buna noastră gospodină“ (în poezia omonimă), „mică şi grasă/ o gospodină care nu uită/ să guste/ cîte puţin/ din tot ce găteşte“. În Carne vie, agentul îmblînzitor pare a fi un anume cinism, străbătut însă de fascinaţie înfiorată: „noaptea/ de afară/ se văd vitrinele frigorifice/ pline cu bucăţi de carne roşie roz sau bordo/ una mai frumoasă ca alta// orice s-ar spune/moartea are lumina ei“.

Cu un titlu explicit, volumul de faţă jonglează, totuşi, cu două maniere opuse de tratare a temei dominante: pe de o parte, insinuarea subtilă a morţii în cotidianul banal, pe de alta, invocarea ei făţişă. Cîteva dintre poemele celei dintîi maniere sînt foarte reuşite, precum Îmi părea săracă („nici o clipă/ nu m-a privit în faţă/ iar la intersecţii/ îşi făcea cruci mărunte/ după vreo şapte ceasuri/ am întrebat-o/ cu jumătate de gură/ încotro merge“) sau Teribila baie. Sau – mai ales – remarcabila Lumea premianţilor, în care fanarea obiectelor prăfuite din pod şi fîşiile de lumină ale soarelui convoacă o lume apusă, întoarsă din moarte: „în fiecare zi/ răscoleam printre obiecte/ care îşi pierduseră mirosul/ de parcă erau căzute/ din altă lume/ o lume cu un soare/ ce se strecura prin locurile ascunse/ şi apoi se transforma/ în felii de caşcaval/ galbene şi mari/ de cîte ori treceam prin ele/ subţire ca un fluture fără aripi/ în urma mea se ridica polenul/ iar lumea/ se întorcea din moarte/ şi se oprea la jumătatea drumului// mă mişcam încet/ eram de cîteva ori mai uşor decît/ lucrurile pe care puneam mîna/ şi care mă ţineau acolo/ ca nişte ancore/ de lemn/ de lut/ de sticlă/ de ceară“. Poetul levitează prins în mrejele diafane ale lumii de la celălalt capăt, ca într-o pînză de păianjen – imaginea din urmă revine în carte. O coregrafie hipnotică şi o serie de materii – lemn, lut, sticlă, ceară – care mediază trecerea de la trecut/viaţă către moarte. Lumea „se întorcea din moarte“, însă doar pînă la „jumătatea drumului“ – căci, aşa cum spuneam, volumulMoartea parafină constituie doar o acomodare, o apropiere discretă – cu puţine note acute (vezi O dorinţă) – de perspectiva morţii, la jumătatea vieţii.

 

De altfel, e interesant că recuzita de imagini la care apelează Robert Şerban se înscrie în orizontul unui univers rural-tradiţional şi religios cu totul insolit prin marginalitate, în lumea noastră postmodernă şi disipată. Sintagma „moartea parafină“ îşi găseşte corespondenţi adesea în carte, de la lumînările de ceară la crucile dese pe care şi le fac personajele feminine din mediul rural surprinse fugitiv, acele aspre „femei care s-au dus“, călite de viaţă, dintr-un poem scris în răspăr cu convenţia „eternului feminin“ şi fără pic de ironie: „femeile/ care-şi spălau dinţii cu sare grunjoasă/ iar părul/ cu apă de ploaie şi gaz/ care vorbeau puţin/ şi niciodată înaintea bărbaţilor/ niciodată/ ultimele// s-au dus femeile/ care ieşeau din copilărie cu palmele crăpate/ ca să nu alunece/ cînd se prindeau de viaţă/ care citeau ora în soare/ fără să clipească/ şi care băgau/ cu o mîngîiere/ cuţitul/ în animalul bîntuit/ de moartea anemică ori fricoasă“ (Femei care s-au dus). Poetul însuşi e marcat indelebil de acest orizont rural şi religios care a fost şi al copilăriei sale. În Să fac acelaşi lucru, el evocă cu gravitate amintirea primului său semn al crucii, făcut mimetic, după modelul unei femei care se închină, pe stradă: „aşa m-a găsit tata/ încercînd să prind ceva cu mîna dreaptă/ orice// m-a mîngîiat pe cap dar nu mi-a spus nimic/ am aflat mai tîrziu/ că femeia înfipsese în ea patru cuie/ şi că venise vremea/ să fac şi eu acelaşi lucru“. Iar cartea se închide, culminant, cu un Acatist: „Doamne dumnezeule/ ce bine că eşti sus/ tot timpul/ ca să mă pot agăţa/ de Tine/ din cînd în cînd“. De altfel, există înMoartea parafină o permanentă mişcare ascensională (surprinsă cumva şi de ilustraţia copertei), echivalentă în fond cu o „ridicare la cer“ în sens religios, o săltare a inimii, a sufletelor (viilor, dar şi morţilor) – vezi poemele Inima sus oriLocul –, ce reduce considerabil tragismul morţii, integrînd-o în universul familiar, comunitar. Şi în această direcţie, a rădăcinilor, a filiaţiei, poetul scrie chiar şi oInvocaţie a „celor din stirpea mea“, pe care-i convoacă la un „miracol“ al ieşirii din „morţile lor mici“.

Dincolo de toată această percepţie în cheie comunitar-religioasă a morţii – pîndită, orice s-ar spune, de riscurile unei poezii datate –, textele cele mai bune ale volumului rămîn acelea în care o voce personală sesizează intruziunea – pe rînd discretă, fascinantă, cutremurătoare, brutală – a morţii în cotidian. Şi, odată cu ea, înregistrează impasul – o primă teamă, iată, în faţa neputinţei vorbelor – cuvintelor ajunse în acest prag: „uneori simţi că cineva/ stinge lumina din tine/ şi dispare odată cu ea/ mult prea repede ca să-i prinzi mîna/ şi să-l afli// cîteva clipe stai încremenit/ apoi brusc începi să vorbeşti tare/ să rîzi fără motiv/ aşa cum se zbat păsările/ după ce li se taie capul// ce ştii tu să faci pe întuneric? ce-ai învăţat tu în atîtea ceasuri/ cît ai privit inima beznei/ cuvinte?“ (Inima beznei). De reţinut este şi Stafia cu buzunare – coborîre în amintire, în copilărie, iniţiere în viaţă şi în moarte. De reţinut şi incipitul, argheziana şi programatica Pregătirea: „scot cuvintele/ din poem/ cu îndîrjirea cu care/ bunicul scotea cu securea/ bucăţile de lemn/ dintr-un par/ pînă cînd îl ascuţea atît de bine/ încît putea să-l înfigă/ dintr-o lovitură/ între coastele mistreţului/ în burta lupului/ a dihorului“.

 

Pericolul care pîndeşte o parte dintre texte este, însă, patetismul, sentimentalismul (uneori, totuşi, agreabil minulescian) – aşa cum se întîmplă, din păcate, în poeme care abordează făţiş moartea, moartea unui apropiat, cum este Fapta şi lacrimile (dedicat lui Nicolae Popa), ori în poeme ca De unul singur, Un teanc, în care propria biografie copleşeşte emoţional textul.