OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

În jurul figurii mamei se construiesc cîteva dintre cele mai intense poeme ale cărţii, cum ar fi Drumul sîngelui şi mai alesEvantaiul cărţilor de joc, din care citez ultimele două strofe: „Hipertensivă cronică/ inima ei arată pe ecran/ ca un iepure speriat/ un iepure se zbate în coşul pieptului ei// Aproape că-mi vine să capitulez/ am numai cărţi proaste, nici un atu/ Joacă joacă, îmi zice mama cu vocea ei de demult/ Acum are un divan aparte/ cu cearşafuri scrobite şi plapumă de lînă/ nimeni nu doarme cu ea/ şi ea ştie de ce/ Mai jucăm o dată! îmi spune cu ochi rugători/ Mai jucăm!/ şi mama cîştigă din nou“. Aici poezia atinge gradul zero al scriiturii, se naşte ca sunet pur, ca ritm evocator din cuvintele cele mai banale, mai puţin marcate stilistic ale cotidianului. Forţa poeziei Irinei Nechit vine din învestirea acestor cuvinte obişnuite cu o puternică emoţie, o nostalgie evocatoare – fără a cădea în lirism – a părinţilor, a casei natale, a iernilor, a frigului şi a zăpezilor basarabene, a morţii (moartea bîntuie în poeme ca Grasă în birou, Un apartament deasupra copacilor,După dispariţie nu dispar, Nici un plan din prima secţiune a volumului). Un bacovianism sui generis – amestecat cu mărci proprii autoarei, motivul „literelor“, imaginea concretă, rurală („pămînt reavăn“) şi aceea vag suprarealistă (apartamentul „deasupra copacilor“) – se face simţit în finalul poemului Un apartament deasupra copacilor: „ploile abia au început/ dar noroiul de-acum a intrat în casa noastră/ ridicată sus deasupra copacilor// mi-au rămas în orbite urme de pămînt reavăn/ şi litere dintr-o foaie/ făcută ferfeniţă/ chiar aşa va trece şi toamna asta/ cu plimbări lungi după înmormîntări şi cu priviri tăvălite prin glod/ chiar aşa?“.

 

„Insertul suprarealist“ – de care vorbeşte criticul Gheorghe Grigurcu pe coperta a patra – se asociază, la Irina Nechit, în mod simptomatic, cu imaginile evocatoare ale morţii: „ştiu un cimitir cochet/ unde morţii nu putrezesc/ la un an după dispariţia fizică ei/ nu dispar/ stau întinşi în costume elegante şi se/ acoperă de un puf verzui“ (După dispariţie nu dispar). A se vedea, mai ales, poemul care încheie prima secţiune, Nici un plan, în care scamatoria, insolitul frizînd detaliul suprarealist şi moartea coabitează: „din buzunarele tale atîrnă/ panglici eşarfe batiste/ mă întrebi ce planuri am pentru astăzi/ ceafa ta miroase a timp pierdut/ din joben ţîşneşte un stol de vrăbii/ nu am nici un plan, îţi răspund,/ nu ştiu dacă mai eram în viaţă/ cînd am ieşit la plimbare,/ tu îţi vîri mîna după guler şi mai scoţi/ un porumbel dresat/ care dispare în nămeţi// o aşteptăm cu multă răbdare/ pe căţeluşa ta albă/ să se uşureze sub copac,/ apoi intrăm în casa înaltă/ unde morţii fac gimnastică pe covor“.

 

O altă imagine poetică recurentă şi hiperbolică este aceea a frigului „siberian“ – un frig existenţial, de altfel, care face parte din recuzita cel mai adesea melancolic-apăsătoare a poemelor Irinei Nechit: „încă o pereche de indispensabili încă o pătură/ din mlaştinile siberiei porneşte spre noi/ un pîrîu de gaz metan/ el susură pe sub pămînt/ pluteşte prin conducte gigantice/ lasă în urmă taigaua veşnic verde/ şi stepa îngheţată bocnă// [...] încă un pled încă o plapumă/ ai visat urît?/ da, se făcea că mergeam amîndoi pe o pajişte/ acoperită cu flori de metan/ şi culegeam florile acelea cu mîinile goale“. Frigul întreţine tristeţea aceasta existenţială, monotonă, repetitivă: „aşteptaţi cuminţi degeţele/ va veni îndată troleibuzul şi se va umple cu manechine încotoşmănate/ ne va duce repede acasă pe bulevardul dacia/ cu gesturi precise o să vă scot din cizme/ şi o să torn apă caldă peste voi apă cu levănţică/ aşa se întîmplă în fiecare seară/ ani şi ani la rînd/ din noiembrie pînă în martie/ din decembrie pînă în decembrie“ (Degeţele).

 

În secţiunea de mijloc, „Maşina galbenă“, piesele de rezistenţă sînt, din nou, poemele cu aer biografic, evocînd – de data aceasta – figura tatălui şi în genere tot ceea ce înseamnă atmosfera casei părinteşti: „Primii fulgi cădeau lin, iar eu îl visam pe tata/ la volanul maşinii sale/ Se făcea că mergea cu viteză mare,/ la o curbă automobilul a lunecat în prăpastie,/ din ochi mi s-au prelins lacrimi somnoroase,/ dar tata a deschis brusc portiera,/ a sărit la timp,/ a scăpat cu viaţă“ (Maşina galbenă). În Copilul din maşina galbenă, „maşina galbenă“ şi figura tatălui schiţează un drum tandru şi ocrotitor al copilăriei, într-o evocare diafană ca un vis: „Copilul roade cu unghia florile de gheaţă/ îşi zgîrie numele pe geam/ dealurile albe nu se mai văd// mîna lui mică prinde fulgii din zbor/ bărbatul de la volan îşi întoarce capul/ spunîndu-i să închidă fereastra imediat/ să se învelească cu pătura de lînă// [...] doar maşina galbenă înaintează/ pe şoseaua pustie/ copilul se culcă pe bancheta din spate/ îşi atinge obrazul rumen/ de perna mirosind a benzină// roţile se rostogolesc fără zgomot/ copacii dispar în ninsoare/ maşina înaintează pe drumul acela neted –/ e atît de departe că nu i se mai văd/ stopurile roşii din urmă“. În M-a găsit şi aici, figura evocată e aceea a bunicii, pentru ca în poemul Cine va lătra după (care dă numele secţiunii finale), din tot acest halou biografic şi încărcat de emoţie să se desprindă imaginea casei natale şi a cîinelui din curte: „moartea e viaţa fără mine fără casa alor mei şi fără cîinele ăsta/ cine va lătra după?“.Parcul Tivoli e un mic „pastel“, proaspăt, calm şi senin – deşi hrănit de aceeaşi memorie personală, de amintiri ale copilăriei – printre poemele existenţiale, expresioniste sau bacoviene ale volumului.